Acum câteva zile, mi-a apărut o știre pe social media: brandul cosmetic Tarte Cosmetics, unul dintre favoritele mele (din păcate), a trimis influencerilor din străinătate un kit de presă care conținea și o fotografie a fiecărui creator în parte, pe care un medic estetician desenase niște semne cu creionul.

 

Mai precis, trasase unde ar trebui ridicat, unde ar trebui coborât, ce ar trebui întins, netezit, știți voi.

 

Las mai jos două capturi de pe Tik Tok, una fiind chiar de pe contul oficial Tarte.

 

Un fel de „Ai nevoie de toate aceste operații estetice, dar noua noastră colecție de machiaje te scutește de efort, le poți face doar din pensule.”

Ideea, o să fiu sinceră, nu e rea, însă execuția mi s-a părut catastrofală.

 

Da, machiajul ne ajută să ne jucăm puțin cu trăsăturile noastre și să ne folosim imaginația ca să vedem ce personaje putem crea, dar de aici la o fotografie cu linii chirurgicale trasate pe ea e o mare diferență.

 

E ca diferența de la „Joacă-te cu machiajele noastre” la „Ai toate aceste defecte și noi te ajutăm să le repari!”

La două zile după ce mi-a apărut știrea, am primit o invitație la un brunch cu un medic dermatolog și din momentul în care am primit-o, am simțit că un sertăraș al memoriei se deschide.

 

Un fel de „Ai deblocat această amintire, felicitări!”.

 

Gazda brunch-ului era o doamnă la care eu m-am dus acum 20 de ani pentru ceva inofensiv, dar am ajuns, exact ca în kitul Tarte, să mi se deseneze linii pe față.

 

Nu cu pixul, ci cu degetul, dar la fel de traumatizant.

 

A fost, la acel moment, prima programare „estetică” din viața mea.

 

Nu o să dau numele medicului, nici nu contează, precizez doar că e femeie, fiindcă, nu-i așa, nimeni nu face o treabă mai bună decât o femeie la a naște complexe în alte femei. E un dar al nostru.

 

Dar să începem.

 

Sunt o persoană expresivă. Mă încrunt, râd, am o față mobilă, așa că primele riduri de expresie mi-au apărut devreme, pe la 23 de ani.

 

Mai exact un anume rid, supranumit ridul leului, adică cel dintre sprâncene.

 

Nu mă deranja foarte tare, dar apăruse discuția despre botox și o prietenă din presă, mai mare decât mine ca vârstă, mi-a zis că e păcat să nu îl netezesc, că „e bine să începi devreme, ca să nu se adâncească”.

 

Și că știe ea ea o doamnă doctor, de pus pe rană, unde să mă duc și în 3 minute gata, m-a rezolvat.

 

M-am programat la doamna respectivă ca la tăiere.

 

Îmi bătea inima, îmi transpiraseră palmele, eu neavând vreo frică de medic și având de-a face cu spitalele toată viața.

 

Totuși, aici nu mergeam să-mi facă un EKG, ci să-mi „netezească” 2 centimetri din față. Ceva mult mai intim și incomod decât toate problemele mele „serioase” de sănătate.

 

Când am făcut programarea, am precizat exact pentru ce vin și de cum am intrat în cabinetul doamnei, am reiterat ideea.

 

I-am zis că mă deranjează acel unic rid de expresie și că vreau să-l domolesc până nu se adâncește. Atât.

 

Doamna doctor avea aproximativ vârsta pe care o am eu acum, poate chiar un pic mai mult, și din momentul în care s-a uitat la mine am simțit cum mă ațintește ochiul unui uliu.

Deja nu mai conta ce spusesem eu că vreau, ochii ei deveniseră două lupe imense care mă scanau din cap până-n picioare.

 

Era – și bănuiesc că este în continuare – și genul acela de om-buldozer.

 

Îl cunoașteți, desigur: cel care intră în tine ca-n zid, te ia pe sus, nu te ascultă, le știe pe toate și are un soi de brutalitate pe care oamenii din jur s-au obișnuit să-l asimileze cu franchețea. „Așa e el/ea, mai directă.”

 

Directețea doamnei doctor a făcut-o să se uite la mine preț de două minute și apoi să-mi spună, pe puncte, că oi fi venit eu pentru ridul din frunte, dar că am atât de multe imperfecțiuni încât aia ar fi ultima mea grijă.

 

Îmi aduc aminte și acum că am „tâmplele prea adâncite”, „distanța dintre buza de sus și nas prea mare”, „pomeții prea jos”, plus alte zone din față care erau ori prea jos, ori prea sus, dar sigur nu unde ar fi vrut estetica anului 2010 să fie.

 

La tirada doamnei, eu mai introduceam din când în când câte un „Știți, eu am venit pentru ridul din frunte”, dar așa cum nu te poți feri de lama buldozerului, nici de o femeie hotărâtă nu te poți feri, mai ales când are un pix în mână.

 

Nu mi-a creionat fața, dar m-a „împuns” cu degetul și cu pixul cât să văd unde e defectul. Și erau multe. Ele, defectele.

 

La final, pentru demonstrația finală, mi-a adus un laptop și mi l-a pus în față, cu poze de paciente, înainte și după. Și a conchis, ca un toreador care înfige pumnalul în taur: „Toate fetele astea s-au măritat la maximum un an după ce au trecut pe la mine.”

Recapitulez: am 23 de ani, sunt o fată normală, cu un rid care mă enervează, mă duc la un medic dermatolog, nici măcar estetician, și primesc o demonstrație despre cum să te măriți în 6 luni.

 

De la o femeie care are aproape dublul vârstei mele și nu știe absolut nimic despre mine, dar bănuiesc că nu mă consideră „măritabilă” în forma mea actuală.

 

„Deci, începem?”, m-a întrebat doamna.

 

Pentru că eram mică și proastă, i-am zis că am nevoie să mă mai gândesc și că revin. Nu mi-a mai trebuit nici botox, doar m-am ridicat de pe scaun și i-am zis că o caut eu.

 

Zic că eram mică și proastă, fiindcă acum, cu mintea de la 42 de ani, i-aș spune să se ducă naibii. Nu mai am delicatețe pentru bullies și nesimțiți.

 

Atunci, însă, am plecat bulversată și multă vreme după aceea m-am privit în oglindă cu vocea madamei în urechi.

 

Chiar și acum, după atâția ani, încă îmi mai aduc aminte de „distanța dintre buză și nas” și alte prostii, când mă machiez. Apoi mă scutur ca de un vis urât.

 

Da, sunt la vârsta la care am acumulat suficientă experiență de viață și creștere emoțională încât orice mi-ar zice oricine îmi e indiferent.

 

Știu cine sunt, îmi știu defectele și punctele forte și îmi place de mine per total. Dar la 20 de ani și un pic, cu presiunea lumii pe umeri, vocea unei femei „expert” care-ți spune cât de greșită ești sună a verdict pentru toată viața.

 

Dacă eram doar un pic mai slabă emoțional, strângeam bani, mă întorceam la ea și îi ziceam „Fă-mă cum ai zis tu!”.

 

Mă bucur că, deși nu aveam foarte multă încredere în mine, eram totuși capabilă să recunosc un bully când îl văd. Fiindcă asta era doamna, un bully.

 

Asta se întâmpla în 2010, când aceste proceduri erau abia la început la noi, așa că nici nu vreau să știu cam câtă presiune pune doamna doctor pe tinerele femei în sfântul an 2026, când botoxul a devenit un fel de spălat pe dinți, iar lista procedurilor posibile este infinită.

Cred că și folderul de „femei care s-au măritat după un an” este mai mare, dar tot mă întreb dacă acele femei i-au dat voie să le folosească pozele ca exemplu de „Urâte care au devenit frumoase”.

 

Iertați-mă, dar exact acesta era modul în care le folosea fotografiile doamna doctor.

 

Dacă eu aș fi intrat în cabinetul doamnei și i-aș fi zis „Zi-mi ce poți să-mi faci!”, demonstrația ei de forță ar fi fost justificată. Dar nu atunci când eu nu ți-am cerut nicio opinie despre fața și viața mea.

 

Iar în caz că vă gândiți „Da, dar un medic are datoria să…”, NU, nu are.

 

Dacă doamna ar fi fost cardiolog, iar eu veneam pentru un EKG și îmi găsea o boală gravă, atunci da, era normal să-mi spună.

 

Dacă eu aș fi venit pentru o aluniță și îmi descoperea o boală de piele, da, normal că era de datoria ei să îmi spună.

 

Dar nu când eu vin să netezesc un rid în pauza de masă și tu îmi explici că fața mea nu se potrivește cu indicațiile manualului „Perfecțiunea chipului, ediția 2010”.

Asta nu e ceva „de viață și de moarte”, e doar o opinie nesolicitată.

 

Am refuzat invitația la brunch, cea din 2026, fără să dau o scuză de genul „Mă iertați, am ceva în program”.

 

Am spus adevărul: că doamna este un specialist cu care am avut nenorocul să interacționez și că nu îmi doresc să o mai revăd vreodată, cu atât mai puțin să iau brunch-ul cu ea.

 

La fel ca delicatețea față de bullies, nici capacitatea mea de a fi diplomată nu mai e cum a fost, dar mai ales acceptarea față de toți oamenii care nu cunosc granița dintre profesionalism și abuz emoțional.

Ca o paranteză tragicomică: exact când scriam rândurile de mai sus, m-a sunat mama mea să-mi povestească un incident cu o rudă care s-a dus în vizită la o altă rudă, seara trecută, după ce nu se mai văzuseră de 10 ani.

 

„Ce rău arăți! Ai pus câteva kile pe tine!”, i-a spus gazda celei care venise în vizită, verișoară-sa de altfel, înainte să apuce să intre măcar pe ușă.

 

În timp ce o ascultam pe mama vorbind și mă gândeam la drama familială aflată în desfășurare, mi-am dat seama că gazda e încă o variantă a doamnei doctor.

 

Încă o întrupare de om care probabil se consideră „direct, franc, asumat” atunci când face oamenii să se simtă urâți, proști și nepotriviți.

 

Diferența este că doamna de mai sus e o femeie simplă, care trăiește într-un sat, pe când doamna doctor avea și încă are cabinet în nordul Capitalei.

 

Și m-a cuprins o mare tristețe în legătură cu lumea asta strâmbă, care privește femeile ca pe niște obiecte cu nevoie constantă de „șlefuire” și „finisare”, ori cel mult ca pe niște ființe pline de defecte, cărora trebuie să li se amintească permanent cât de imperfecte sunt. Totul din „grijă”, firește.

 

O lume în care noi ne-am iubi pe noi însene așa cum suntem, ori măcar la 80%, ar fi o lume care nu ne-ar mai putea vinde atâtea lucruri, nici nu ne-ar mai putea manipula după bunul plac.

 

Nici nu mai zic de o lume în care femeile ar fi mai bune unele cu altele, fiindcă asta deja e o utopie. Aceea ar fi o lume mult prea periculoasă.