În afara scenei, primul lucru pe care-l observi la Dan Pughineanu e faptul că are un umor subtil, care se dezvăluie în straturi, ca un comprimat efervescent cu eliberare treptată.

 

Și că, dincolo de dezinvoltura cu care face oamenii să zâmbească în prezența lui, se ascunde o fire mai degrabă timidă.

 

Pe scena Teatrului Excelsior, în schimb, Dan Pughineanu poate fi oricine și oricum vrea el să fie, de la un elev de liceu care-și pune întrebări de viitor în Missouri Sky la băiatul american dintr-o familie tradițională în musicalul Familia Adams până la Urâtul din piesa cu același nume, rebelul din Punk Rock sau, partitura care i-a adus anul acesta trofeul UNITER pentru rol secundar, amfitrionul Marlene din Opera de trei parale în regia lui Răzvan Mazilu.

 

Tot Dan este și un Romeo contemporan în adaptarea neconvențională după Romeo și Julieta a lui Michelangelo Campanale, piesă care se joacă în România și Italia, într-o combinație de italiană și română, și care aduce povestea shakespeariană în realitatea vremurilor noastre: o familie de români și una de italieni care nu sunt foarte încântați să se înrudească.

Cu chipul de copil, care-i face pe oameni să-l creadă chiar mai tânăr decât cei 28 de ani pe care-i are, Dan demonstrează o profunzime a gândirii care te face să-i mai adaugi un deceniu la vârstă.

 

A înțeles devreme că în meseria asta, și în viață în general, reușesc cei care nu se iau prea mult în serios, dar care-și fac treaba temeinic.

 

„Multă lume crede că actoria este pentru cei cu spirit boem, doar că, în realitate, nu sunt mulți boemi care să facă meseria asta. Da, sunt mulți boemi care dau la actorie, dar sita cerne și nu cred că poți ajunge un bun profesionist fiind prototipul artistului cu capul în nori”, crede el.

 

Singura parte boemă a personalității lui Dan rezidă într-o melancolie și o nostalgie pe care le are de când se știe, un dor nedeslușit de timpuri care abia au trecut.

 

În rest, este un pragmatic autodeclarat, iar efervescența pe care o arată pe scenă pornește mereu de la ceva eminamente lumesc: o documentare ca la carte.

 

De exemplu, înainte să joace rolul Marlene/amfitrionul din „Opera de trei parale”, personaj care apare în momentele cheie și înrămează povestea de ansamblu, s-a documentat despre Bertolt Brecht, a cerut cărți despre el de la profesoarele de istoria teatrului pe care le avusese în facultate și a încercat să înțeleagă mai întâi ce ar fi vrut dramaturgul de la acest personaj în 1928, când a fost prima oară pus în scenă spectacolul.

 

Chiar dacă și-a dat seama că Marlene al lui Răzvan Mazilu are mult mai multă profunzime decât cea cu care îl investise Brecht cu un secol în urmă, acea primă piatră de temelie a contat foarte mult.

 

”Sunt un om care are nevoie de niște repere, niște ancore, caut mereu o claritate și, pe măsură ce fac meseria asta, realizez că nu există claritate în teatru. E ca și cum vrei ca un lucru să fie matematică, când e mai mult balet”, râde el.

 

Deși nu se ia pe sine în serios, Dan Pughineanu ia foarte în serios tot ce ține de actorie: „Sunt actori care nu se pregătesc pentru admitere, sunt acele povești cu monologul învățat cu o noapte înainte… Ei, eu l-am învățat cu un an înainte, am făcut tot ce ținea de mine ca să intru la facultate și să am această carieră”.

 

Această seriozitate a documentării reprezintă modul lui de a-și face meseria și, în autoironia care-l caracterizează, își amintește că sârguința a fost mereu caracteristica lui definitorie.

 

 

”Am fost un copil cuminte. Știi cum se întâmplă când ești mic, când vin părinții acasă de la școală, de la ședința cu părinții, și tuturor copiilor le e frică de cearta care urmează după ce o să audă acolo? Ei, la mine profesoarele aveau mereu un singur lucru de zis: «Dănuț? Dănuț e un copil foarte cuminte!»”.

 

Se amuză când își amintește și are un fel sfătos de a istorisi lucrurile, genul de umor care te duce cu gândul la Creangă, poate și pentru că Dan este născut în Piatra Neamț și are un tip de umor moldovenesc care te dezarmează cu duioșie.

 

La prima vedere, băiatul cuminte de la clasa de chimie-biologie din liceu nu reprezenta câtuși de puțin prototipul unui viitor actor, într-o lume care asociază artiștii mai degrabă cu rebelii aflați într-o perpetuă căutare a sensului vieții.

Dan a fost conștient de asta, la fel cum a fost conștient că acesta este drumul lui și că își va crea propria tipologie.

 

„Când m-am dus la admitere, în jurul meu erau tineri cu totul diferiți de mine. Erau mulți băieți cu plete și geci de piele purtate vara, care fumau și cântau la chitară și care aveau acel aer de artist care se caută pe sine”, își amintește Dan, care cântă la ukulele, un alt detaliu pe care-l folosește pentru a-și picta un portret autoironic savuros.

 

„Cred că aceasta e imaginea mea în teatrul românesc: băiatul cuminte care stă într-un colț și cântă la ukulele”.

 

Nu-l luați prea tare în serios pe Dan Pughineanu când spune asta, fiindcă dincolo de savoarea cu care râde de propria persoană, cumințenia este un poker-face care i-a servit în lumea teatrului și care l-a ajutat să întrupeze personaje diametral opuse.

 

La doar 28 de ani, Dan Pughineanu a trecut bine de vârsta de 40 de ani, fiindcă așa s-a născut, mai bătrân decât îi arată biologia.

 

De mic a avut nostalgii și melancolii inexplicabile, dar și un mod extrem de matur de a vedea viața, care-i lăsa adesea uimiți pe părinții lui, veniți dintr-o sferă mult mai concretă, domeniul economic.

 

”Dar dacă pe mine nu o să mă iubească nimeni niciodată? Imaginează-ți un băiețel de 8-9 ani care îi spune asta mamei lui”, râde el. „Așa eram eu. Și mi se întâmplă de multe ori să privesc înapoi și să mi se facă dor de un moment sau să-mi doresc să-l retrăiesc cu mintea de acum. E o vorbă: tinerețea e irosită pe tineri”.

 

Ca orice suflet melancolic, Dan caută claritatea nu doar în teatru, ci și în viața reală.

 

Pune mare preț pe simboluri și are nevoie de repere care să-i aducă aminte de lucrurile care contează.

 

Poartă în portofel un bon din 2014, pe care scrie că a fost admis la Facultatea de Contabilitate și Informatică de Gestiune din cadrul ASE București.

 

Când a dat la actorie, firea lui pragmatică l-a îndemnat să își securizeze și o carieră mai prozaică, în caz că nu intră, iar acel bon de admitere îi aduce aminte că a avut de ales din mai multe drumuri posibile.

 

 

”Mă întreb uneori: unde aș fi fost acum, dacă alegeam cealaltă variantă? Aș fi fost oare mai mulțumit? Cum ar fi fost viața mea?”. E genul de întrebare pe care ți-o adresezi mai degrabă la 40 de ani decât la 28, dar am convenit deja că Dan Pughineanu este un suflet bătrân cu chip de copil.

Umorul lui „foarte specific”, cum singur îl numește, l-a apropiat de o zonă neașteptată pentru un actor de teatru: stand-up-ul.

 

Pentru o fire pragmatică, stand-up-ul înseamnă o recompensă imediată, un barometru al efectului pe care-l ai asupra oamenilor, iar pentru Dan este un exercițiu aproape liniștitor.

 

Dacă la teatru succesul este un concept mai vag, iar aplauzele de la final nu spun nimic despre felul în care tu, actorul, ai fost perceput la nivel individual, în stand-up ești singur pe scenă și primești reacții instantanee.

”Actorii nu prea scriu, noi de obicei luăm textele altora și le punem vocea noastră, iar acesta e un neajuns pe care l-am simțit mereu. Sunt egoist, ca toți actorii (râde) și vreau să am un produs cultural-artistic doar al meu. Un spectacol e un act colectiv și nu poți spune că vreo parte din el este numai și numai a ta”.

 

La stand-up, totul e al tău, de la text până la modul în care-l livrezi publicului, iar efectul este nemijlocit: dacă s-a râs, ești bun; dacă nu s-a râs, nu ești, cel puțin nu în seara respectivă.

 

”Eu caut ceva simplu, care în teatru nu există”, explică Dan. „În schimb, în stand-up nu există vreun comic în lumea asta care să vândă săli pline și la care să nu se râdă. E un barometru de evaluare simplu”.

Se regăsește în comicii de stand-up celebri din plan internațional și fiindcă mulți dintre ei au fost introvertiți, timizi, băieți cuminți, dar care au ajuns să vândă săli pline la spectacolele lor. Tipologia lui.

 

Doar că, spre deosebire de stand-up-ul clasic, unde cei care vin pe scenă fac un fel de terapie prin umor, punând pe tapet lucruri personale din viața lor, Dan gândește stand-up-ul ca pe un performance.

 

Lucrarea lui de licență din facultate a fost despre comedie și mecanisme comice, iar momentele pe care le scrie pentru stand-up sunt exerciții prin care își pune la treabă imaginația în jurul instrumentelor de comedie pe care le deține: „Mă gândesc cum să creez niște momente, niște povești care să folosească cât mai multe mijloace comice. Să fie creație pură. E ceva care mă ajută mult și la teatru, în construcția personajelor”.

 

Practic, stand-up-ul nu este numai „un produs doar al lui” ci și o formă de antrenare a creativității pentru scena de teatru și de explorare a propriului umor.

 

Crede că fiecare comic are un tip de umor, dar și că fiecare om din public râde la un anumit tip de glume, pe care nu poți să le evaluezi ca fiind mai bune sau mai proaste, mai elitiste sau mai ieftine. Ele sunt, pur și simplu, un dat nativ: „Tipul de umor e ca înălțimea, nu poți s-o schimbi. Îți pui pantofi cu toc, dar înălțimea ta rămâne aceeași. La fel e și umorul: indiferent cât ai vrea, rămâi toată viața un om care râde la anumite lucruri”.

Dan Pughineanu nu se entuziasmează la premii, deși trofeul UNITER pentru rolul amfitrionului/Marlene din ”Opera de trei parale” a fost o recunoaștere a muncii lui.

 

Este o partitură dificilă și cu infinite nuanțe: omul care nu trebuie să iasă în evidență pe scenă, dar care face și desface povestea.

 

Marlene s-a potrivit perfect cu personalitatea lui, însă Dan știe că premiile se uită rapid, iar confirmarea valorii se face în fiecare seară, în fața publicului.

 

În spiritul ludic care-l caracterizează, dar și în linie cu credințele lui de viață, și-ar dori ca, într-o zi, peste mulți ani, să existe o bursă care să-i poarte numele, dar care să fie oferită studentului care se clasează pe locul al doilea: „Bursa Dan Pughineanu pentru locul 2”.

 

Oamenii oricum uită premianții, dar cu atât mai mult îi uită pe cei care ies pe locul secund, deși de multe ori ei se străduiesc cel mai tare.

 

Și, dincolo de subtilitatea gestului, comicul din el savurează ideea de a lăsa oamenii întrebându-se, deconcertați, ce-o fi fost oare în mintea lui.

 

Așa ceva nu se întâmplă de obicei nici pe scenă și nici în viața de zi cu zi, dar s-ar putea întâmpla dacă cineva ar avea curajul să se joace puțin și să-și imagineze ce-ar fi dacă… iar Dan Pughineanu se pricepe bine la asta.

 

„Felicitări, ești pe locul al doilea, ai câștigat!”. Mai în glumă, mai în serios, este un mecanism comic care ar funcționa și într-un moment de stand-up, dar care, transpus în viața reală, ar putea să schimbe pentru totdeauna viața cuiva.