Despre tot ce-i fin și fain

„Manifest pentru Dunăre”: un semnal de alarmă despre natura sufocată de plastic

By 21 iunie, 2021Lifestyle
read time 4 min
 
21 iunie, 2021

„Manifest pentru Dunăre”: un semnal de alarmă despre natura sufocată de plastic

Departe de ochii noștri și chiar mai departe de preocupările noastre zilnice, se află o lume pe cale de dispariție, copleșită de gunoaie, poluare și de mult, mult plastic. Cartea lui Doru Panaitescu prezintă situația sub forma unor imagini greu de uitat, care ar trebui să atingă ceva înăuntrul nostru.

by

Manifest pentru Dunăre” este o carte, dar mai ales un semnal de alarmă.

 

E ceva menit să ne zgâlțâie puțin.

 

Realizat de asociația „Mai mult verde”, alături de Doru Panaitescu, și tipărit pe hârtie reciclată, manifestul vorbește despre zonele riverane naturale și despre habitatele bogate în specii, aflate în pericol din cauza poluării, a îndiguirilor, a folosirii intensive a râurilor și a despăduririlor pentru construcția de baraje.

 

Fotografiile chiar spun o mie de cuvinte în acest caz, iar ceea ce am selectat sunt ipostazele care mie mi-au pus un nod în gât.

Nu mai e nimic nou în faptul că plasticul și gunoaiele invadează natura, dar ar fi bine să ne întipărim pe retină aceste cadre. Să ne mai trezească din amorțire.

 

 

Pe Doru Panaitescu am avut ocazia să-l cunosc cu zece ani în urmă, în 2011, pentru un articol în Forbes, când am povestit despre “coclaurii” lui și despre pasiunea pentru ornitologie.

 

A fost singura ședință foto la care personajul s-a băgat până la genunchi în mlaștina de lângă Pipera, unde îl dusesem pentru a recrea cât mai veridic atmosfera de Deltă, și s-a oferit să ne scoată din apă și un șarpe, pentru impresia artistică.

 

Și-mi amintesc aievea cât de revoltat a fost când ne-a întrebat pe mine și pe fotograful revistei ce facem de obicei în weekend-uri, iar noi i-am răspuns ca doi corporatiști sadea: „Muncim, ce să facem”.

 

Articolul de la vremea respectivă se numea „Marele neliniștit”, fiindcă exact așa l-am văzut eu pe Doru.

 

 

Ca pe un fel de Ursu din ”Cireșarii”, care s-a făcut mare, dar nu și-a uitat pasiunile. Și, în cazul lui Doru, pasiunile sunt numeroase: speologie (studiul peșterilor), carstologie (studiul fenomenelor carstice), rafting, scufundări, offroad, canyoning, ornitologie (studiul păsărilor), escaladă, ca să enumăr doar ceea ce făcea pe-atunci.

 

Povestea lui Doru cu natura a început în 2000, pe când lucra ca director de marketing. La un teambuilding în munți, s-a reconectat cu o parte din copilărie pe care o credea uitată și s-a produs un declic.

 

Ceea ce noi considerăm o metaforă sau o întorsătură de situație pe care o întâlnești în cărți, lui i s-a întâmplat aievea. Genul acela de moment după care nimic nu mai este la fel.

 

După două beri, şi-a anunţat șeful că nu se mai întoarce în București și a mai petrecut o săptămână în zona Lupeni, „doar cu hainele de pe mine, banii de drum și cheile de acasă“, cum îmi povestea chiar el.

 

Cred că e lesne de înțeles de ce nu l-am uitat prea ușor pe Doru Panaitescu.

 

Acest paragraf scris în 2011 rezumă perfect simbioza lui cu natura , dar și faptul că acest „manifest” realizat împreună cu asociația „Mai mult verde” vine din partea unui om care trăiește ceea ce predică:

 

„În lumea lui Doru este perfect în regulă să conduci 700 de kilometri până în Maramureș și înapoi, într-o singură zi, doar pentru a fotografia două formațiuni de aragoniți într-o peșteră; este genial să dormi afară la minus cinci grade „ca să vezi stelele înainte să adormi“; este perfect normal să ai „viperele tale“ sau „prepelițele tale“, pe care să știi exact unde să le găsești când vrei să le faci o vizită; să porți topor, macetă și lopată în portbagajul mașinii, să cunoști potecile din Munții Apuseni mai bine decât străzile din orașul natal și e de înțeles, ba chiar recomandabil, să n-ai chef uneori, iarna, să dormi acasă și să te duci să dormi în pădure, lângă Târgoviște, fără cort. Pur și simplu!”

 

„Fascinant nu e să fotografiezi o pasăre, ci adrenalina urmăririi“, îmi povestea Doru. Acea senzație, când un animal decide că nu îi ești dușman, se apleacă și începe să mănânce în fața ta, nu se compară cu nimic în lume.

 

Să fii prietenul naturii, nu dușmanul ei.

 

Ce idee simplă, dar totuși atât de uitată și de pervertită în fel și chip în zilele noastre.

 

Pentru toți cei care consideră natura un dat universal, ceva ce ni se cuvine fără cel mai mic efort și care există fără ca noi să ridicăm un deget, această carte poate atinge ceva. Sau nu.

 

Eu una sper totuși că DA.


 

Pe site-ul oficial, „Cu apele curate”, apare și această provocare:

 

Cartea va fi trimisă gratuit celor care ne povestesc, pe scurt, și ne trimit una sau mai multe fotografii de la o acțiune de protecție a mediului pe care au inițiat-o sau la care au participat, oricare ar fi aceasta – ecologizare, workshop în școli/licee, organizare de expoziții/tururi în natură etc.

Pentru mai multe idei, inspirații și povești, mă puteți urmări și pe pagina de Instagram.