Este a doua oară când vin la conferința celor de la Condé Nast. Prima dată am participat chiar la prima ediție, în 2015 la Florența, când s-a ținut în interiorul fabulosului Palazzo Vecchio. Atunci au participat Karl Lagerfeld, Alber Elbaz (feblețea mea), fiul lui Ralph Lauren, David (care a făcut o prezentare senzațională despre tehnologie integrată în modă) plus o armată de designeri, de la Claire Waight-Keller (pe atunci la Chloe) sau Gaia Repossi la avangardista Iris van Herpen, care ne-a vorbit despre haine create la imprimante 3D. 

În următorii doi ani, conferința a avut loc la Seul și în Oman (Muscat) și n-am participat. La Seul fusesem deja în 2010 și mi se părea mult prea peste mână ca distanță pentru două zile de conferință, iar în Muscat fusesem de asemenea, fix cu un an în urmă, și mi s-a părut la fel de complicat logistic. Dar când am auzit că se ține iar în Europa, la Lisabona, n-am putut să ratez.

M-am dus la această conferință pentru mine: ca să învăț, să înțeleg, să descopăr lucruri și să întâlnesc oameni. Cred că trebuie să înveți constant, iar prezentările de aici sunt ținute de oameni care, în majoritatea lor covârșitoare, sunt cei mai buni pe domeniile lor. Vreau să învăț de la ei cât pot de mult și în cele două zile de prezentări (de dimineața până seara) am scris jumătate de caiet de notițe.

Au fost 500 de participanți din toată lumea (antreprenori, jurnaliști, oameni care lucrează în domeniu), iar lista de vorbitori a fost aceasta. După părerea mea cea mai bună de până acum: 

Realitatea mileniștilor

 

Alexandre Arnault este mezinul familiei Arnault și fiul unuia dintre cei mai bogați oameni din lume, Bernard Arnault. Tatăl lui deține conglomeratul LVMH (Louis Vuitton Moët Hennessy), care grupează câteva zeci de branduri de lux, iar lui i s-a dat în grijă Rimowa, compania de valize de lux cumpărată relativ de curând de LVMH.

Anul acesta, junele a făcut o colaborare cu brandul de streert-style Supreme, o serie de valize co-branduite, cu design foarte cool, care s-au vândut în 10 secunde. Nu, nu e o figură de stil. Zece secunde. Deși cea mai ieftină costa 1.100 de euro.

Antoine – el însuși milenist – a vorbit foarte frumos despre mileniști, dar nu la modul la care suntem noi obișnuiți, ca și cum ar fi o specie aterizată de pe altă planetă. Pornind de la efectul Veblen – economistul care a analizat prima oară faptul că prețul nu este dat întotdeauna de funcționalitatea unui obiect, ci de dezirabilitatea lui – el a vorbit despre modul în care social-media a pervertit și redefinit ideea de „dezirabil”.

Inteligența artificială e o realitate, dar nu o să ne înlocuiască, ci o să ne crească

Jobul unui futurist cum este Sophie Hackford este să cutreiere laboratoare, ateliere, sedii adesea obscure și locuri în care nu ajunge nimeni, dar unde sălășluiesc visătorii, „disruptorii”, cei care schimbă deja cursul lumii prin viziunea și descoperirile lor, deși noi habar nu avem cine sunt și cum îi cheamă. Cu 30 de ani în urmă, ar fi fost incredibil să ne gândim că un smartphone sau o tabletă vor avea rol de „panou central de funcționare” al vieților noastre. Și totuși, dacă un futurist ar fi stat de vorbă atunci cu Steve Jobs, care era un astfel de visător neînțeles, poate am fi avut 2-3 mutări în avans.

 

”Companiile încă mai încearcă să construiască lucruri ca și cum ar adăuga niște straturi noi PESTE trecut, în loc să încerce să înțeleagă limbajul viitorului”, a explicat Sophie. Pe de altă parte, oricine pare că are ceva de zis despre tehnologie captează instantaneu atenția oamenilor, fără să existe un filtru clar. Ea ne-a povestit despre un prieten de-al ei, un astfel de „disruptor” genial, care a făcut un experiment: a creat o companie fake de inteligență artificială și s-a dus la un incubator de afaceri să povestească despre ea.

Totul, cap-coadă, era inventat și fără sens, o înșiruire de idei fantasmagorice, dar a primit câteva zeci de CV-uri și i s-au oferit pe loc finanțări de sute de mii de euro. Prin urmare, nu absolut tot ce pare disruptiv este cu adevărat valoros. Unde tragem linia?

 

Acesta este practic jobul lui Sophie, cel de a traduce pentru noi ceilalți unde se trage linia și unde se face concret diferența între revelație reală și bulă mincinoasă. De multe ori imaginea noastră despre inteligența artificială este desprinsă din filme: roboții care se vor răzvrăti împotriva noastră, care ne vor lua locul, joburile, planeta. Lucrurile nu stau chiar așa, în sensul că relația noastră cu inteligența artificială pare, din ultimele realizări concrete în domeniu, să fie mai curând o chestiune de conlucrare și cooperare.

Ce înseamnă asta? Inteligența artificială poate genera date acolo unde nu le deținem (spre exemplu poate simula date științifice sau medicale pentru a face diferite experimente, în mod mult mai ieftin și rapid decât dacă am sta într-un laborator și am avea subiecți reali) sau – ceea ce mi s-a părut cel mai interesant – ne poate ajuta să speculăm mai bine PROPRIA inteligență.

Se știe că folosim doar o mică parte din capacitatea creierului, iar relația cu inteligența artificială ne-ar putea da o idee mult mai clară despre ce putem face și nici măcar nu bănuim. Marea revelație a venit în momentul în care calculatorul l-a bătut la jocul japonez de GO – care are mai multe mutări posibile decât atomi în univers – pe marele campion en-titre sau în momentul în care tot un jucător virtual a devenit foarte bun la Texas Hold’Em, un joc în care e vorba și de intuiție și de capacitatea de a blufa.

 

Calculatorul a repurtat victoria la campionatul de GO printr-o mutare devenită deja istorică – Mutarea 37 – și pe care unii dintre pasionații jocului chiar și-au tatuat-o pe corp în semn de admirație.

Conform fostului campion la GO – cel în carne și oase – mutările care au condus la victoria calculatorului au fost unele dintre cele mai ne-intuitive și aparent ilogice din jocul de GO. Atât de neintuitive încât el era convins că va câștiga, iar felul în care a fost înfrânt i-a deschis noi perspective despre cum se poate juca acest joc.

Altfel spus, s-a deschis un alt univers, cu alte tipuri de mutări și strategii. Asta poate face inteligența artificială: să ne învețe să gândim și altfel, să depășim bariere pe care ni le-am impus fără să ne dăm seama.

„Inteligența artificială nu este acel univers în care toți suntem dependenți de Candy Crush, în care trăim în virtual și ne consumăm creierul în gol, ci este un univers în care inteligența mașinilor o va provoca pe a noastră să-și depășească limitele. Mașinăriile ne vor optimiza propria experiență”, a punctat Hackford.

Ca dovadă, în acest moment cel mai bun jucător de șah din lume nu este nici om, nici robot, ci un tandem format din om și calculator. La un astfel de „parteneriat” se gândește Sophie.

Totuși, unii creatori de inteligență artificială speculează dorința oamenilor de a simți că dețin în continuare controlul și că ei reprezintă inteligența superioară, prin mici detalii implementate în rândul roboților pentru a-i face să pară mai „inofensivi”. De exemplu, există niște roboți folosiți pentru automatizarea funcțiilor de birou care au fost în mod dinadins făcuți să pară „prostuți” și neajutorați.

Au o înfățișare care amintește de mutra „miloagă” a unui cățeluș care privește cu ochi mari lumea, se lovesc de pereți și oamenii trebuie să-i așeze înapoi pe traseu și câteodată se opresc în mijlocul drumului pentru a fi restartați de către omologii umani. ”Reacția oamenilor este de tipul ‹Vai, prostuțul de el!›, dar de fapt toate acestea sunt funcții programate”, explică Sophie. Teama noastră are nevoie de un mod cât mai uman de dezamorsare.

Tot Sophie ne-a explicat că viitorul înseamnă și „Haptix gloves” – mănuși prin care poți atinge lucruri care nu există – și Facebook Spaces, unde poți experimenta realitatea virtuală, făcându-ți inclusiv selfie-uri cu experiențele avute în mediul virtual; ne vom putea trimite avatarurile la întâlniri și nenumărate lucruri care acum ni se par demne de un film SF vor fi realitatea banală a vieții zilnice. Sau, cum a conchis ea cu umor: ”Sau poate toate astea deja s-au întâmplat acum 10 ani și noi suntem acum într-o simulare pe calculator”.

Sophie a vorbit în ambele zile, iar partea despre viitorul materialelor am înregistrat-o integral fiindcă mi s-a părut de neratat. O găsiți mai jos și e fascinantă, pentru că vorbește concret despre cum putem ajunge să creăm în laborator piele, bumbac și absolut tot ce ne trece prin minte. Nu într-un viitor SF, ci chiar în prezentul nostru istoric:

Ce înseamnă să fii împăcat cu tine

Christian Louboutin a fost franc, sincer și candid pe alocuri. Deși nu mă dau în vânt după pantofii lui – sunt superbi, dar incomozi – am apreciat asumarea cu care își abordează viața profesională și personală. Nu și-a vândut brandul unui mare conglomerat, deși ar fi putut face asta, pentru că își dorește să păstreze lucrurile la proporția care i se potrivește lui cel mai bine.

 

“Eu desenez ce vreau și cum vreau. Creativitatea mea vine din faptul că sunt liber, sunt pe cont propriu. Unele branduri și designeri fac compromisuri fiindca îi presează departamentul de marketing. La mine eu sunt departamentul de marketing. 

Lumea se intreabă de ce m-am extins înspre zona de frumusețe si de ce am facut acele ambalaje extravagante. Simplu: eu cred în puterea cuvintelor, în proprietatea lor, iar dacă te uiți cu atenție la industria de frumusețe o să observi că, deși e despre frumusețe, acolo totul e foarte urât.

Ambalajele sunt urâte, sunt niște cutiuțe banale, colorate. Eu am vrut să fac ceva care să arate a obiect de design, fiindcă eu asta fac: obiecte de design. Și am vrut să fac niște produse de beauty – rujuri, cosmetice – la standardele mele de frumusețe”.

Dacă alți designeri vorbesc obsesiv despre creștere și despre dezvoltări exponențiale, Louboutin a fost și aici sincer: „Sunt fericit așa cum sunt și așa vreau să rămân. Vreau să am timp să mă preocup de amănunte, să nu fiu grăbit. Mă întreabă multă lume dacă voi face haine, mi s-au și propus multe proiecte de acest gen. Răspunsul meu e același mereu: SUNTEȚI NEBUNI? Eu nu voi face niciodată haine, specialitatea mea sunt pantofii, aici rămân. În afară de ceea ce fac, singurul lucru pe care mi-ar plăcea să-l pot face ar fi să cânt. Nu vreți să mă auziți, credeți-mă, sunt groaznic. Dar într-o lume ideală e tot ce mi-ar fi plăcut să pot face în afară de pantofi. Toți avem o parte din noi pe care n-o putem s-o împlinim și e în regulă să fie așa”.

Tainele comerțului online

Federico Marchetti este proprietarul celui mai mare conglomerat de retail de lux – Yoox Net-a-porter – și prezentarea lui am urcat-o aici integral, fiindcă mi s-a părut super-interesantă cap-coadă.

Ca elemente interesante: el crede că nu va mai exista noțiunea de homepage așa cum este ea acum, la magazinele online și nu numai. Toți vom vedea homepage-ul personalizat cu ce ne place, cu precedentele achiziții, cu gusturile noastre. Totul va fi în limba noastră, o schimbare pe care el a observat-o cu Porter, revista site-ului, care este acum editată în 4 limbi. 

Este una dintre cele mai bune publicații la ora actuală (și favorita mea), iar la finalul pictorialelor există trimiteri către site pentru cei care vor să cumpere. După ce s-a trecut la editarea în patru limbi, s-a triplat volumul de vânzări prin intermediul revistei.

Tot disruptiv a fost și sistemul lui „You try, we wait”: comanzi, primești acasă hainele și un șofer așteaptă până le probezi și te decizi care rămân.

Și, un element cu adevărat uimitor: 2% dintre clienții Yoox Net-a-Porter însumează jumătate din volumul de vânzări al conglomeratului. Altfel spus, acei oameni care cumpără inclusiv ceasuri de 30.000 de euro și rochii de 15.000 online, cu lejeritate deplină.

Excelență, nu lux

Cu siguranță laitmotivul conferinței a venit de la designerul Giambattista Valli: „Nu mai cred în lux, cred în excelență: adică să fii cât de bun poți pe ceva. Orice”. 

Cine o îmbracă pe doamna Trump?

Cel mai savuros vorbitor, de departe, a fost Hervé Pierre. Designer francez, Hervé le-a îmbrăcat pe toate primele doamne ale Americii, de la doamna Bush la Michelle Obama, Hillary Clinton și Melania Trump și a venit cu niște povești care ne-au făcut să râdem copios. Vă recomand filmulețul, este absolut savuros: 

Oaia neagră care a ridicat sala în picioare

“Zgomotul a înlocuit creativitatea, emoji a înlocuit arta, DJ-ul înlocuiește muzicienii, celebritățile înlocuiesc designerii adevărați. Este epoca mediocrilor, a celor fără niciun talent real, dar care vorbesc maselor. Doar pentru că aveți mulți followeri pe Instagram nu înseamnă că aveți dreptul să deveniți o portavoce pentru urechile celor creduli și naivi. Nu e nicio mândrie să înveți niște copii că să fii la modă și să ai stil înseamnă să stai la coadă cu orele pentru a cumpăra cea mai nouă pereche de teniși ieșiți dintr-o colaborare de designer. Moda a ieșit de mult din vremurile în care se prețuia excelența și munca artizanilor, acum suntem în epoca lăcomiei”.

Stefan Siegel, autorul cuvintelor de mai sus, este o oaie neagră. E un “revoluționar” care luptă împotriva consumerismului, fondând mișcarea “Not Just a Label”, care militează pentru respect pentru mediu, salarii decente ale muncitorilor din industrie și pentru stăvilirea lăcomiei de a produce și a câștiga tot mai mult.

A fost invitat să vorbească la cea mai mare conferință despre lux, deși multe dintre afirmațiile lui veneau în contradictoriu cu tot ceea ce se vorbise pe scenă cu minute înainte, în prezentările despre creștere, expansiune și găsirea de noi consumatori. Cu toate astea, a fost aplaudat minute-n șir, pe bună dreptate.

”Hai să stopăm acest cerc vicios al consumului fără cap. În societatea în care trăim nu se mai face diferența între a arăta drăguț într-un selfie pe Instagram și a crea cu adevărat frumusețe. Nu se face diferența între a-ți expune viața și a avea efectiv o viață. Avem nevoie de discuții mai deștepte și de o modă care să revoluționeze lumea, nu să distrugă stima de sine a oamenilor”.