Despre tot ce-i fin și fain

Fii blând cu tine, lumea e suficient de dură oricum

By 23 aprilie, 2016Emotions
read time 1 min
Foto: Mihaela Dincă (sesiunea mea de BodyFly cu Liora Zytcer la Pescariu Sports & Spa)
 
23 aprilie, 2016

Fii blând cu tine, lumea e suficient de dură oricum

Până acum ceva vreme, aș fi spus ,,Luptă-te, modelează-te, învinge-ți limitele!“. Am crezut foarte mult în această filozofie și o vreme am reușit s-o duc cu brio. Lupta asta cu sinele e un tip de victorie pe care o repurtezi o dată, de două sau de nouă ori, dar nu e suficient pentru a câștiga tot războiul. Paradoxal, pentru bătălia finală în fața propriei voințe ai nevoie de alte arme. De blândețe, nu de bici.

by

Zilele trecute, răsfoiam un număr al revistei editate de brandul de modă ZOOTpe care îl primisem cadou în magazin, și am ajuns în dreptul unui interviu cu Cori Grămescu, antrenoarea de fitness. La un moment dat, ea spune acolo un lucru care a făcut instantaneu clic în mintea mea: „Știu cum e să îți faci antrenamentele înjurându-te în gând că nu poți mai mult“.

 

Da, și eu știu, Cori. Știu prea bine. Primele antrenamente din viața mea le-am făcut strângând din dinți, cu lacrimi de neputință în colțul ochilor, cu pumnii strânși și cu o revoltă incredibilă în suflet. De ce n-am început în copilărie? De ce nu putea să-mi fie și mie ușor acum? De ce atâta chin? De ce trebuie să fiu în urmă, în coadă, încercând să-i ajung din urmă pe toți ceilalți?

 

Mi-am câștigat cu sudoarea frunții, la propriu, fiecare gram de mușchi și fiecare milimetru de flexibilitate a articulațiilor. A fost un elan pentru care sunt recunoscătoare, pentru că m-a sculptat atât la interior cât și la exterior. Eram un om slab, dar nu tonic. Nu făcusem niciodată sport, eram lipsită de flexibilitate și de energie, oboseam și urcând patru scări. Mi-a luat vreo cinci ani să mă pun pe picioare, dar am înțeles abia de curând că în orice lucru există faze. Că acei cinci ani au fost minunați, dar că nu întotdeauna ceea ce te-a urcat până la un punct te poate duce și mai departe.

 

Există o fază de sculptat, de construcție, pe care am navigat-o cu eforturi și elan până la cer și-napoi, dar mai există și o fază de liniște, de croazieră, de bucurie a mișcării. Aceasta a fost, pentru mine, cel mai greu de obținut, poate mai greu decât tonusul mușchilor și vigurozitatea articulațiilor.

 

Ca orice om care a obținut cu greu un lucru, aveam în fiecare secundă impresia absurdă că, lăsând garda jos fie și un singur milimetru, mă voi întoarce rapid la situația inițială. Că voi pierde avansul, că voi ajunge de unde am plecat, că toate eforturile vor fi fost în van. Poate sună ciudat, dar la un moment dat aproape că-mi imaginam mușchii atrofiindu-se cum vezi cu ochii, doar pentru că ratasem o zi de sală.

Nu e nimic rațional în asta, mai ales pentru un om care a citit sute de pagini despre nutriție și sport, din pură pasiune, dar de foarte multe ori emoțiile noastre nu prea se întâlnesc cu rațiunea. Adrenalina care le generează e simplă: „Ai luptat prea mult pentru asta ca să te dai bătută acum. Nu poți să te lași!”.

Până de curând, priveam momentele de slăbiciune ca pe o înfrângere subînțeleasă. Trebuia să fiu în fiecare zi cel puțin la același nivel, în fiecare zi gata să trag un pic mai mult, să duc un pic mai mult, să evoluez. Încotro? La nesfârșit. Până într-o dimineață în care nu m-am mai putut ridica din pat de oboseală și în care ultimul lucru pe care mi-l doream e să mă duc să fac flotări și genoflexiuni cu săritură. Și, chiar dacă am rămas în pat, am simțit-o ca pe o ratare. 

 

Foto: eu în prograul Limitless

 

Citatul lui Cori a venit cumva să închidă, simbolic, un cerc al instrospecției mele din ultima vreme. Da, am obosit să fiu vocea care mă mustră. Uneori, vreau să fiu vocea care mă liniștește și mă mângâie. Nu vreau să mă mai bat cu mine, vreau să mă și țin de mână, să mă și încurajez când am o zi grea, să-mi spun un „Stai și odihnește-te” fără să-l încarc cu vinovăție.

 

Pare straniu ceea ce spun – că e mai greu să fii blând cu tine decât e să fii dur și neînduplecat – dar oricine a trecut la un moment dat printr-un program sportiv de anduranță, printr-o dietă drastică, un tratament radical sau orice presupune strâns din dinți… știe prea bine ce spun.

 

Firește, nu voi renunța la ceea ce am obținut până acum. Lucrurile nu s-au tranșat nicio clipă în acești termeni, era vorba doar de fricile mele reflexe. În noul stadiu în care am ajuns, marea provocare nu e să ridic mai multe kilograme, ci să mă ascult mai mult. Să fac acel fine-tuning între trup și suflet.

 

Să văd ce vrea de fapt această nouă Diana pe care am sculptat-o în acești ani. Poate nu reușește să ducă în fiecare zi regimul pe care eu i-l dictez și pe care l-am decis cu o foaie de hârtie în față și un pix în mână, fără să-i cer neapărat părerea. Poate vrea un moment de respiro din când în când. Poate are nevoie de o zi liberă. Nu pentru că e leneșă, nu pentru că e nemotivată, nu pentru că nu vrea. Pur și simplu e un om din carne și oase care simte, din când în când, nevoia să mănânce o porție de paste în loc să ridice un kettlebell. Mai sunt și zile din-astea.

Cel mai greu lucru, mai greu decât să-ți sculptezi corpul, e să-ți asculți sufletul. Să te asculți pe tine, cu bune și cu rele, și să-ți dai voie să faci unele lucruri care contravin calculelor și planurilor pe care ți le făcusei în minte sau pe hârtie.

 

Sufletul e câteodată ca un copil care cere voie să se ducă la joacă și stă cu ochii mari, rugători, și mâinile strânse la piept, a speranță, așteptând răspunsul afirmativ la dorința lui. Dar noi îi trântim ușa în nas și îi spunem să binevoiască să stea să-și facă temele, azi, mâine și în tot restul zilelor, fiindcă e un copil rău și copiii răi trebuie ținuți din scurt, altfel li se urcă la cap.

IMG_4070-1

 

Disciplinează-te atunci când e cazul, fii propriul tău antrenor și suporter, dar ai grijă să nu te transformi niciodată într-un gardian. Poate că blândețea nu călește caracterul și tăria interioară, dar nu totul în viață este despre forjat și întărit. Uneori e doar despre iubit și atât.

4 Comments

  • Cori spune:

    Bunatatea, ca si performanta, se invata. Si asta e un lucru bun. Si ma bucur ca ai scris textul asta, care vine in continuarea propriilor mele ganduri despre cum ar trebui sa ne purtam cu noi insine. Despre bunatatea pe care nu ne-o preda nimeni la scoala, in sport sau in vreun curs de formare. Si ma bucur ca ai scris asa frumos si azi. Chapeau bas, cherie!

  • Roxana spune:

    Inca un super-articol, felicitari! Nimeni nu ne invata sa fim blanzi cu noi insine – scoala in nici un caz, iar parintii nu mai au cum sa dea inapoi, fiind prea preocupati sa ne indrume spre competitivitate. De obicei realizam noi insine ca ne lipseste fix blandetea orientata spre sine, dar in momentele in care aproape clacam de la activitatile consumatoae energetic: sportul si studiul. Deseori, dupa o etapa de invinovatire a sinelui. Uitam sa mai ridicam ochii din scopurile noastre fixe si prea sus plasate pe scara pretentiilor, si sa ne bucuram efectiv de rezultate si ce avem in jurul nostru.

    Frumos exercitiu de introspectie expus aici!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.