Am avut, de curând, o ședință foto cu mine, activitate care de obicei mă scoate din zona de confort, dar pe care am învățat, în ultimii ani, să o accept ca parte din „descrierea jobului” de creator de conținut.

 

Doar că am realizat, tot de curând, că stresul principal la ședințele foto nu e neaparat pozatul în sine, cât pregătirea: cu ce mă îmbrac, ce aleg din dulap, ce îmi stă bine și arată bine pe cameră verus ce îmi place cu adevărat, ce mă reprezintă?

 

O ședință foto decantează foarte bine esența ta ca persoană: mai ales când faci poze „oficiale” destul de rar și anevoie, presiunea de a alege o ținută reprezentativă pentru tine, ceva care să te definească, este imensă.

Presiune la care se adaugă și opiniile specialiștilor, pentru care reprezentativul tău nu coincide cu reprezentativul lor în ceea ce te privește.

 

Mulți ani, mi-a fost foarte greu să reconciliez acest „Cum sunt eu” cu „Cum ar trebui să fiu eu”, fiindcă adesea granița dintre ce îmi plăcea mie și ce mi se spunea că ar trebui să-mi placă era imensă.

 

Poate și fiindcă părerea exterioară era una neutră, de expert, în schimb gusturile mele se bazau pe lucruri necuantificabile și profund intime precum emoții, amintiri, confort, asocieri, felul în care mă văd în oglindă. 

 

Un exemplu concret: am purtat foarte multe deux-pieces la o vârstă foarte fragedă, fiindcă am avut primul job pe la 17 ani și am fost, practic, o adolescentă aruncată într-un mediu sobru și ușor bătrânicios.

 

Până în ziua de azi, seturile de pantalon cu sacou sau fustă cu sacou îmi trezesc o stare de neplăcere instantanee. Le-am purtat, le-am consumat, m-au obosit, am trecut mai departe.

 

Tot cu acea perioadă asociez absolut tot ce este asortat excesiv sau „set”, de exemplu pantofi cu geantă și curea sau colier cu brățară, cu inel, cu cercei.

 

Prefer de o mie de ori un mix de piese disparate, dar relevante pentru mine și gusturile mele, și niciun cod vestimentar sau verdict al stiliștilor nu mă va convinge de contrariu.

 

„Verdictul” este rațional, pe când gusturile mele sunt subiective, emoționale și… ale mele!

 

Desigur că știu de unde vine aproape fiecare element al stilului personal și unde s-au distilat anumite gusturi, dar faptul că știu exact originea nu înseamnă că le voi și schimba.

 

Acesta e estetica mea și o îmbrățișez pe deplin, nu vreau să repar nimic la ea, fiindcă nu consider că e nimic defect.

 

Acum șase ani, când am făcut un curs amplu de imagine personală, cu tot cu analiza culorilor și a croiurilor potrivite mie (un curs care mi-a fost, de altfel, foarte util, cu Mariana Romanică) a reieșit că tipologia mea corporală este perfectă pentru anumite piese vestimentare pe care, de altfel… le urăsc. 

 

Și, cu toată încercarea specialiștilor de a-mi explica, fix ca la copii, de ce îmi stă fabulos cu ele, continui să le urăsc.

 

Altfel spus, îți respect părerea de expert despre mine, dar aleg să merg pe părerea mea de expert ÎN MINE. Și o să dau câteva exemple.

 

Urăsc pantalonii scurți. Na, am zis-o.

 

Nu port pantaloni scurți nici la plajă și cred că am avut maximum 5 perechi în toată viața.

 

Ba chiar la un moment dat, pe când încă încercam să-i „îmblânzesc”, cumpărasem inclusiv niște modele bărbătești, de ajunsesem să stau pe site-uri să tastez obsesiv pantaloni scurți bărbați sau pantaloni scurți unisex, în ideea că un croi mai șui, oversized sau ceva ar putea să-mi fie pe plac.

 

Pur și simplu NU. Am doar pijamale cu pantaloni scurți, acolo e singurul loc în care comoditatea primează.

 

De când mă știu, aud însă următoarea frază: „Tu ai picioare lungi și ți-ar sta atât de bine în pantaloni scurți. Sau măcar într-un deux-pieces de sacou cu fustă-pantalon”. Nu și nu. 

 

La fel de pasional detest pantalonii palazzo, aceia foarte largi în partea de jos.

 

Aici, zeul modei îmi e martor, chiar am încercat, dar de câte ori m-am văzut ulterior într-o poză cu respectivii pantaloni, m-am simțit ca un crenvuști băgat într-un tub. Mă iertați, dar așa m-am simțit.

 

Cum ziceam, nu e rațional, e de sentiment, iar sentimentul meu este NU, mulțumesc, trecem mai departe.

 

La acea ședință foto de care pomeneam la începutul articolului am realizat, analizând ce adusesem de-acasă, că am niște piese de bază în garderobă: blugi conici, cămăși albe și fără brizbrizuri, sacouri oversized, rochii Empire, rochii cu bretele… Asta sunt eu.

 

Și, chiar dacă pare repetitiv, nu țin să fiu un cameleon al modei. E suficient să fiu eu.

 

Nu degeaba toate vedetele care au rămas în istoria modei, precum Jane Birkin, Marilyn Monroe, Audrey Hepburn, absolut toate aveau un stil foarte clar și da, repetitiv.

 

Nu purtau toate croiurile de rochii, nu purtau toate culorile curcubeului, nu purtau tot ce apărea la modă. 

 

Din contră, aveau câteva piese reprezentative cu care au și rămas în istorie și pe care le asociem în continuare cu ele, chiar după zeci de ani.

 

Prin urmare, dacă asta a fost o mentalitate suficient de bună pentru Audrey Hepburn, cu siguranță e bună și pentru mine.

 

Și, în caz că inspiră și pe altcineva, mai am și alte lucruri care nu-s pentru mine și am depus armele fără să mă scuz față de cineva:

 

Fustele midi 

Nu am găsit o fustă care să vină până sub genunchi și în care să mă plac eu pe mine: ori e scurtă, ori e până în pământ, dar varianta de mijloc îmi provoacă o maximă nefericire, iar viața e prea scurtă pentru asta.

 

Mânecile largi la cămașă

Am nevoie ca încheieturile să fie libere, să mi se vadă brățările (pe care le ador, sunt un accesoriu favorit), să nu-mi atârne ceva peste mâini și să nu înmoi mâneca în cafea sau mai știu ce, lucru la care am mare talent.

 

Moda este irelevantă în fața confortului meu.

 

Tot ce este cu gulerul pe gât și tot ce e foarte gros

 

Aici știu că sunt traume din copilărie, fiindcă răceam des și toate puloverele mele de școală erau alese de mama „col roulé”, adică extrem de groase și fix pe gâtlej, ca să îmi țină cald.

 

Nu am mai purtat guler pe gât și nici haine de lână foarte groase din clasa a zecea și sunt nespus de fericită cu asta.

 

Prefer oricând să pun trei straturi pe mine decât un singur obiect vestimentar gros.

 

Șlapi

… sau orice are sistem de prindere între degete.

 

Mi se pare îngrozitor de incomod și nici măcar estetic nu-mi place câtuși de puțin, am avut o singură pereche în toată viața și am purtat-o de două ori, și atunci cu lehamite.

 

Părul lipit de cap sau prins în coc

 

Râd copios când aud verdicte de genul „Dacă îți pui rochie de tipul y, îți prinzi părul în felul cutare…”. Ha ha, superb, da. Dar… nu, nu se va întâmpla. 

 

Am câteva moduri de a-mi prinde părul care îmi plac și în care mă simt eu însămi și nu cred că există femeie care să își poarte părul în 10 moduri diferite și să îi stea bine în toate sau să se simtă ea bine în toate.

 

Și, păstrând inclusiv exemplul marilor vedete, de câte ori ați văzut-o pe Marilyn Monroe altfel decât cu coafura ei clasică? Sau pe Audrey Hepburn fără părul prins în coc sau coadă, care îi stătea atât de bine? 

 

Am testat acest lucru pe pielea mea atunci când m-am căsătorit și când toată lumea îmi spunea că rochia mea de mireasă CERE un coc cu voaletă.

 

Mi-am făcut coc cu voaletă, iar când dau din întâmplare peste vreo fotografie de atunci, mă uit la mine ca o persoană necunoscută.

 

Nu-mi place de mine așa, nu mă reprezintă și nici măcar nu mi se pare flatant pentru fizionomia mea. 

 

Nu eram eu, nu mă reprezenta câtuși de puțin și am impresia că era o altă persoană acolo. Din toate punctele de vedere.

 

Așadar, viața e scurtă, învățați să spuneți NU, iar când sunteți tentate să cedați și să acceptați ceva ce nu vă convine defel, doar de dragul unui prieten, al unui stilist sau al unei persoane a cărei părere o prețuiți, gândiți-vă că lucrul cel mai important e să vă spuneți DA vouă. 

 

Restul oamenilor pot gestiona un NU elegant, important e să nu vă trădați voi gusturile și bucuria personală.

 

Nimeni nu are mai multă autoritate asupra propriei persoane decât voi și nici nu ar trebui să aibă.