Principiul care m-a iritat, frustrat și revoltat cel mai tare în viața asta sună cam așa:

 

„Lucrurile se întâmplă când le aștepți mai puțin”

 

Sau fratele lui: „Trebuie să te detașezi pentru ca lucrurile să se întâmple”

 

Sau, cel mai rău dintre toate: „Dacă ești prea implicat emoțional, nu va merge. Când nu îți mai pasă, când ești complet indiferent, abia atunci se întâmplă”

 

E suficient să le scriu și deja simt cum încep să mă enervez.

 

Acestea sunt principii tip „piatră în pantof”, ceva omniprezent și atât de iritant încât la un moment dat îți vine să te așezi, să te descalți și să arunci pantofii de perete.

 

Și să-ți zici că mai bine mergi desculț decât să te chinui așa. Doare, dar măcar e o durere mai suportabilă.

 

Fix așa am spus eu, de multe ori: păi dacă ajunge să nu-mi mai pese, atunci ce sens are?

 

Eu vreau un lucru ACUM, AICI, cât îmi bate inima, cât îmi transpiră palmele de emoție, cât simt că n-am aer când mă gândesc la el. Fie că e vorba de un om, de un job, de un vis, de orice.

 

Dacă pentru a-l obține trebuie să ajung în stadiul în care mi-e complet indiferent și nu-mi mai trezește nicio emoție, iertați-mă, dar… de ce l-aș mai vrea?

 

Ce sens mai are?

 

M-am războit foarte mult cu acest sistem de gândire și cu cât îl auzeam pomenit mai des, cu atât simțeam cum îmi fierbe sângele în vine.

 

Doar că vara asta, pentru prima dată în 42 de ani, l-am înțeles. În cel mai complicat și traumatizant mod, dar care m-a făcut să evoluez cum nu cred că ar fi reușit nici 100 de cursuri și 20 de coach. 

 

Și niciodată, absolut niciodată, nu l-aș explica unui alt om prin aceste panseuri adormitoare și iritante de tip „Când te aștepți mai puțin…” sau „Trebuie să nu-ți mai pese”. Mai bine nu-i zic nimic decât să-i zic aceste truisme de doi lei.

 

Să vă povestesc.

 

Toată viața mea m-am luptat cu fibroamele uterine, aceste tumori benigne care se formează la nivelul uterului din motive pe care știința încă nu le stăpânește pe deplin.

 

Se spune că ar fi genetice, dar nu numai.

 

Se spune că ar fi hormonale, dar nu numai.

 

Cert este că evoluția lor este, uneori, precum cititul în zațul de cafea: te uiți din când în când, vezi ce e acolo și dai pronosticuri cu acuratețe minimă: „La drum de seară se întrevede că ar putea să crească… Sau să stagneze… Sau să nu se mai dezvolte altul… Sau să se dezvolte”

 

Nu e nimic sigur.

 

Am mai povestit despre asta și am trecut și printr-o intervenție chirurgicală anul trecut, în Italia, fiindcă respectiva tehnică nu se putea face în România.

 

A fost o operație reușită, dar care a rezolvat problema doar pe moment. A eliminat ceea ce exista deja, dar nu a putut pune stop dezvoltării altor tumori benigne.

 

Și, surprize – surprize, ele au reapărut rapid și chiar mai violent decât înainte, ceea ce m-a dus într-un stadiu pe care eu îl numesc etapa inevitabilă de „De ce eu?”

 

E sănătoasă, e normală, e justificată. 

 

Nu ai cum să primești vestea că fibroamele ți s-au refăcut și s-au dublat ca mărime în 6 luni și să reacționezi ca un călugăr zen.

 

Pe acest pământ, suntem oameni și ne comportăm ca oamenii, cu tot ce presupune acest corp din carne și oase. Prin urmare, am bifat stadiul de revoltă, de supărare, de dezamăgire, de tot. Recomand!

 

L-am trăit, l-am consumat, l-am plâns pe banca din fața spitalului, în timp ce îmi venea să și râd la gândul că, așa cum cum Coelho avea cartea numită „La râul Piedra am șezut și-am plâns” (care era bestsellerul adolescenței mele), eu eram în paradigma „În față la Medlife am șezut și-am plâns”.

 

N-am nicio treabă cu ei, dar se întâmplă să aibă un parc în față, numai bun să-ți plângi sufletul.

 

După care, conștient, poate ca o consecință a tuturor anilor de dezvoltare personală și lucru cu mine (prin asta mă refer la citit, introspecție, vorbit cu oameni deștepți, înțeles concepte precum neuroplasticitate sau epigenetică), am decis că de data asta voi reacționa altfel.

 

După ce mi-am trăit faza de „De ce eu?”, am decis să fac ceva ce nu am făcut niciodată: să accept situația.

 

Mereu, de la 25 de ani de când am descoperit că am această problemă, am luptat cu ea.

 

Cu nedreptatea ei, cu faptul că nu trebuia să mi se întâmple mie, dar și cu realitățile ei.

 

Am refuzat să mă gândesc la perspectiva unei operații radicale și am sperat la miracole, dar dintr-o perspectivă de deznădejde, nu de putere.

 

Am negat problema, am privit în altă parte, am tratat-o ca pe un musafir nepoftit, deși era în interiorul corpului meu, practic parte din mine.

 

Chiar și rugăciunile mele erau ceva de genul: „Doamne ajută-mă, fiindcă eu sunt slabă și nu pot să duc asta și nu se poate să ajung eu în acea situație, nu aș putea, nu pot concepe, te rog, te implor…”

 

Genul de rugăciune pe care, așa cum o văd acum, e mai mult o formă de cerșetorie.

 

Te duci în fața lui Dumnezeu ca un milog care nu știe de capul lui, nu ca o ființă care are încredere în ea, dar și în planul divin.

Așa că, pentru prima dată, după diagnosticul din primăvară, am ales să accept situația. Totul.

 

RMN-urile care mă îngrozeau.

Pronosticul sumbru, care implica scoaterea organului cu totul.

Ideea că nu doar că problema nu a dispărut, dar ea a escaladat în 6 luni.

Faptul că nu mi-am primit „miracolul”, deși m-am rugat o viață și am făcut tot ce am putut.

Realitatea că nedreptatea persistă.

Faptul că sunt un om bun care nu merita așa ceva.

Doar că nu le-am mai văzut așa, ci le-am văzut ca pe un „Ok, și…? Asta este, o să mă descurc!”

 

Acum să nu credeți că am fost vreo eroină de film, vreo Scarlett O’Hara, sunt tot un om, dar care a ales să accepte, pentru prima dată, că asta e situația.

 

O acceptare matură, pe care am simțit-o până la ultima celulă din corp.

 

În loc să mă cramponez de DE CE, am luat-o ca pe o problemă rezolvabilă.

 

M-am documentat, am citit, mi-am găsit chirurg și am decis că voi face gestul suprem. Operația. ACEA operație.

 

Scoatem cu totul. Gata. Până aici.

 

Ba chiar îmi pregătisem și un reel tip haz de necaz pe care să-l pun în săptămâna operației, cu voiceover din Sex and the City, când Carrie îi spune lui Big că s-a încheiat relația dintre ei și rostește celebra replică: ”You and I? You and I… NOTHING!”

În cazul meu, ”Big” era organul care m-a chinuit vreme de mai bine de 20 de ani. 

 

Am stabilit data operației, mi-am făcut un plan de recuperare, le-am spus tuturor să nu conteze pe mine în luna august, efectiv am creat de la zero un SISTEM care să mă facă ca, într-o lună, să scap de problemă și să-mi revin la viața normală, în cel mai simplu și rapid mod. 

 

Număram zilele până când gata, se întâmplă.

 

Vorbeam despre momentul în care mă voi întinde pe o masă de operație și cineva va tăia o bucată din mine așa cum unii oameni vorbesc despre mersul la o drumeție.

 

Simțeam o liniște absolută în interior. Nu indiferență, ci senzația că „Trebuie să fac asta ca să fiu bine, deci o s-o fac, fiindcă vreau să fiu bine, fericită, să mă bucur de viață”. Atât.

 

Și, pentru prima oară, simțeam că o să mă descurc orice ar fi. Absolut orice ar fi.

 

Dispăruse acea senzație de „Eu sunt mică și neajutorată și la mila vieții”, o trăire în care recunosc că mă bălăcisem niște ani. Victimizarea e uneori irezistibilă.

M-am dus la toate controalele pre-operatorii, până am ajuns înapoi la parcul MedLife, la unul dintre medicii care îmi spuseseră că gata, e de tăiat, de scos, fără loc de întors.

 

Doar că de data asta s-a uitat la mine cu ochi străini și goi și mi-a zis ceva care mi-a resetat tot sistemul: „Păi… vreți dumneavoastră să-l scoateți pe tot? Țineți neaparat?”

 

Mi-am înghițit cuvintele care ar fi sunat cam așa: „Doamnă, dumneavoastră ați stat acum 2 luni în fața mea și mi-ați spus că TREBUIE să scot tot. Înțeleg că nu mai țineți minte, dar mie mi-ați schimbat traiectoria vieții…”, i-am mulțumit, am ieșit și m-am așezat înapoi pe bancă.

 

De data asta nu am plâns, ci am gândit la rece. 

 

Cu operația stabilită, cu procedurile făcute, cu totul aranjat, am gândit așa: „Hai să mai bag o fisă și… cum o fi, o fi!”

 

Aveam deja 2 păreri, hai să o cer pe a treia și acela să fie verdictul.

 

Am derulat prin minte toate numele de medici știuți sau auziți și mi-am amintit de cineva, un medic cunoscut demult, care îmi plăcuse mult ca blândețe și seriozitate. Îmi rămăsese în minte.

 

Am pus mâna pe telefon și l-am căutat pe Google. Apoi i-am scris unei prietene care știu că-l are ca medic curant, spunându-i că am de gând să merg la el să-i cer sfatul.

 

Am scris fix așa: „Oricum vreau să mă operez, dar să înțeleg dacă e cazul să scot tot sau nu, fiindcă deja nu mai înțeleg nimic”.

 

Singurul loc disponibil era la final de iulie, cu 2 zile înainte de operația mea, iar el pleca în concediu peste 2 zile de la momentul telefonului meu la call-center, așa că m-am pus pe o listă de așteptare, convinsă că o să apară totuși ceva, cumva. Nu știu cum, dar știam că o să apară.

În 4 ore, aveam o programare pentru a doua zi, la spitalul privat unde lucrează. Știți acea vorbă: când e să fie e să fie? Fix așa a fost.

 

M-am prezentat a doua zi așa cum te prezinți la o întâlnire cu cel care crezi că e iubirea vieții tale. Așa m-am dus, cu fluturași de nerăbdare în stomac și zero frică. Un fel de „Mă duc să mă întâlnesc cu soarta”.

Orice mi-ar fi zis, chiar și dacă-mi zicea că e de trei ori mai rău decât cred eu că este, știam că voi putea să duc.

 

Am așezat pe birou teancul meu de fișe, RMN-uri și ecografii, și am început solemn discursul cu „Eu urmează să-mi scot un organ intern în 2 săptămâni”, pentru ca omul să înțeleagă că eu vorbesc serios și că „I mean business”, lucru care mă amuză acum, în retrospectivă. 

 

Am plecat de acolo cu o alternativă de tratament care nu știu dacă mă va salva de operație – poate nu – dar care sigur mi-a schimbat perspectiva, într-un moment în care eu nu mă mai așteptam la absolut, dar la absolut nimic, în afară de un bisturiu care să mă secționeze transversal peste două săptămâni.

 

Sau, ca s-o citez pe doamna doctor la care urma să mă operez (nu cea de la MedLife) și care e un om deosebit: „O să vă tai ca la o cezariană!”. Am încheiat citatul.

 

Doar că n-a fost să fie cezariana mea de-facto, fiindcă momentan nu mă mai operez și iau o pastilă de care nu auzisem niciodată până acum, deși am fost la peste zece medici ginecologi cu problema fibromului meu.

 

Partea cea mai amuzanto-tragică? Aproape că-mi părea rău că tot sistemul meu post-operator, pus la punct cu atât de multă grijă, se duce pe apa sâmbetei. Eram atât, dar atât de pregătită! 

 

În timp ce mergeam spre casă, am avut exact acest gând: ASTA înseamnă că lucrurile „vin când nu le aștepți”.

 

Și nu se poate învăța sau „fura” fiindcă implică să treci printr-un proces personal și profund de acceptare și de împăcare cu tine.

 

Sunt sigură că, dacă aș fi rămas în faza de „De ce eu?” și în disperarea tăcută din ultimii ani, când mă milogeam de un miracol, nu ar fi apărut această întâlnire, acest tratament, această speranță.

 

Nu avea de unde să răsară din toată acea mocirlă de victimizare și neîmpăcare de sine.

 

A apărut când deja acceptasem că asta e situația și eram împăcată complet cu ea. Nu declarativ, nu „Mă prefac că sunt în regulă”, „M-am autosugestionat că vreau asta, dar în realitate sunt îngrozită”. Nu. Acceptare reală, totală, o liniște completă, absolută.

 

Și tocmai asta e frustrant, într-adevăr: fiindcă e adevărat că „totul se întâmplă când te aștepți mai puțin”, dar pentru ca mai puținul acela să se întâmple, trebuie să se întâmple TOTUL. 

 

Să pătimești totul, să accepți totul, să treci prin iad și înapoi și abia atunci… da, ce să vezi, apar miracole, surprize, lucruri care nici nu existau acum două secunde.

 

De asta e atât de frustrant acel „Trebuie să te detașezi”, pentru că nimeni nu îți spune că acea detașare te costă totul.

 

Tot ce erai tu până atunci. Practic te schimbă, te transformă în altcineva, te duce la nivelul următor, un nivel la care ești tot tu, dar diferit de tot ce ai fost înainte.

 

Nu vă judecați și nu vă biciuiți singuri fiindcă lumea vă spune „să vă detașați”, iar voi vă țineți cu dinții și cu unghiile.

 

E normal. E omenesc, e cel mai firesc lucru din lumea asta.

 

Încercați doar să înlocuiți abordarea de tip „Milog al vieții” cu cea de tipul „Orice mi s-ar întâmpla, o să mă descurc!”.

 

Este, din experiența mea de om care a trecut prin multe, cel mai bun lucru pe care-l putem face noi pentru noi.

 

Nimic altceva nu a funcționat pentru mine în afară de a mă ajuta eu mai întâi, pentru ca apoi Dumnezeu, Universul, cum vreți să-i spuneți fiecare, să poată să mă ajute.

 

Din stadiul de victimă nevinovată a vieții nu am reușit niciodată să creez nimic decât tristețe și chiar și mai multă victimizare.

 

Dacă ar trebui să reformulez frazele de la începutul articolului, aș zice așa:

 

„Lucrurile bune se întâmplă când le aștepți mai puțin” când accepți realitatea și o iei ca atare.

 

„Trebuie să te detașezi accepți că vei fi bine orice s-ar întâmpla, pentru ca lucrurile să se întâmple”

 

„Dacă ești prea implicat emoțional, disperat nu va merge. Când ai încredere că te vei descurca orice ar fi nu îți mai pasă, când simți că nimic nu poate să te doboare ești complet indiferent, abia atunci se întâmplă”.

 

Să fim bine!

Și o să fim, orice s-ar întâmpla.