Despre tot ce-i fin și fain

Dar chiar atât de bune sunt toate spectacolele?

By 4 iulie, 2025Culture
read time 5 min
 
4 iulie, 2025

Dar chiar atât de bune sunt toate spectacolele?

Întrebarea de mai sus, primită după ultima ediție FITS, m-a inspirat să scriu acest articol despre experiența mersului la teatru și așteptările noastre de la el.

by

Sunt o iubitoare de teatru, fără să fiu o expertă în domeniu, ceea ce mă duce pe un teren oarecum privilegiat, cel al spectatorului egoist.

 

Da, exact, egoist.

 

 

Când văd un spectacol, îl văd strict pentru mine, iar dacă se întâmplă să-mi trezească și o atare senzație demnă de dat mai departe, cu atât mai bine.

 

Dar, spre deosebire de un specialist care are în fișa postului să vadă anumite spectacole și să le evalueze după criterii profesionale, eu merg strict cu bucuria colecționarului de emoții.

 

Pe lângă mersul la teatru ca activitate săptămânală, merg la FITS (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu) de aproape un deceniu și, în fiecare an, încerc să văd cât mai multe spectacole și să povestesc despre ele altor pasionați ca mine.

 

Întrebarea din titlu – adresată de o cititoare Fine Society pe care o știu de multă vreme – m-a intrigat și m-a provocat prin sinceritatea ei, dar mi-a trezit și un gând.

 

Chiar trebuie să fie la superlativ toate spectacolele? Mergem la un festival de teatru fiindcă acolo e o garanție a unei selecții imbatabile, fără de pată?

 

Articolul nu e doar consecința întrebării prietenei din comunitatea Fine Society, ci și a unor  întrebări pe care le-am primit des în ultimii ani: „Recomandă-mi un spectacol BUN”, ”Care sunt cele mai BUNE spectacole văzute de tine?”, ”Care sunt cele mai BUNE teatre?”, ”Care e cea mai BUNĂ comedie?”

Prinși între FOMO, lipsă de timp și deficit colectiv de atenție, căutăm certitudini, garanții, etichete cu 100% satisfacție.

 

Vrem să mergem la sigur… sau pe aproape.

 

Ceea ce nu e de blamat, doar că arta și cultura, de orice fel ar fi ele, lucrează în primul rând cu materialul clientului.

 

Mă fascinează de fiecare dată când citesc despre un spectacol iubit de mine că a fost catastrofic de prost. Sau invers, când un spectacol în care fiecare minut a fost resimțit de mine ca o formă de pedeapsă este ridicat în slăvi și premiat.

 

Acesta e cuvântul potrivit: fascinație.

 

E ceva fascinant în a observa cât de diferiți suntem în percepțiile și gusturile noastre și cum revelația mea poate fi rateul altcuiva.

 

Mi se pare reconfortant să citesc alte păreri tocmai pentru că viziunile altora lărgesc cadrul din care priveam eu: chiar și părerea cea mai incompatibilă și diametral opusă față de a mea poate ascunde câte un detaliu revelator.

 

Ca să revin la întrebarea din titlu: nu, la FITS nu toate spectacolele sunt extraordinare și nu cred că e vreun spectator de festival care să fi plecat identic satisfăcut de tot ce a văzut.

 

Unele spectacole mi-au rămas tatuate pe retină și în suflet și vor rămâne acolo.

 

Altele mi-au lăsat în minte o idee sau două, în timp ce restul a fost, pentru mine, redundant.

 

Câteva m-au plictisit sau agasat, pentru a mă surprinde apoi cu o idee care să salveze toată experiența anterioară.

 

Altele invers: au început bine și m-au dezamăgit la final.

 

Unele, foarte puține, m-au făcut să mă strâng în scaun și să-mi doresc să se termine mai repede… fie pentru că era totul mult prea dur, fie pentru că simțeam că pe scenă se stoarce în gol un fruct din care picurase deja ultima urmă de zeamă.

 

Un lucru e sigur: orice spectacol mi-a oferit ceva din puținul sau preaplinul lui.

 

Un anumit spectacol de dans – ”Toaca” – m-a dus cu gândul la copilăria mea bistrițeană și mi-a deblocat niște amintiri uitate.

 

O dramatizare după Federico Garcia Lorca m-a făcut să înțeleg cu totul altfel feminitatea trecutului și a prezentului, în oglindă.

 

Personajul „Iona” al lui Sorescu, interpretat de un japonez, a însemnat o reevaluare radicală a unui text pe care nu-l revizitasem din liceu și pe care l-am simțit răvășitor de intens.

 

O trupă de flamenco care a dansat pe „Ciuleandra” m-a emoționat într-un moment în care credeam că mi s-a atrofiat mușchiul patriotismului.

 

O orchestră din Kinshasa mi-a arătat că muzica africană și opera barocă se pot completa perfect una pe cealaltă.

 

Ba chiar există un spectacol care mi-a lăsat ca unică amintire faptul că am fost ridicată din locul meu de la capăt de rând – unde, recunosc, căzusem într-o desăvârșită blazare după prima jumătate de oră – pentru a dansa cu actorul principal pe scenă, pe melodia lui Dan Spătaru, ”Nicio lacrimă”.

 

Cu atât voi rămâne eu din acel spectacol, dar nu regret nicidecum că am fost acolo, am învățat ceva despre mine și reacțiile mele într-o atare situație.

 

Uneori, tocmai spectacolele pe care ne grăbim să ne includem în lista „rateurilor” ne oferă ceva… neașteptat.

Nu o exclamație de „Wow, a fost extraordinar!”, ci altceva.

 

Poate ne aduc aminte de ceva, ne fac punte în minte cu un alt moment similar, ne reamintesc un subiect sensibil sau poate doar ne educă gusturile.

Uneori, un „Așa nu” te învață mai mult despre tine decât „Așa da”.

 

Un spectacol care nu ne-a atins poate fi sâmburele unei revelații personale, poate chiar aceea că nu rezonăm cu viziunea unui anumit regizor, cu un anume actor sau cu un anumit tip de spectacol.

 

Eu am o listă intimă de preferințe, dar și reversul ei, iar ambele sunt la fel de valoroase pentru mine, pentru că le-am obținut după o îndelungată muncă de autocunoaștere și zeci sau sute de spectacole văzute.

 

Trei exemple: nu rezonez cu teatrul în teatru și cu spectacolele în care actorii ies din rol; nu-mi place când se țipă mult pe scenă (mă închid emoțional în loc să mă deschid) și nu-mi plac spectacolele de magie, oricât de senzaționale ar fi ele.

 

Știți ce mă sperie, în schimb, chiar mai tare decât nemulțumirea?

Nemulțumirea neasumată.

 

Nemulțumirea băgată sub preș, amuțită, ignorată ca și cum ne-ar fi rușine de ea.

 

Ca atunci când vezi un spectacol care nu îți place, dar nu-ți dai voie să nu-ți placă, fiindcă e semnat de un nume mare și „sigur a știut domnul/doamna X ce face acolo, nu ne pricepem noi și de asta n-am înțeles.”

 

Faptul că nu ai fost atins de poveste sau că ea nu a fost pe sufletul tău nu înseamnă că e un spectacol prost, la fel cum nu înseamnă, scuzați, nici că spectatorul e prost.

 

Înseamnă fix asta: că nu a fost pe gustul tău și singura ta datorie este să-ți descoperi acel gust, să lărgești fanta prin care privești lumea și s-o faci cât mai încăpătoare pentru toate interesele tale.

 

Și, dacă te întreabă cineva într-o zi dacă te duci la teatru fiindcă sunt toate spectacolele alea atât de bune încât să merite timpul? (o întrebare valabilă și pentru cărți, filme, concerte clasice, rock sau orice), răspunde-i atât: Nu sunt toate bune, dar sigur toate mi-au fost bune la ceva.

Foto: Fine Society, Teatrul de Stat Constanța, FITS

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK