E un banc amuzant, dar subiectul de fond nu e defel hazos. Mi-a venit în minte în raport cu toți oamenii care n-au altă treabă decât să arunce venin. Oare nu se intoxică uneori cu propria lor otravă? Cât de imun să fii să nu-ți muști limba într-o bună zi?

Sunt sătulă de hateri. Nu de ai mei, am avut prea puțini (spre deloc) care să conteze sau să mă afecteze în vreun fel, deci nu e vreo frustrare personală. Mă refer la hateri în general, la acei oameni pe care îi văd în jur, zilnic, cum își rotesc ochii și își intind antenele în speranța că vor surprinde ceva, orice, care să poată fi bârfit, răstălmăcit sau înflorit.

Oameni care trăiesc ca să facă rău altora și jubilează atunci când le reușește. Nu credeam că acești oameni există altundeva decât în telenovelele proaste și în filmele cu super-eroi și monștri. Dar există și sunt bine-mersi.

Acum vreo 20 de ani, aș fi zis, poetic, că orice om are o parte bună, trebuie doar s-o găsim. Apoi, cu vreo 10 ani în urmă, aș fi decretat că sigur oamenii care fac rău au traumele lor, ascunse. Acum, la 30 și ceva de ani, nu știu de ce fac rău oamenii și nu mă mai interesează. Mi-am dat seama că în viață sunt prea puțin importante explicațiile și mai mult faptele.

Faptul că un anumit om a fost scăpat din brațe când avea 5 ani nu justifică aviditatea de a face rău la 30, 35 sau 40 de ani. Uneori, oamenii sunt răi pentru că aleg să fie. E mai ușor, le vine mai lesne, așa că se stabilesc în această identitate și și-o asumă. Undeva, în adâncul nostru, e un comutator on și off la care noi avem acces și-l strunim cum vrem. Când nu ne mai convine ceva, apelăm la explicații: am suferit, n-am fost iubiți, pupați sau legănați cum trebuia în copilărie. De asta facem rău. Nu e vina noastră, e vina altcuiva. Oare?