Viața se vede limpede atunci când îți fuge prin fața ochilor
Un domn cu mâinile încleștate pe scaunul de avion mi-a demonstrat că viața e mai mult decât ceea ce facem zilnic din ea.
Scriu acest articol într-un avion pe ruta Roma – Milano.
E un avion micuț, într-o după-amiază înghețată de ianuarie și în afară de zgomotul motoarelor e straniu de liniște.
Nu știu dacă spațiile mici din cer mă fac gânditoare, dar mi-a venit în minte cât de mici suntem. Și cât de liniște e în capsula asta care călătorește prin cer.
Acum un an, cam pe vremea asta, eram tot într-un avion mititel, doar că nu era deloc liniște.
Lângă mine stătea un pasager înspăimântat, care își încleștase mâinile pe marginile scaunului și țipa că o să moară.
Nu se întâmplase nimic special cu zborul, erau niște turbulențe deloc spectaculoase, însă omul respectiv avea o teamă profundă care ridica la rang de catastrofă orice zgomot, orice mișcare, orice tremur de aripă.
În acele secunde, fără umbră de dubiu, era convins că o să moară.
Eu una iubesc avioanele, așa că nu puteam rezona cu vecinul de scaun, dar îl puteam înțelege perfect dacă mă puneam în contextul propriilor mele frici.
Mi-e frică de apă adâncă și îmi amintesc clar vreo două momente – o furtună cruntă în Maldive și o cursă cu un speedboat vechi prin Deltă – în care mi-am făcut în gând lista tuturor lucrurilor pe care aveam să le fac dacă scap de acolo.
Nu am lăsat să se vadă că mi-e teamă, dar la interior simțeam că pot face oricând poc de la atâta tensiune.
Un lucru a fost, însă, deosebit de straniu.
În acele momente în care făceam liste în minte pe o barcă aruncată ca o nucă de pe un val pe altul, am simțit o liniște copleșitoare.
Îmi bătea inima, dar mintea era liniștită ca într-o dimineață calmă de ianuarie. Totul era limpede.
În acele momente de panică, reală sau absurdă, viața se decojește de toate straturile și pielițele moarte.
De toate activitățile mărunte și reziduale care ne mănâncă nervii, de fleacurile în care ni se pare că stă proptită viața.
Și apare clară, ca atunci când ne aplecăm și ne privim chipul în apa unui lac.
Nu cred că, în acele câteva zeci de secunde de teamă pură, cineva s-a gândit vreodată la toate rapoartele pe care nu le-a terminat, la faptul că n-a apucat să-și cumpere geanta dorită de la Gucci sau că n-a fost invitat la petrecerea de Crăciun a vecinilor de pe stradă.
Nici la faptul că nu-și suportă colegii de birou, că șeful e îngrozitor sau că s-a îngrășat 10 kilograme în ultimul an și nu știe cum să le mai dea jos.
În asemenea momente, în schimb, te uiți cu ochii larg deschiși la acel chip oglindit.
A fost mereu acolo, dar apa era prea învolburată, valurile prea mari, oglinda apei prea tulbure. Și, deodată, când totul stă pe loc, el apare.
Paradoxal, apare atunci când pari să pierzi controlul.
Când lumea se învârte haotic în jur și n-ai de ce să apuci, totul încremenește.
Se simplifică.
Sociologul american Martha Beck povestea într-o carte despre momentul în care a fost supusă unui proces de ,,mind-mapping”: i s-au amplasat câțiva electrozi pe diferite puncte ale capului, ei fiind conectați la un computer.
În funcție de starea de anxietate ridicată sau scăzută, un cursor se mișca în sus sau în jos pe ecran.
Timp de câteva ore, Martha a încercat să-și reducă anxietatea, care apărea foarte ridicată pe ecran, gândindu-se la toate lucrurile frumoase și liniștitoare pe care le putea găsi.
A meditat, și-a imaginat apusuri de soare, a conturat mental cele mai idilice peisaje din lume. Anxietatea rămânea însă la nivel ridicat.
La un moment dat, firul gândurilor i-a fugit, accidental, către momentul în care ținuse o prezentare în fața câtorva mii de oameni și nu s-a putut să nu rememoreze, câteva secunde, teama pe care o resimțise atunci.
Instantaneu, cursorul s-a dus în jos.
Convinsă că trebuie să fie o greșeală, Martha a continuat să se gândească la momente în care îi fusese frică.
Prima coborâre la schi. Ziua în care se pierduse în pădure. Un moment în care a fost în pericol să moară.
Ce logică ar fi putut avea toate astea? De ce era creierul ei atât de liniștit când își amintea cele mai cumplite sentimente de teamă pe care le trăise vreodată?
Împreună cu cercetătorii care o supuseseră mind-mapping-ului, Martha a găsit, încetul cu încetul, și un răspuns: stările de frică profundă „paralizează” într-o asemenea măsură activitatea cerebrală, încât pentru a funcționa creierul trebuie să împingă la o parte orice altceva. Inclusiv frica însăși.
Practic, în acele momente de teamă zguduitoare, creierul este 100% ancorat în clipa prezentă și totul este mai clar ca oricând.
Frica face ”curățenie” în creier, alungând orice altceva din calea ei.
Uneori poți să-ți dai seama, în 10 secunde de frică pură, că nu vrei să mori așa cum ești acum.
Că nu poți să mori așa, că n-ai cum să mori încă fiindcă nu ai apucat să trăiești viața pe care trebuia s-o trăiești.
Ai trăit-o pe a altora, dar nu pe a ta.
Cum să te duci fără să fi trăit și viața ta?
Fără să ai a doua șansă, a doua încercare?
Pentru că, de fapt, totul trebuia să fie altfel la viața ta, dar timpul, lumea, oamenii, ritmul, te-au luat pe sus și n-ai mai găsit calea.
Era mereu prea complicat.
Acum e simplu.
Putem folosi această constatare în viața de zi cu zi, nu doar trăind fără frici, ci uneori îmbrățișându-le.
În fond, fricile sunt singurul lucru care stă între noi și ceea ce ne dorim.
Și, uneori, a te contopi cu frica înseamnă a vedea în sfârșit cât se poate de limpede ceea ce trebuie să faci pentru a fi fericit.
Foto: Shutterstock