Cartea lui Michelle Obama a închis un cerc simbolic pentru mine, lucru pe care l-am realizat abia atunci când m-am apucat să scriu acest articol. În anul în care Barack Obama a sosit la Casa Albă, eu terminasem un masterat în America și mă aflam chiar în Hawaii, locul de naștere al primului președinte american de culoare. 

La momentul respectiv, am avut ocazia rarisimă de a observa pe viu reacțiile americanilor în fața acestui moment istoric și, mai ales, de a simți capitalul enorm de simpatie pe care îl avea deja acel tânăr avocat, în care o țară lovită puternic de criza financiară își pusese toate speranțele. Era „fiul Hawaii-ului”, iar în Honolulu asta se simțea puternic, în fiecare afiș cu chipul lui și fiecare magnet sau poster în mărime naturală. Cu tot cu micile controverse inevitabile în politică, America era de partea lui.

 

Zece ani mai târziu, am terminat de citit cartea lui Michelle Obama tot în Hawaii, printr-o stranie coincidență. Și, dacă locul în sine era la fel sau chiar mai frumos decât mi-l aminteam, percepția hawaiienilor despre „fiul locului” se schimbase radical.

Toți oamenii cu care am discutat, fugitiv, despre Obama și situația Americii în acest moment, au fost în cel mai bun caz circumspecți, în cel mai rău revoltați de-a dreptul. 

”Obama? Ce a făcut Obama pentru America?”, ne-a spus proprietarul unuia dintre marile terenuri de golf din Honolulu. ”N-a făcut nimic! Iar acum nevastă-sa s-a apucat să scrie cărți și vrea să candideze! De asta am ajuns să-l avem pe Trump, oamenii l-au votat din disperare, pentru că Obama a fost o dezamăgire”.

Firește că vor exista mereu voci pro și contra unui om politic, dar când numele „Obama” face să se întunece chipurile oamenilor care în urmă cu zece ani își lipeau afișe cu chipul lui pe vitrinele magazinelor lor… asta spune mai multe decât orice statistici.

Tocmai fiindcă își puseseră toate speranțele într-un președinte de tip nou și s-au simțit înșelați, foarte mulți asimilează noua carte a doamnei Obama drept primul pas spre o viitoare candidatură.

„Is Mrs. Obama any good?”, m-au interpelat, aproape ironic, americanii care mă vedeau cu cartea la plajă sau prin aeroporturi. Erau curioși, dar în același timp, cum ar spune tot americanul „over it”. Și, recunosc, când am citit prima dată despre „Becoming”, care a fost un fenomen dinainte să apară efectiv în rafturile librăriilor, am fost sigură la rândul meu că viitorul bestseller este un instrument politic inteligent. Mai exact, că pregătește terenul pentru posibilitatea de a avea un alt membru al familiei Obama la vârful politicii americane. 

Desigur, nu trebuie să spunem niciodată niciodată, dar cel puțin în acest moment, Michelle pare destul de fermă în alegerea ei. Pe tot parcursul cărții de altfel, doamna Obama revine de zeci de ori la această convingere, pe care o explică printr-o prejudecată însușită din copilărie: istoric, politicienii care s-au perindat pe la Casa Albă au făcut prea puțin pentru oamenii de culoare, așa încât în mintea lui Michelle s-a încetățenit, din copilărie, ideea că „politica nu e un loc pentru oamenii buni”.

Pare ironic, având în vedere că însuși soțul ei a avut două mandate, dar această idee care separă „oamenii buni” de „politicieni” revine în cele 400 de pagini ale cărții, iar Michelle și-o asumă cu argumente și exemple din istoria personală. 

Unul dintre personajele preferate ale cărții lui Michelle a fost, pentru mine, mama ei. Pentru o femeie de culoare, care își creștea copiii în America anilor ’70, în zona de sud a orașului Chicago – considerată una rău-famată și fieful bandelor de cartier – doamna Robinson a fost o mână de fier, într-o mănușă de mătase. Ceea ce scrie Michelle în multe pasaje din carte nu face decât să ranforseze această impresie:

„Mama avea o mentalitate de părinte care mi se pare acum excepțională și aproape imposibil de copiat: un soi de neutralitate Zen. Aveam colegi ai căror părinți se implicau în problemele și fericirile lor de parcă le-ar fi aparținut, la fel cum știam și alți colegi ai căror părinți erau prea copleșiți de muncă pentru a fi măcar prezenți în viețile lor. Mama mea era pur și simplu… echilibrată. Nu se arunca rapid în judecăți și nici nu se grăbea să se bage în viețile noastre. În loc să facă asta, prefera să ne monitorizeze stările de spirit și să rămână doar un martor binevoitor la travaliile sau triumfurile noastre de zi cu zi. 

Când lucrurile mergeau rău, ne oferea o cantitate infimă de compasiune. Când făceam ceva extraordinar, primeam îndeajuns de multe laude ca să știm că este fericită, dar niciodată atât de multe încât lauda să devină scopul pentru care făceam ceea ce făceam. (…) Ne iubea enorm, atât pe mine cât și pe fratele meu Craig, dar nu am fost niciodată niște copii supra-gestionați părintește. 

Scopul ei era să ne împingă în lume. <Nu cresc copilași>, spunea ea. <Cresc adulți>. Ea și tata ne ofereau sfaturi și indicații mai degrabă decât sa traseze reguli. Ca adolescenți, nu aveam niciodată o oră-limită standard de venire acasă. În loc să ne stabilească așa ceva, preferau să ne întrebe: <Când credeți că e o oră rezonabilă la care să vă întoarceți din cutare loc?> și să aibă încredere că ne vom ține de cuvânt”.

Principala teamă cu care Michelle Obama a trecut prin viață, în ciuda succeselor academice și profesionale, revine pe tot parcursul cărții, sub forma unei interogații retorice. Revine în episoadele de la liceu, apoi de la Princeton, apoi din viața de avocat la una dintre marile societăți de avocatură din America. ”Sunt suficient de bună?”. Sindromul impostorului este omniprezent în poveștile lui Michelle, lucru de înțeles având în vedere conjunctura istorică și numărul redus de modele de succes din rândul femeilor de culoare.

”Tot ce știam era că noi eram cei mai buni studenți ieșiți din ceea ce era considerată a fi o școală mediocră, cu elevi predominant de culoare, într-un cartier mediocru, predominant de culoare. Dacă asta nu era de ajuns? Dacă, după tot acest tam-tam făcut în jurul reușitelor noastre, ne dovedeam a fi cei mai buni dintre cei mai proști? (…) «Nu ești suficient de bună». «Nu ești suficient de bună». Brusc, aveam dubii în legătură cu locul din care veneam și în legătură cu tot ceea ce crezusem vreodată despre mine însămi. Era ca o celulă malignă care amenința să se dividă la nesfârșit, dacă nu găseam o cale de a o opri”.

Michelle, despre viața unui elev de culoare într-un liceu al elitelor:

„Aceasta era noul meu univers. Nu spun că toată lumea din școală era bogată sau foarte sofisticată, pentru că nu era cazul. Erau o mulțime de copii care veneau din cartiere la fel ca al meu și care se chinuiseră mult mai mult decât aveam eu s-o fac vreodată. Dar primele luni la Whitney Young mi-au dat voie să arunc cea dintâi privire înspre ceva ce până atunci îmi fusese invizibil: structura de privilegii, legături și contacte, acea rețea de scări pe jumătate ascunse și de sfori ajutătoare care stăteau atârnate deasupra capetelor noastre, gata să-i aducă pe unii dintre noi – dar nicidecum pe toți – mai aproape de cer”. 

Despre eșec:

„Nu sunt sigură”, mi-a spus consilierul pentru facultate, cu un zâmbet superior, „că ai stofă de Princeton”.

Judecata ei în ceea ce mă privește a fost grăbită și expeditivă, bazată probabil pe o socoteală rapidă legată de notele mele și de rezultatele la teste. Era ceea ce îmi imaginam că făcea această femeie toată ziua, cu o eficiență exersată în timp: le spunea liceenilor unde le este și unde nu le este locul. Sunt sigură că își imagina că e doar realistă. Mă îndoiesc și că s-a mai gândit după aceea vreun pic la conversația noastră.

Dar, așa cum am mai spus, eșecul este un sentiment, cu mult înainte de a fi un rezultat concret. Și, în acel moment, am simțit că asta era exact ceea ce sădea ea în mine: sugestia unui eșec, cu mult înainte ca eu să fac măcar o încercare de a reuși. Îmi sugera să-mi cobor așteptările, ceea ce era fix opusul a tot ceea ce încercaseră părinții mei să-mi spună toată viața.

Dacă aș fi ales să o cred, sentința ei mi-ar fi înghițit din nou încrederea în sine, reiterând vechiul refren al lui „Nu ești suficient de bună”, ”Nu ești suficient de bună”. 

(…) Nu m-am oprit niciodată în biroul acelei doamne consilier ca să-i spun că a greșit în privința mea, că am avut până la urmă stofă de Princeton. Nu ne-ar fi ajutat cu nimic pe niciuna dintre noi. Și, în definitiv, nu aveam nevoie să-i arăt ei nimic. Voiam să-mi arăt mie”.

Despre Barack Obama:

„Într-un mod curios și ciclic, Barack fusese predestinat pentru acest moment. Știam asta fiindcă văzusem de aproape cum mintea lui lucrează non-stop. De-a lungul vremii, l-am văzut devorând cărți, ziare și idei, entuziasmându-se de câte ori vorbea cu cineva care îi putea oferi informații noi despre un domeniu sau care îi putea povesti o experiență nouă. Stocase fiecare părticică din toate astea. Ceea ce construia el, realizez acum, era o viziune, și nu una mică. Lucrase la asta, încet și meticulos, din ziua în care l-am cunoscut”. 

Cartea lui Michelle Obama merită citită fiindcă, în mod ciudat, fiecare dintre noi se poate regăsi în ea, cu temerile, nesiguranțele și dubiile noastre. E o poveste de viață care îți va rămâne în minte multă vreme și, mai mult ca sigur, vei avea propriile citate subliniate sau notate în agendă, așa cum eu le-am avut pe ale mele.

Poate cel mai sfâșietor pasaj despre sentimentul de „a nu fi suficient de bună” este cel din momentul în care ajunge la Casa Albă și își preia prerogrativele de Primă Doamnă:

”Eram copleșită și entuziasmată să fiu Prima Doamnă a Americii, dar n-am crezut nicio secundă că mă voi strecura într-un rol strălucitor și facil. Nimeni care a avut vreodată cuvintele «prima» și «de culoare» agățate de o titulatură nu ar putea crede că e facil. 

(…) Dacă pentru predecesoarele mele albe exista un soi de bunăvoință subînțeleasă din partea oamenilor, știam de la bun-început că era prea puțin probabil să fie la fel pentru mine. Bunăvoința se cerea câștigată, în cazul meu. Spre deosebire de celelalte Prime Doamne, eu mă aflam la baza muntelui, știind că va trebui să-l urc pentru a intra în grațiile oamenilor.

Acel moment mi-a reînviat un mecanism interior de cauză-efect, unul vechi, datând din vremea liceului, când intrasem la Whitney Young și începuseră să mă copleșească îndoielile. Tot atunci învățasem însă că încrederea este ceva care trebuie să vină din interior. Și mi-am repetat aceste cuvinte de multe ori, de-a lungul multor urcușuri pe care le-am avut de făcut de-a lungul vieții.

«Sunt suficient de bună? Da, sunt!»