Nu port negru de Revelion.

Niciodată.

Dacă ultima rochie din dulap ar fi neagră, aș prefera să merg în halat de baie și pantofi cu toc.

Fac parte din cele maximum trei persoane care au acest principiu, celelalte două fiind mama și mătușa mea.

De fapt, e principiul lor, iar eu l-am preluat și a devenit al meu, poate mai mult decât al lor.

Mama mea a avut două surori, dintre care numai una mai e printre noi.

Pe cealaltă n-am cunoscut-o niciodată și anul acesta a fost prima dată când am spus de ce. În POVESTEA PE CARE N-AM SCRIS-O NICIODATĂ.  

Și poate tocmai de asta, e momentul să împărtășesc și cea mai mare ciudățenie a mea, fiindcă cele două povești sunt legate direct.

Mătușa mea Olga a murit înainte de a împlini 28 de ani, iar la ultimul ei Revelion a purtat negru.

Nu doar faptul că a purtat negru a rămas în memorie ca un semn rău, ci faptul că bunica, o femeie simplă și care nu se băga niciodată în alegerile fetelor ei, aproape că s-a pus în fața ușii, rugând-o să nu plece așa la Revelion.

 

Mama își amintește cum Olga și soțul ei au venit în vizită la părinți înainte să plece la o petrecere de Revelion, iar mamaie s-a rugat cu cerul și cu pământul ca ea să nu meargă cu bluza neagră de dantelă pe care o avea îmbrăcată.

Era o bluză primită de la o doamnă în vârstă, o fostă vecină din perioada în care fuseseră deportați în Bărăgan, iar mamaie s-a rugat de ea minute-n șir să se îmbrace în orice altceva, doar nu în acea bluză.

Pentru mamaie era un comportament inexplicabil, dar Olga a râs, ca de o glumă, și n-a luat în seamă.

Aproape în oglindă, cu cinci ani înainte, tataie, un alt om care nu se băga nici cu o răsuflare în viețile fetelor lui, se așeza în genunchi în fața Olgăi, rugând-o să nu se mărite cu bărbatul care o ceruse de nevastă. Cornel, un muzician din Orchestra Radio pe care-l cunoscuse în tren, când făcea naveta la București.

Mama și mătușa își amintesc aievea cum tataie i-a spus Olgăi, cu aceste cuvinte, că îi dă toți banii pe care i-a strâns în viață, tot ce au agonisit mai de valoare, și să meargă să petreacă unde vrea ea, să își cumpere cele mai frumoase haine, să își facă toate poftele, să cunoască alți băieți.

Că îi dă orice îi cere, doar să nu se căsătorească cu acel om.

Eram copil când tataie s-a stins, dar chiar și eu mi-l amintesc repovestind cu tristețe acel moment, cu vorba lui molcomă și puțin greoaie, după ce suferise un AVC.

E amuzant cum adulții au mereu impresia că un copil nu aude și nu înțelege, dar copiii aud mereu și înțeleg tot ce e de înțeles.

Rugămintea disperată de a NU se căsători cu Cornel se întâmpla în condițiile în care tataie nu doar că NU se băgase vreodată în viețile fetelor lui, dar cu câțiva ani înainte îl acceptase cu brațele deschise ca ginere pe unchiul meu George, un bărbat divorțat, mai mare cu 11 ani și, ca s-o spunem pe șleau, fără un leu în buzunar.

Dar, pentru că mătușa mea îl iubea și el o iubea, nu a avut nimic de comentat.

Mama încă nu era măritată pe atunci, dar tataie avea să-l îndrăgească mult și pe tatăl meu, ulterior.

Doar cu Cornel, soțul Olgăi, nu s-a putut împăca niciodată.

Disperarea lui tataie nu era doar intuiție: îi cunoscuse deja familia lui Cornel și nu era împăcat că fata lui intră într-un neam de oameni zgârciți, parveniți și puși pe înavuțire.

Tataie era genul de om care împrumuta pe toată lumea și care întindea o mână oricui avea nevoie de ea, fiindcă la rândul său trecuse prin iad, ca refugiat și apoi deportat în Bărăgan împreună cu toată familia (am scris povestea aici).

Poate de asta, era capabil să intuiască mai lesne oamenii capabili să facă rău, ca și oamenii care trăiesc doar pentru ei înșiși și care n-ar fi dispuși să dea nimic de la ei pentru a ajuta pe altul.

Chiar dacă nu cunoștea pe-atunci termenul empatie, tataie o avea din plin și cred că, în sufletul lui, intuia lipsa ei în alții. Oamenii care au suferit mult în viață simt și văd lucrurile puțin mai clar decât restul.

Își amintea mereu că, la întâlnirea cu viitorul ginere, Cornel i-a turnat un pahar de tărie, cea mai ieftină sticlă din epocă, într-un recipient cât un degetar, apoi a luat sticla și a închis-o în dulap cu cheia.

Tataie nu punea gura pe alcool, dar a fost doar unul dintre gesturile care l-au îngrozit: să fii atât de zgârcit încât să închizi o sticlă de băutură cu cheia, ca un semnal către oaspetele tău, viitorul socru, că n-o să mai primească al doilea pahar.

Câțiva ani mai târziu, Olga avea să povestească, cu tristețe, cum surorile lui Cornel ascundeau mâncarea de ea: le-a surprins de câteva ori băgând pachete de mâncare prin dulapuri sau sărind ca arse când o vedeau intrând pe ușă și ascunzând farfurii.

Erau genul acela de oameni și așa au fost până au murit. Pe una dintre ele am cunoscut-o personal și pot confirma că, din păcate, poveștile bunicilor nu erau amărăciunea unor bătrâni care-și pierduseră fiica, ci purul adevăr.

Dar, întorcându-ne la povestea noastră, mi-au rămas în minte aceste două istorii paralele: tataie în genunchi să nu se mărite și mamaie în genunchi să nu poarte negru. O oglindire tristă și fatidică.

Firește că suntem oameni raționali și bluza de dantelă neagră nu are nicio legătură cu moartea Olgăi, survenită trei luni mai târziu.

Soțul ei are o legătură directă, da, însă nu acea bluză.

Nicio femeie din familia noastră nu a afirmat vreodată, nici măcar la supărare, că Olga a murit fiindcă a fost semn rău negrul de la Revelion.

Doar că impactul acelui moment a fost atât de puternic – acea intuiție de mamă disperată care poate simte ceva, un pericol iminent plutind în jurul copilului ei – încât în casa noastră nimeni nu a purtat vreodată negru de Anul Nou. Așa a rămas.

De fapt, cu atâtea morți și nenorociri, mama a evitat mereu negrul și a încercat să mă țină departe de el.

Îl considera prea funest, văzuse prea mult din el în viața ei și a oamenilor ei dragi.

Am 41 de ani, o vârstă de care biata Olga nici nu s-a apropiat măcar, și am suficientă maturitate încât să mi se pară acum o interdicție copilărească, născută din frică și iubire în același timp. O naivitate.

Nu de ieri de azi, ci de mulți ani, ideea „fără negru de Revelion” mă face să zâmbesc.

Și totuși, e ceva atât de intim și dureros în bluza de dantelă din povestea auzită și reauzită de atâtea ori încât cred că, dacă aș ajunge să port ceva negru, nu m-aș putea bucura. Negrul m-ar înghiți pur și simplu.

Aș simți că trădez, că dezertez dintr-o poveste care ne-a ținut unite peste generații.

Dacă în altă zi din an simt că strălucesc într-o „micuță rochie neagră” și am o întreagă colecție, în noaptea de Anul Nou nu mă pot apropia de rochiile mele negre.

Ca ironia să fie desăvârșită, eu sunt omul care critică activ tradițiile fără sens: mereu am considerat că trebuie să ni le facem pe ale noastre, să ne găsim singuri sensul și semnificațiile, dar din aceasta nu pot ieși.

Poate fiindcă, pentru mine, are tot sensul din lume.

În negrul ăla sunt toate durerile și fricile unui neam de femei… iar asta e o emoție împotriva căreia eu, rebela declarată a familiei, nu vreau să mă răzvrătesc. Vreau doar s-o onorez și atât.