Despre tot ce-i fin și fain

De ce noul Sex and the City e o dezamăgire pentru mine

By 11 decembrie, 2021Lifestyle
read time 4 min
 
11 decembrie, 2021

De ce noul Sex and the City e o dezamăgire pentru mine

Dacă nu ați văzut încă primele două episoade din seria „And Just Like That”, nu citiți acest articol. Conține spoilers.

by

Am iubit serialul Sex and the city.

 

Într-o vreme în care subiectul relațiilor era tratat clișeistic și plictisitor, Sex and the City a construit un univers în care nimic nu era prea ridicol, vulnerabil sau tabu.

 

Tocmai datorită acestei îndrăzneli, era și o formă de escapism pur: ținute spectaculoase, replici deștepte, subiecte controversate și prietenie adevărată.

 

Nu a fost un serial perfect, dar a fost un serial care a ridicat moralul și așteptările unei generații, sădind în noi convingerea că e în regulă să fim exact așa cum suntem. Că putem să asortăm 20 de culori într-o ținută, să spunem ce gândim, să fim complicate, să greșim și să încercăm din nou.

 

Noul serial And Just Like That s-a îndepărtat atât de mult de universul Sex and the City încât, oricât am vrut să-mi placă, pur și simplu n-am reușit. Am urmărit primele două episoade și probabil o să le urmăresc și pe restul, dar strict ca o curiozitate, fără niciun fel de investiție emoțională.

 

Ce m-a dezamăgit?

 

Abordarea subiectului Samantha

 

Știam cu toții că Kim Catrall nu va apărea în noul serial, deci absența Samanthei nu era o surpriză în sine.

 

Doar că modul în care a fost scoasă din scenă a năruit, în primele 5 minute din „And Just Like That”, toată construcția a șase sezoane și două filme.

 

Contrar aparențelor, Sex and the City nu a fost un serial despre sex și relații, ci în primul rând unul despre prietenie.

 

Relația celor patru a fost coloana vertebrală a poveștii, iar Samantha nu a fost atât de iubită doar pentru că era cea mai dezinhibată, ci pentru că era cea mai devotată prietenă din cele patru. 

 

Samantha era cea care judeca cel mai puțin, care îmbrățișa diversitatea cu mult înainte de perioada ”woke” și care reușea să detensioneze atmosfera în orice context. 

 

Acea Samantha nu ar fi renunțat din orgoliu prostesc la o prietenie de peste 20 de ani și sigur n-ar fi dispărut subit, încetând să mai răspundă la telefon, doar pentru că prietena ei i-a spus că piața de carte nu merge bine și nu își mai poate permite serviciile ei. 

 

Ba chiar mai mult, acea Samantha nu ar fi trimis un aranjament floral și o cartolină pentru înmormântarea soțului celei mai bune prietene. S-ar fi urcat în avion și ar fi venit personal, așa cum tot ea a fost cea care a rezolvat situația după nunta eșuată a lui Carrie și după multe alte drame din viețile celorlalte personaje.

 

Modul în care a fost scoasă din poveste este nedemn de personaj și pare mai mult o vendetă împotriva lui Kim Catrall.

 

”Credeam că sunt mai mult decât un bancomat pentru ea”, spune Carrie. „S-a mutat la Londra, unde femeile de 60 de ani încă sunt atractive”.

 

Auch!

 

Cred că foarte mulți fani ai serialului ar fi preferat ca Samantha să moară decât să fie pervertită în asemenea fel.

 

Mesajul de ansamblu al serialului s-a risipit, practic, iar în locul lui s-a instaurat încă o concluzie depresivă: prietenia nu durează pentru totdeauna, lăsați orice speranță.

 

 

Trădarea principiilor de bază

 

Unul dintre mesajele serialului inițial era faptul că fiecare dintre noi poate fi exact așa cum este, fără scuze și fără să încerce să se potrivească cu orice preț acolo unde nu îi este locul.

 

Deja din primele zece minute, „And Just Like That” apasă Control+Alt+Delete la toată această filosofie.

 

Carrie Bradshaw, acea Carrie sigură pe ea, ireverențioasă și deșteaptă, este fâstâcită ca o școlăriță fiindcă „șefa” ei ar vrea să o audă vorbind mai vulgar și abordând teme cu care nu se simte confortabil.

 

Când Carrie îi spune că „Pur și simplu, eu nu sunt așa”, acela ar fi trebuit să fie finalul discuției.

 

E foarte în regulă să nu îți placă anumite subiecte și să nu le dezbați dacă nu vrei.

 

În schimb, Carrie cea de 50 și ceva de ani se duce acasă și se dă de ceasul morții încercând să nască un subiect chinuit pe tema masturbării, ca să arate că poate fi dezinhibată.

 

Faptul că nu trebuie neaparat să rămânem cine am fost mereu nu înseamnă că trebuie să ne schimbăm convingerile fundamentale doar fiindcă vor alții, nici să ne pierdem identitatea intrând în caruselul „actualității”.

 

Acea scenă mi s-a părut greșită cap-coadă, forțată și jenantă per ansamblu, fiindcă – în numele libertății de exprimare – trădează exact valorile de libertate și de asumare care au reprezentat busola personajelor principale.

 

Înaintarea în vârstă înseamnă schimbare, dar nu schimbare cu forța și nici o pervertire a valorilor și principiilor noastre.

 

Se presupune că la 50 de ani știm mai bine ca oricând cine suntem, ce ne place și ce nu și în niciun caz nu trebuie să lăsăm pe cineva să ne forțeze mâna sau să ne facă shaming în numele a ceea ce este hip și trendy.

 

Atmosfera de ansamblu e deprimantă

 

Serialul e groaznic de deprimant și, nu știu pentru alții, dar pentru mine Sex and the City era o formă de divertisment, nu de catharsis cu cutia de șervețele alături.

 

Mă așteptam ca Big să iasă cumva din scenă, deci moartea lui nu a fost o surpriză.

 

În urmă cu cinci ani, am avut ocazia să fac un interviu cu Chris Noth și m-a șocat atunci modul în care voia să se distanțeze de personaj. „Poți să mă întrebi orice vrei tu, dar te rog, nu Sex and the City, nu Mr.Big, nu vreau să mai vorbesc despre asta”, mi-a spus atunci. Părea sătul, lucru cumva de înțeles.

 

Așadar, mi s-a părut perfect firesc ca Big să aibă viață scurtă în acest serial.

 

Doar că, per total, serialul virează spre o zonă atât de deprimantă încât nu mai înțeleg sensul poveștii per ansamblu. 

 

Serialul inițial era escapism, divertisment de calitate, detașare de viața reală. Faptul că, brusc, scenariștii vor să abordeze subiecte „grele” și meditații despre sensul vieții este un viraj cu frâna de mână trasă, la 200 la oră.

 

Normal că bătrânețea este inevitabilă, că moartea e parte din viață și că „shit happens”, doar că destinul personajelor principale nu e inspirațional sau emoționant, ci e doar deprimant.

 

Big moare subit (Mesaj: „Nu conta prea mult pe fericire, că nu durează”), avocata de succes Miranda umblă cu sticla de vin în poșetă și se comportă ca o adolescentă debusolată (Mesaj: „După o vârstă, te prostești”), Charlotte e obsedată de perfecțiune și o obligă pe fiica ei să se îmbrace și să se comporte într-un fel care nu are legătură cu personalitatea acesteia, aducând mai degrabă cu fosta ei soacră, Bunny MacDougal (Mesaj: ”Poți oricând să te transformi în ceea ce urai cel mai mult”), Steve e 90% surd (deși are 50 de ani, nu 80), Harry e strivit sub papucul lui Charlotte (care – pe lângă perfecțiunea sus-menționată – este înnebunită să fie cât mai corectă politic) și… mai e cazul să continui?

 

Teoretic, serialul și-a asumat misiunea de a prezenta în mod diferit și neconvențional procesul firesc de înaintare în vârstă, ceea ce era o premisă interesantă.

 

În practică, mesajul din primele două episoade este că tot ce ne așteaptă după 50 de ani sunt lucruri precum decreptitudinea, moartea, scăderea inexplicabilă a IQ-ului, personalitatea obsesivă și, în esență, disperarea de a schimba tot ceea ce am învățat până la acea vârstă, sub presiunea societății.

 

Corectitudinea politică la puterea a zecea

 

După primele 10 minute din serial aveam impresia că scenariștii au folosit o grilă pentru a scrie dialogurile, pentru a nu cumva să rateze vreun subiect important al perioadei.

 

Mi se pare firesc ca subiecte precum diversitatea rasială, minoritățile sexuale, comunitatea trans și altele să fie parte din discurs, dar felul în care sunt integrate se află la ani lumină de firescul primei serii.

 

Totul este atât de didactic încât aproape că te aștepți la o subtitrare după fiecare scenă: „Nu este okay să ne comportăm ASTFEL”. „Trebuie să fim AȘA”, ”Atitudinea corectă este ASTA”.

 

Toate replicile par că ricoșează din colțul mesei, fără pic de finețe.

 

În locul dialogurilor amuzante și deștepte, avem momente jenante și citate precum „Nu mai vreau să fiu parte din problemă”, „Vreau să fiu acolo pentru femeile care nu au o voce”, ”Nu vreau să fiu prototipul salvatorului alb” și altele asemenea.

 

Cine vorbește așa? Oamenii care fac lucrurile să se miște cu adevărat sigur nu vorbesc ca și cum ar recita tot timpul.

 

În plus, foarte multe scene sunt atât de îngroșate și de previzibile încât aproape că strigă „URMEAZĂ CEVA IMPORTANT”.

 

Cel puțin moartea lui Big a fost evidentă de la începutul episodului, culminând cu privirea galeșă (a se citi: „Ultima privire aruncată vreodată marii iubiri”) cu care o petrece pe Carrie.

 

Mai lipsea replica tipică din filmele în care personajul moare: „Mă întorc în cinci minute”.

 

Și o concluzie finală

 

Orice serial este făcut cu un profit în gând și e în regulă să fie așa, dar – la fel ca al doilea film Sex and the City, considerat catastrofal de prost acest nou serial este extrem de transparent în acest demers.

 

Niciuna dintre actrițele principale nu a mai avut roluri foarte importante după „Sex and the City”, nici bărbații din film nu au strălucit la acest capitol, iar această resuscitare a poveștii a atras multă publicitate, capital de imagine și mulți, mulți bani.

 

E minunat să fie așa, ba chiar m-am bucurat din toată inima să o văd pe Sarah Jessica Parker pe coperta Vogue. Este una dintre favoritele mele și mereu va fi o feblețe personală.

 

Serialul, în schimb, încearcă să construiască în mod forțat o poveste actuală și cool, cățârându-se pe ruinele unei povești pe care mulți dintre noi am iubit-o sincer.

 

O dărâmă mai întâi bucată cu bucată, din interior, promițându-ne că noua construcție va fi ceva extraordinar, strălucitor, actual, contemporan.

 

Până la proba contrarie, personajele noului serial sunt doar umbrele unor oameni pe care credeam că-i cunoaștem bine. Dar ne-am înșelat.

9 Comments

  • Cristina spune:

    Da, am fix acelasi sentiment fata de noua serie… sincer, nu inteleg de ce nu l-au lasat asa cum se terminase ultimul film (care n-a fost nici el foarte reusit, dar macar inca era amuzant si in acelasi stil).
    Nici nu stiu ce mi se pare mai groaznic: felul in care au scos-o pe Samantha din serial mi se pare o-ri-bil, si eu as fi preferat sa „omoare” personajul, e atat de atipica pentru ea o asa atitudine, felul si momentul in care l-au scos pe Mr. Big ori faptul ca am impresia ca cele 3 personaje principale s-au senilizat la 50 ani si isi spun replicile de parca le-ar citi de pe prompter. Acum, serios, in scena de la facultate Miranda pare lobotomizata, iar personajul ei avea o anumita rigiditate, dar era idiot. Faza cu Carrie care inghite tot felul de aberatii, desi se simte atat de neconfortabil, mi se pare atat de nerealista, serios acum, nu poti fi atat de nesigura pe tine la +50 ani, mai nesigura decat la 20. Steve arata si vorbeste (si nu aude!) de parca a iesit la pensie cu 20 ani in urma.
    Am reusit sa vad doar primul episod, dar cred ca voi sari peste celelalte. Imi strica toata imaginea despre SATC, pe care l-am iubit si inca il iubesc, l-am revazut de n ori si il revad de fiecare data cand am o perioada deprimanta. Mai ca imi vine sa ma uit si acum, la cat m-a deprimat episodul asta. E exact cum spuneai tu – iti da sentimentul ca dupa 50 ani nu te mai asteapta decat tristete, durere, pierderi… si vorbim de 50, nu de 80!
    Trist, trist… nu inteleg de ce au mai acceptat actorii proiectul asta :(.

  • Snegur Natalia spune:

    Eu incă sper că vor reveni la ideea inițială a serialulu 🙂

  • Ana Georgescu spune:

    Am abordat serialul cu exact aceeasi atitudine si duupa aceleasi peime 10 minutw l-am abandonat:prea artificiall si fortat’woke’.
    Dar apropo de dezamagiri, nu am vazut nici oun articol, nici o reactie dupa interviul cu Oprah si dupa revelatiile din documentele publicate in cadrul procesului cu Associared Press – The Daily Mail

  • Teo girl spune:

    Mie nu mi se pare asa.
    Chiar nu:))
    Eu zic ca Samantha a avut mereu acel „I love me more than I love you”, cu toată prietenia ei. Si decat sa nu mai fie o prietenă f buna, a preferat să plece o vreme. :))
    Miranda a fost mereu plină de corectitudine, Carrie s-a pierdut si in fata tipei de la Vogue, în sezonul 5, deci are si faze din acestea. Plus ca mereu, deși nu era de acord, nu mergea cu ideea „doar eu am dreptate”, Charlotte mereu a fost asa, super atentă pe „vorbește lumea”, cea care isi dorea sa fie in rand cu societatea.
    Iar băieții, Big a fost the perfect big cand a avut scena cu muzica si cum a introdus-o pe Carrie în lumea lui. Si
    inevitabil ne schimba niste ani. Si eu la început eram absenta de Instagram, acum e un loc în care ne aflăm cu toții, mai mult sau mai putin, de ex. Steve a fost mereu un personaj căruia i-a lipsit ceva :)) Deci doar au continuat ideea. Harry a fost mereu împăciuitor si nu vedea problema precum Charlotte.
    Mi se pare chiar fain cum e introdusă ideea de podcast, si viata lor continuă, precum a noastră.
    Mie nu mi se pare că ne arata ca nu mai exista prietenie, nu mi se pare că sunt atât de politically correct, ci fiecare personaj, pe langa maturitate, si-a mai conturat pe ici, pe colo, si usoare anxietati…ceea ce denotă umanitate în film, sincer.

  • Gabri spune:

    Nu aveam de gand sa vad aceasta noua serie. Mi se pare ca Hollywood de cativa ani incoace e in pana de idei rau de tot si ajung sa „reinvie” succesele anilor ’90. Si o fac prost, toate fara success in opinia mea.
    Imi pare rau sa aud ca aceasta noua serie e deprimanta.
    Pe Samantha ar fi putut sa o „omoare” ca doar a avut cancer in prima serie si era ceva plauzibil.
    Dar nah, cand sunt alte interese la mijloc… Pacat. O sa raman la prima serie si la tot ce mi-a adus cand am vazut-o atunci.

  • Călina spune:

    Sunt de acord cu ce ai zis mai sus dar nu ma șochează atât de tare direcția în care au luat-o personajele. Mi se pare ca au ajuns sa ilustreze și mai mult tipologiile in care fuseseră încadrate și înainte. Și unde atunci anumite trăsături de personalitate erau ca bulele dintr-un pahar de prosecco acum sunt fix acreala care rămâne pe fundul sticlei uitata fără dop. Charlotte a fost mereu preocupata de aparente și de ce zice lumea, Miranda nu a fost tocmai un model de flexibilitate, da, e foarte rațională și era matura în abordări dar și sarcastica și critica, iar Carrie a putut sa vadă oamenii din jurul ei pana la un punct, dar n-a dat pe lângă de profunzime sau self-awareness. Uitându-mă la ele îmi par ca au ajuns sa acutizeze ce ar fi trebuit lucrat în introspecție sau terapie. Și da, e o opinie nepopulara, dar cât de departe de adevăr e?

  • Cristina spune:

    Rezonez în totalitate cu ceea ce ai scris și nu sunt singura… am tot citit comentarii despre serial și toată lumea pare ca simte la unison. Oare reacțiile astea nu păreau evidente celor care au „gândit” acest proiect?? Ma tot întreb ce-a fost în capul lor? Sau în ziua de azi totul e din ce în ce mai diluat și lipsit de substanță?…ma voi uita pana la final de curiozitate dar dezamăgirea este maxima.

  • Ana spune:

    Oh da. Atata polictally correctness intr-un serial nu am mai vazut de mult. Tras de par, traa la extreme. Povestea serialului e una misto, prea multa corectitiudine si dreptate pt all genders si sterotypes e prea mult dar… au stricat tot ce s-a construit i serialul original… cam naspa

  • Raluca spune:

    Tocmai l-am văzut și eu. Da, a dezamăgit mult, deși am fost plăcut surprinsa ca fizic cele 3 doamne arată aproape la fel ca acum mulți ani. Cel mai tare mi-a displăcut partea de „political correctness” (pe care o întâlnim din păcate peste tot), precum și referirile la pandemie (le-am întâlnit și in Gossip Girl, un fail cu mult mai mare), de care cred ca am vrea cu toții sa uitam măcar când ne uităm la um serial. Concluzia? Mă apuc de filme si seriale vechi!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.