Teodora Burz este prototipul artizanului care stă în umbră. O știi, fără s-o știi de fapt. E foarte posibil să-i fi purtat creațiile de-a lungul vremii, fără să asociezi chipul ei cu vreuna dintre ele. A creat de la zero branduri intrate în mentalul colectiv, dar fără să-și asocieze prea mult numele sau imaginea cu vreunul. Nu e nici vreun secret, dar nici nu a ieșit în față cu tot dinadinsul. 

Este unul dintre cei mai discreți oameni de business pe care îi știu și poate cel mai modest cu propriile realizări. Doar că la Teodora nu e vorba despre modestie în sensul clasic, fiindcă își strunește bine abilitățile și succesele. Este mai mult smerenia oamenilor foarte talentați într-un domeniu: pentru ei, totul pare nativ și firesc, încât nu consideră că merită laude doar pentru că fac lucrul la care se pricep cel mai bine.

Teodora se pricepe la multe, dar dacă ar trebui să aleg o singură titulatură sub care s-o prezint, aș numi-o business woman, ADN-ul ei cel mai profund. Om de business născut, nu făcut. O cunosc de mai bine de cinci ani și încă nu am uitat povestea pe care mi-a spus-o, la o cafea, la prima noastră întâlnire, care avea cu totul altă temă, mult mai sobră și „corporatistă”. 

Dintr-o cafea în alta, am descusut-o și am ajuns să aflu că doamna elegantă care conducea un business pe două continente a început… vânzând legume în piață, la Târnăveni. Avea doar cinci ani și își dorea să-și câștige singură banii, așa că i s-a părut firesc să facă ceva cu mâna ei, ca să aibă ce vinde. Cum altfel faci bani decât singur, punând mâna la lucru?

A fost o joacă surprinzătoare pentru acea vârstă, dar pe care părinții i-au permis-o. Au privit amuzați și fascinați în același timp cum micuța Teodora și-a însușit o parcelă din grădina casei, pentru a cultiva cu grijă vinete, roșii, ceapă și ardei. După recoltă, ducea legumele la piața din Târnăveni, de una singură, și le vindea ca orice alt comerciant.

Abia după mulți ani a aflat că, de fapt, părinții o dăduseră în grija precupețelor din piață, așa că era mereu cineva cu ochii pe ea. Dar în afară de a se preocupa ca Teo să fie întotdeauna în singuranță, au lăsat-o să fie pe cont propriu și să-și asume propriile decizii.

„Oamenii erau încântați să cumpere de la un copilaș, așa că eram prima care-și vindea marfa“, râde ea acum. „Dar în același timp îmi dădeam seama că trebuie să pun prețul un pic mai mic decât al vecinilor, ca să tentez cumpărătorii. Cred că acela a fost primul moment în care mi s-a dezvoltat simțul competiției“.

Și acum, la peste 30 de ani distanță, Teodora recunoaște, râzând, că tot ceea ce a făcut ulterior în viață a fost să reproducă acel mecanism însușit la cinci ani, doar că la o scară tot mai mare: să se organizeze singură, să facă lucruri bazându-se doar pe ea însăși, să fie responsabilă, să-și înțeleagă concurența și să știe să ia decizii.

”Dacă te obișnuiești de mic cu unele lucruri, le vei face tot mai ușor mai târziu”, crede ea. ”Am crescut fără să-mi fie frică de nimic, cu încredere extraordinară în propriile forțe, și acest sentiment nu m-a părăsit niciodată”.

Joaca ei matură este genul de „activitate” despre care părinții zilelor noastre citesc în cărțile de parenting modern, dar pe care micuța Teo a făcut-o instinctiv, având norocul unor părinți care i-au permis să-și întindă aripile cât de mult a vrut. 

Și, fără nicio exagerare, de câte ori Teodora mi-a povestit despre începutul unei noi afaceri sau al unui nou vis, siguranța senină cu care își expunea planurile mă aducea mereu înapoi în povestea fetiței din piața de la Târnăveni. Am văzut-o de multe ori precaută, rezervată în privința așteptărilor ei, calculată cu business-ul, dar niciodată nu am auzit-o rostind „Nu se poate”. 

Unii oameni au nevoie de coaching și de cărți motivaționale ca să-și dea seama că pot face orice își propun și că nu există decât limitele pe care și le impun singuri. La Teodora e un stil de viață. 

Teodora are un agent în America, cu care lucrează pentru promovarea brandului său, dar – spre deosebire de multe branduri care dăruiesc hainele doar pentru a apărea pe covorul roșu – la Styland vedetele își aleg ținutele și le cumpără. „E un mecanism firesc, pe care l-am instituit de la început și așa funcționează, atât în România cât și în străinătate. Așa mi se pare corect pentru toată lumea, fiindcă nu pot să-i vând unui client o ținută care a fost deja purtată și apoi curățată. Nu e fair și nu voi face asta niciodată”.

Maturitatea cu care Teodora vorbește despre modă vine dintr-o înțelegere profundă a domeniului. Ea este proprietarul Styland, dar totodată designerul și clientul final al brandului. Are o echipă bine-sudată pe care se bazează, dar brandul este făcut „după chipul și asemănarea ei”: sunt hainele pe care ea le poartă, cu materiale suficient de bune ca să-i satisfacă propriile exigențe și cu croiuri gândite la milimetru. 

 

Toate astea nu vin însă doar din talent, ci dintr-o experiență de peste 25 de ani, adunată în România, Italia, Turcia și China (unde a și locuit un an). A avut de-a face cu medii dintre cele mai diferite și este în continuare International Marketing & Expansion Manager pentru Orka Holding, una dintre cele mai puternice companii textile din Turcia (care deține, printre altele, Damat Tween și D’Damat). 

Iar dacă în China a avut de-a face cu o cultură total diferită, în Turcia a avut de-a face cu o societate eminamente masculină. Să fii singura femeie dintr-o încăpere plină de bărbați pe poziții de top-management nu este ușor, dar Teo crede că nu e ușor nicăieri, nu doar în Turcia. 

„Când ajungi la un nivel la care să lucrezi cu președinți și vicepreședinți, nu prea mai are cine să te marginalizeze, fiindcă toți cei care și-ar dori să o facă îți sunt, ierarhic vorbind, pe o poziție inferioară”, zâmbește ea. Nu face uz de sintagma clasică a „femeii într-o lume a bărbaților”, pentru că businessul nu are gen. E vorba strict de abilități și de înțelegerea pieței, iar la asta Teodora se pricepe cel mai bine: instinctiv, dar și din experiență.

Un exemplu simplu: la interviul nostru, Teodora s-a întrerupt de câteva ori pentru a răspunde la niște telefoane urgente primite de la Farfetch, platforma internațională pe care Styland a intrat de la 1 februarie și unde are peste o sută de produse listate. Era o mică problemă cu un cod de produs, iar ea – fără să consulte vreo hârtie sau vreun opis – le-a spus exact care e greșeala în cod. Cei de la Farfetch credeau că e o diferență de culoare, dar de fapt era vorba de două produse diferite.

”Scuză-mă, dar… știi pe dinafară codurile?”, nu m-am putut abține să nu întreb, după ce a terminat conversația. ”Ah, da, le știu, dar nu sunt multe”, m-a lămurit ea. ”Doar câteva sute”. Apoi a bufnit-o râsul. ”Scuze, n-am vrut să sune așa, dar abia după ce ți-am răspuns mi-am dat seama că nu sunt chiar așa de puține. Ideea e că le știu pe dinafară fiindcă eu le-am făcut. Au o semnificație și de asta le știu: fiecare cifră înseamnă o culoare, un model diferit, nu sunt aleatorii. Reții o parte din ele și apoi se leagă”.

„Uite, acum că m-ai întrebat, detaliile astea contează mult”, adaugă ea. „Contează să ai un sistem pe care îl înțelegi, care să-ți fie logic. Dacă nu le știam pe dinafară, telefonul primit m-ar fi alarmat foarte tare, fiindcă ei credeau că există o greșeală cu codurile produselor și, automat, și eu aș fi crezut la fel, ne-am fi apucat să le verificăm pe toate și am fi pierdut câteva ore. Dar așa mi-am dat seama imediat că era doar o confuzie între două coduri”.

Teodora face totul cu logică. Nu vrea un sistem pe care să-l aibă doar ea în capul ei, ci un limbaj comun al companiei. La asta se pricepe de minune: la creat limbaje și universuri comune, care să-i conțină pe toți oamenii cu care lucrează. Dacă ea înțelege limba businessului respectiv, fiecare om din companie trebuie să fie capabil s-o înțeleagă.

”Nu vreau un sistem făcut doar pentru mine, pentru că nu vreau ca echipa mea să fie dependentă de mine. Persoanele care lucrează cu mine trebuie să înțeleagă cum gândesc și să implementeze lucrurile în stilul meu. Le-am dat reperele și îi ajut să replice gândirea mea. După părerea mea e singurul mod prin care poți reuși să delegi lucruri cu succes”.

Ca orice sistem, e cu plus și cu minus: când „predai” altora cheia de la modul de gândire, există riscul să crești oameni care să plece apoi să replice în altă parte filozofia ta. ”Știu că lumea fuge de treaba asta, oamenii văd totul ca un secret profesional”, explică Teo. ”Poate să fie secret profesional până la un punct, dar nu poți să trăiești cu această teamă fiindcă nu mai ajungi să faci nimic”.

Apoi completează: „Eu știu că pot face oricând de la zero altceva și asta mă face să fiu mai relaxată. Ideea nu e doar să faci lucruri noi tot timpul, ci să le duci într-un punct în care proiectele tale devin mai mult decât ți-ai propus inițial, în care te surprind și pe tine”.

Asta a reușit Teodora cu Styland, brandul de haine cool, minimaliste și elegante pe care l-a creat pornind de la propriul stil. Sunt atipice pentru piața de la noi – simple, bine-croite, fără brizbrizuri și ornamente – și au fost un pariu pe care l-a pus cu ea însăși. 

Am vrut să stau de vorbă pe îndelete cu Teo fiindcă orice discuție pe care o port cu ea este ca un mic „masterclass” de business și cred că a venit momentul să dau mai departe și altora lucrurile pe care le-am învățat în toți acești ani, doar având-o pe lista mea de oameni pe care îi admir și îi respect pentru tot ce au clădit de la zero. 

Fine Society: Teo, ai spus că îți place mult să „crești” oameni lângă tine, să-i vezi cum evoluează. Ai ținut la un moment dat și un curs de business, ești genul de om care împărtășește. Când ai început tu în acest domeniu, ai avut vreun mentor sau vreo inspirație care să-ți servească de model pentru acest „pay it forward”?

Teodora Burz: Eu cred foarte mult în a da mai departe ceea ce ai primit de la viață. Când am început eu n-am avut niciun mentor, fiindcă atunci nici nu se vorbea de treaba asta, nici nu-ți puneai problema că ar putea să existe cineva care să te ghideze. Dar chiar și așa, am avut inspirații pe care mi le-am găsit singură.

Știi, când aveam 20 și ceva de ani, am văzut o doamnă în aeroport. Nu o cunoșteam, nu o mai văzusem niciodată și nici n-am mai văzut-o vreodată de atunci. A fost ca un flash în viața mea. O femeie necunoscută, care m-a inspirat atât de mult cu prezența ei încât mulți ani după aceea mi-a rămas aievea în minte. Mi-o amintesc și acum, în cel mai mic detaliu: cum era îmbrăcată, atitudinea ei, cum mergea, cum se purta. Cred că avea vârsta pe care o am eu acum, un pic peste 40 de ani.

Așteptam un avion, eram în lounge-ul aeroportului, și femeia asta a trecut prin fața mea. Am întors capul instantaneu și mi-am zis „Așa aș vrea să ajung eu într-o zi”. Nu avea legătură doar cu stilul vestimentar, nu-mi amintesc exact ce haine avea pe ea, era vorba de alură, de atitudine. Habar nu am cine era acea femeie, dar a fost o imagine care m-a influențat mult. 

Cred că e important să-ți găsești modele în viață, dar nu neapărat persoane super-cunoscute sau celebrități. Pot să fie doar imagini, ceva inspirațional care să te ajute să-ți pornești propriul moodboard de „Cum vreau eu să fiu”. Toți suntem inspirați de lucruri diferite.

Dacă stai să te gândești, când am început eu nu exista nici noțiunea de „mentor”, iar acum, prin comandă vocală poți întreba pe Google orice și să ți se răspundă instantaneu. Lucruri care atunci erau SF sunt acum realitate. Nici măcar nu sunt folosite la adevărata lor amploare: trebuie să știi ce să întrebi, fiindcă primești răspuns la orice.

FS: În America, Styland este deja un brand cunoscut și iubit de celebrități. Piața românească e prea mică pentru a fi miza principală, deci urmează cumva Asia, piața pentru care se bate toată industria luxului?

TB: Categoric Asia este în vizor, dar deocamdată am pus frână, deși avem oferte foarte mari, de la lanțuri importante. În primul rând, e vorba de un volum foarte mare de produse. Să zicem că l-am putea rezolva, avem deja capacitatea de extindere a producției la nevoie, însă trebuie să cântărim toate aspectele. Să intrăm acum în China ar însemna o expunere imensă pe o piață foarte dificilă. 

Noi nu avem încă marca înregistrată în China, procedurile durează, iar dacă ieșim acum cu expunere alături de marile branduri de lux – fiindcă ofertele sunt de la magazine care vor să vândă Styland alături de marile nume din design – ne asumăm un risc considerabil. Cineva poate înregistra marca, iar în două luni piața ar fi sufocată de fake-uri. Se practică asta.

Firește că și Farfetch este o platformă cu expunere internațională, dar e diferit atunci când intri în magazine fizice și oamenii au contact nemijlocit cu produsul tău. Asia mă interesează, China e o mină de aur și cel mai important consumator de lux, dar totul cu răbdare.

Avem potențiali investitori din zonă și mi s-a vorbit de sume mari, care la prima vedere ar încânta pe oricine. Eu am lucrat acolo însă, și – dincolo de faptul că o ofertă te flatează – trebuie să gândești strategic și să nu-ți pierzi capul. Ideea e să consolidezi brandul înainte de a face pași mai mari decât îți poți asuma. Până să ne gândim la Asia vreau să ne punem la punct tot de înseamnă producția actuală, să vedem cum evoluează lucrurile, să tatonăm.

FS: Mereu mi-a plăcut modul tactic în care ai vorbit despre business. Fără salturi, ca într-un joc de șah în care nu trebuie să te pripești cu nicio mutare…

TB: Știi, eu nu mi-am dorit niciodată ca Styland să fie un colos și nici să vând în zeci și sute de magazine. Știam asta dinainte, de acolo vin, din lumea multinaționalelor și a brandurilor globale. Știu ce înseamnă să devii atât de mare încât să nu mai deții controlul și să nu mai ai timp de nimic. Nu mi-am făcut acest brand ca să ajung să-mi cumpăr avion privat (râde). Nu acesta e scopul meu în viață.

Am vorbit cu femei care chiar aveau o asemenea viață, câștigată prin propriile forțe: aveau iaht, avion privat, elicopter, absolut tot, și erau seci pe dinăuntru. Pustii. Nu-mi doresc o asemenea viață. Vreau echilibru în toate, nu mă grăbesc nicăieri și nu vreau totul acum, aici. Poate că la un moment dat o să-mi pară rău că n-am forțat mai mult, dar îmi asum asta.

Uite, acum noi două stăm la cafea și vorbim. Pot să merg la prânz, am timp și de mine, de lucrurile care-mi plac și care mă fac fericită. Cred că unul dintre cele mai înțelepte lucruri făcute până acum este faptul că am ales să pornesc acest business în momentul în care aveam… să nu zic că „aveam totul”, dar nici nu-mi lipsea ceva esențial.

Cred că acesta ar fi sfatul meu pentru orice om care pornește acum un business: să nu-ți lipsească lucrurile esențiale, ca să te poți concentra pe ceea ce faci, să nu faci business doar pentru că-ți dorești să-ți cumperi anumite lucruri.

Dacă creezi ceva, orice, într-un moment în care ești în echilibru și în care nu-ți dorești cu ardoare ceasul, diamantul, mașina, atunci îți permiți să nu faci compromisuri. Asta cred eu cel puțin și mă bucur că Styland s-a întâmplat așa cum s-a întâmplat. 

Nu a fost un plan tactic, dimpotrivă. Am știut dintotdeauna că vreau să fac acest brand, dar nu l-am făcut decât acum, când eram în echilibru. Nu vreau să zic că e răspunsul pentru toată lumea, dar e posibil să fie un reper bun pentru foarte mulți oameni care fac business ca să se îmbogățească rapid. 

Styland s-a întâmplat într-un punct al vieții mele în care eram bine și ma puteam concentra să-l cresc. Mă uit în jur și observ, detașat: oamenii vor o geantă, un inel, o vacanță. Nu vreau să zic că nu-mi lipsește nimic, dar în acest moment nu am o sete de ceva anume, de a acumula lucruri, nu-mi doresc nimic cu pasiune. Vreau să construiesc, în schimb.

FS: Ți-ai dorit lucruri, ai avut aceste wishlist-uri?

TB: Da, am avut multe. La 20 de ani îmi doream să îmi cumpăr Mercedes, la 30 de ani îmi doream un anumit ceas sau o anumită bijuterie. Îmi amintesc foarte clar momentele alea, așa cum îmi amintesc ce sentiment am avut când le-am realizat, prin forțele mele. Am visat mereu să-mi permit o vacanță în cele mai frumoase hoteluri din Bali, de exemplu.

Ei, anul trecut nici măcar nu am fost în vacanță, dar a fost în regulă așa. Nu simt că-mi lipsește ceva în acest moment și, chiar dacă îmi plac multe lucruri, n-am o listă de vise cu liniuță la capăt de rând. Am avut-o (râde), mereu mi-am făcut liste cu lucruri pe care mi le doream, cu experiențe pe care, pe măsură ce le aveam, le bifam. Dar acum nu. 

Acum am o sete de a vedea unde pot să duc ceea ce am făcut de la zero. E ceva foarte dinamic și foarte „challenging” – folosesc acest cuvânt fiindcă nu-i același lucru cu „provocator”, „challenging” are o doză de adrenalină în el. Chiar dacă am încercat mereu să am un plan, ceea ce trăiesc azi nu poate respecta niciun plan, e un ritm care cere modificări de la o oră la alta. 

Apar zilnic oportunități pe care trebuie să alegi dacă le accepți sau le refuzi, vin solicitări din America la care zici „wow” întâi, după care trebuie să calculezi dacă le poți face sau nu… fiindcă dincolo de entuziasm există costuri, rentabilitate, lucruri de luat în considerare.

În acest moment nu mă bruiază nimic, am un singur focus, iar faptul că restul lucrurilor din viața mea sunt puse pe un făgaș mă ajută. E foarte complicat să-ți simplifici viața ca să te poți axa pe un singur lucru.

Pot să înțeleg și mentalitatea de la 20 de ani, fiindcă și eu am avut-o. La acea vârstă, cariera e un mijloc pentru un scop, de cele mai multe ori e calea pentru a ajunge la acea listă de lucruri pe care ți le dorești.

E foarte greu să-i spui unei fete care are acum 20 de ani și care muncește și visează că partea materială nu e importantă. E vital să faci liste cu ceea ce îți dorești și să le bifezi pe rând, ca să ajungi la stadiul la care îți dai seama ce te face fericită. Degeaba îi spun eu acum că o să ajungă la 40 de ani și că geanta X nu îi aduce fericirea (râde). Trebuie să experimenteze ea singură ca să înțeleagă care sunt lucrurile importante pentru ea. 

Poate pentru cineva e esențial să aibă un sistem B&O care să îi rotească Hermes-urile în dressing (râde). Ce vreau să spun este că nu există nimic greșit, există doar întrebarea „Ce contează cel mai mult pentru tine” și răspunsul pe care ți-l dai singur, dar asta ia timp și experiență. 

FS: Ești designer, CEO, faci și marketing, practic ai gândit singură Styland de la zero, ca un întreg. Totuși, nu poți să le faci pe toate, trebuie să delegi și asta e partea la care mulți oameni de business au probleme. Cât de greu e să-i înveți pe oamenii din echipă să „simtă” business-ul ca tine? 

TB: E foarte important să dai direcția, iar eu nu dau doar direcția, ci și know-how-ul de „cum se face”. De multe ori oamenii spun „Vreau să deleg, dar nu am cui”. Secretul e să delegi, dar să și explici oamenilor cum se face. E greu să delegi dacă nu ai know-how. Întâi trebuie să știi să le faci  tu pe toate.

Eu știu să fac și Photoshop, și muncă de atelier, și marketing, și vânzări, și branding. Nu e normal să le fac eu pe toate, dar mai întâi trebuie să fac eu ca să pot să-i explic altuia exact cum se face și ca să pot să ajung doar să coordonez lucrul respectiv. Asta mă ajută să deleg. În echipa mea sunt și oameni care au fost în trecut în alte structuri, unde nu au performat deloc. Ei, aici performează, unii ajung chiar să fie fantastici.

Îmi place să „cresc” oameni alături de mine, mă alimentează foarte tare treaba asta. Uneori fac eu lucruri și mă adresez lor ca și cum le-ar fi făcut ei. Dacă tu nu ai dorința și capacitatea de a crește oamenii din jurul tău, nu poți să crești nici tu.

Am experimentat toate departamentele din domeniul în care activez, iar când aleg pe cineva, chiar dacă nu are experiență, știu exact ce îi voi da să facă și ce poate să facă. Îl voi încuraja, îl voi ajuta, la final îi voi spune că el a făcut lucrul respectiv, iar data viitoare chiar îl va face singur.

Firește că și aici e variabil, depinde de fiecare persoană: unii o vor lua ad-litteram și vor prinde o forță atât de mare încât vor crede că pot face orice chiar în acest moment. Și se pot trezi cu un eșec. Dar am norocul de a lucra cu oameni minunați. Sunt sub 20 de angajați și nu vreau o echipă atât de mare încât să nu pot ține contactul cu fiecare. Când voi trece de acest prag voi ști că acela e punctul în care m-am dezvoltat atât de mult încât e momentul să fac altceva.

FS: Deci nu ești atât de legată emoțional încât să nu iei în considerare vânzarea business-ului într-o zi…

TB: Dacă nu mă gândeam la asta, aș fi creat brandul „Teodora Burz”, nu Styland. Poate se va întâmpla ceva și cu numele meu, la un moment dat. Dar știi că Styland nu e primul brand pe care l-am creat și cu siguranță nu e ultimul. Îmi place să fac lucruri de la zero și deja lucrez la două proiecte noi, tot timpul trebuie să am și ceva nou.

FS: Ca să poți face atâtea lucruri, ești foarte organizată? Ai niște ritualuri clare?

TB: Ritualuri nu am, dar am niște avantaje pe care le-am conștientizat mai târziu în viață și care mă ajută. De exemplu pot să mănânc orice, la orice oră, nu mă îngraș deloc. Pare un detaliu insignifiant, dar e important, fiindcă nu mă obligă să țin un regim alimentar strict și se mulează pe un stil de viață mai activ, cu ore înaintate de lucru. Cred că aceste libertăți de care mă bucur sunt importante, sunt niște atuuri. 

Fiecare dintre noi trebuie să își cunoască atuurile și punctele slabe deopotrivă, de la cele mai mari la cele mai mici. Nu am considerat niciodată un atu faptul că nu mă îngraș, dar îl constat în ultima vreme, fiindcă îmi simplifică viața în această perioadă atât de plină de activități.

FS: Nu-mi pot imagina ca tu să-ți pierzi răbdarea vreodată, ești mereu foarte calmă. E ceva ce ai avut mereu sau au fost experiențe care te-au schimbat și te-au modelat?

TB: Nu am fost mereu așa, deși se spune că ardelenii au răbdare. Mă mai enervez și eu, însă într-adevăr e greu să ajungi să mă scoți din fire. În timp am învățat să îmi gestionez propriile emoții și reacții față de cei din jur: analizez faptele, văd de ce un anumit lucru s-a întâmplat într-un anumit fel, apoi caut soluțiile, nu stărui pe problemă.

După ce găsesc soluția, intru în stadiul „Cum să evităm această greșeală pe viitor”. Cred că asta mă ajută mult la păstrarea calmului. Pe de altă parte, și experiența mea din China m-a ajutat enorm. Fără să-mi dau seama, a fost ca o terapie. 

Când aveam 32 de ani, cu 9 ani în urmă, a fost o perioadă în care am locuit singură în China vreme de un an, fără să am niciun fel de prieteni. Interacționam în plan real doar cu fetele din biroul în care lucram. În rest țineam legătura cu prietenii din România sau Italia, prin Blackberry Bbm și, chiar dacă eram mereu în contact cu oamenii dragi de departe, asta era la un nivel la care îmi rămânea totuși mult spațiu singură cu mine. 

Un an de zile aproape că am meditat non-stop, fără să-mi propun asta. Am trait eu cu mine, cu gândurile mele, cu ce este important pentru mine, cu ce conteaza pentru mine, ce nu contează, ce mă face fericită și ce nu-mi doresc în viața mea.

Perioada din China m-a ajutat să-mi regăsesc calmul și, chiar dacă nu întotdeauna starea de seninătate de la exterior se reflectă și în interior, îmi gestionez altfel reacțiile. În situații în care alții ar izbucni, eu îmi păstrez calmul. Acea perioadă a fost o perioadă fără bruiaje, eu cu mine, și a contat enorm.

China e o țară cu multe provocări și foarte multe pericole în același timp, mai ales pentru o femeie. Locuiam în niște condiții foarte bune, care îmi asigurau o protecție și un statut, dar acolo îți lipsesc lucruri de bază. Ești singur. Nu m-a obligat nimeni să mă duc, firește, am fost conștientă de oportunitatea pe care o am și de faptul că va fi o experiență profesională importantă. Abia târziu am realizat că a fost și o experiență personală importantă.

Ceea ce am învățat despre mine în China m-a ajutat să mă focalizez pe toate produsele pe care le am. Mă ocup în continuare de Damat Tween, urmează să deschidem câteva noi magazine, deja e un proiect matur pe piața din România. A prins pentru că e un produs competitiv, recent am intrat și în Italia, unde e extraordinar de greu să ții pasul, dar noi avem un succes foarte mare. Experiența mea din China, Italia și Turcia cu Orka Holding și Damat Tween mi-a adus o experiență profesională importantă. 

Până la urmă fiecare colaborare și proiect trebuie privite ca o experiență în primul rând. Le spun mereu fetelor mai tinere ca, înainte să se gândească ce venit le aduce jobul, să se gândească dacă, ipotetic, ele ar plăti pentru experiența pe care le-o oferă jobul respectiv. E o perspectivă pe care tinerii nu o au, dar care contează foarte mult. 

Ei se gândesc în general la „cât primesc?” – ceea ce bineînțeles că e important – dar nu înțeleg că în unele joburi primești mult mai mult sub formă de experiență. Abia când privești invers – cât ar trebui să dai tu ca să te învețe cineva toate acele lucruri – îți dai seama dacă merită sau nu locul respectiv. Sunt joburi din care nu câștigi nimic altceva în afară de bani, dar există și locuri în care experiențele profesionale cântăresc mult.

Dau acest sfat tinerilor fiindcă l-am testat pe mine. Privind înapoi, cred că ar fi trebuit să plătesc ca să am experiența pe care am avut-o în China. Că am fost și plătită pentru asta a fost un mare noroc. Dar e bine de avut în vedere această perspectivă, când alegi un proiect, când cauți un job: ce primești pe termen lung, dincolo de bani.

FS: Ce e mai greu la Styland: să faci partea de business și strategie sau creația în sine? Și de ce crezi că a prins atât de bine estetica Styland, atât la noi cât și în străinătate?

TB: Creația e partea cea mai ușoară din poveste. Toate lucrurile pe care le creez pentru Styland sunt lucruri care mă definesc, fac parte din mine. Eu sunt cea care poartă produsele și când le gândesc, le gândesc ca pentru mine.

Foarte multe branduri – mici sau mari – sunt create și gestionate de bărbați care nu poartă acele produse sau de femei care nu sunt nici ele consumatorul final al creației proprii. De asta există atâtea modele de rochii pe care nu le poți purta decât dacă ai sâni perfecți sau corp perfect. 

Produsele mele sunt pentru femei care nu sunt perfecte, fiindcă eu nu sunt perfectă. Vreau ca femeia care poartă hainele să se simtă puternică, dar nu în sensul de a domina sau de a intra în concurență cu bărbații. Nu despre asta e vorba, e vorba de relația cu noi însene.

De mică am înțeles că trebuie să dau importanță acestui „ambalaj” pe care îl fac hainele pentru noi. Cu acest mix de piese masculin-feminin am atras exact femeile cu personalitate puternică, care vor ca hainele să nu le depășească personalitatea. Au deja ce să arate și să exprime, vor doar să fie puse în valoare. Hainele trebuie să fie suficient de discrete încât să te lase pe tine să ieși la suprafață. Să arăți cât vrei tu și cum vrei tu. Dacă vrei tu.

Eu cred că se simte când e un brand facut de o femeie. Fac multe fitting-uri, vreau să vad ce senzație dau hainele, ma uit la milimetri, testez daca e comod, cum stă, cum cade pe tine un produs. Sunt puține branduri care au în zona creativa exact consumatorul final.

De asemenea, contează și calitatea materialelor. Când un brand e deținut de un fond de investiții, capitalul e cel care ajunge să dicteze costurile de producție și calitatea cade pe loc secund, sunt multe detalii care nu se văd.

De exemplu, sunt multe elemente super-costisitoare, care nu sunt profitabile pentru un produs, doar dacă lucrezi în culise știi asta. Eu nu am ținut cont de ele, fiindcă tot eu produc hainele Styland, în atelierul propriu. Dacă nu le produceam eu și aș fi externalizat această parte a business-ului, poate eram nevoită să renunț la anumite elemente complicate, din varii motive. 

E un compromis pe care l-am făcut, dar care vine cu un mare avantaj: dacă simt nevoia să fac un anumit produs, mă duc la atelier acum și îl fac. Ai o libertate când ai propria secție de producție, dar în același timp ai și costurile aferente. Când vrei să creezi atât de multe modele cum vrem noi, nu există altă cale.

Nu-mi doresc să produc mai mult sau să am un atelier mult mai mare, scopul meu e să diversific categoriile de produse pe care le oferim. Sunt categorii la care visez și sper să ajung să le pot face. Noi am început cu ceva greu – sacouri, bluze cu croiuri migăloase și alte piese pe care nu le faci cu două mașini de cusut, ci ai nevoie de o întreagă linie de producție, ai nevoie de tehnologie și de multe tipuri de materii prime.

Am ales un produs greu, nu neaparat pentru că îmi place să fac lucruri grele, ci pentru că atunci când poți face ceva greu arăți că ai experiență. Și, după ce ai făcut ce e mai greu, poți face lucrurile simple mult mai rapid. 

FS: Ai spus de acea doamnă din aeroport, care te-a marcat cu prezența ei. A mai existat vreo imagine la care te-ai raportat sau te raportezi în același mod?

TB: Într-un fel da, însă în mod diferit. În sens invers. Am cunoscut o franțuzoaică care m-a impresionat și m-a dus cu gândul la faptul că, în urmă cu 20 de ani, aș fi vrut să ajung exact ca ea. Ar fi fost exact ca acea doamnă din aeroport, chiar la o scară mai mare. 

Doar că am realizat că acum, cu mintea de la 40, tot ce îmi doresc este să NU ajung ca ea. E o femeie puternică, care are o infinitate de resurse la dispoziție, dar care e singură și tristă. Am cunoscut-o în apogeul carierei ei, dar deși avea totul, avea de fapt foarte puține. Îmi doresc carieră, îmi doresc să cresc branduri, dar nu așa. Trebuie să faci carieră, dar să ai grijă și de tine și de sufletul tău. Să urmărești întotdeauna acel echilibru și să nu uiți ce contează cel mai mult pentru tine.

FS: Care sunt noutățile de care ești cel mai mândră? S-au întâmplat multe pentru Styland într-un timp foarte scurt.

Teo: Faptul că am avut ocazia să lucrez cele mai noi campanii Styland cu cei mai buni regizori video & DOP din Romania – Khaled Mokhtar și Anton Sandu (SAN) – noi fiind primul brand care lucrează cu ei. Renumele lor se datorează clipurilor realizate în lumea muzicală pentru artiști consacrați (INNA, Antonia, Alina Eremia, Andra) și este o premieră pentru zona de fashion din România să lucreze cu profesioniști din industria muzicală.

Am făcut asta în primul rând pentru că muzica are un rol esențial in viața mea și în al doilea rand pentru că eu cred foarte mult în video. Cred că produsul meu se vede cel mai bine în video. Nu-mi place să editez fotografiile și cred că un video redă cel mai bine fluiditatea și tinuta unui costum, iar atunci când în spatele camerei de filmat stă un artist, acesta poate reda cel mai bine atitudinea și starea pe care ți-o dă purtarea unui costum Styland.

Cel mai nou video e cel făcut de SAN pentru colecția DREAM 2020 și conține 77 de sacouri difeite Styland. E la câteva luni distanță de cel realizat în Singapore cu regizorul Khaled și modelul de origine asiatică Ya Ting. DREAM 2020 este practic îndemnul meu și crezul că visele noastre pot deveni realitate, dacă alegem să ne punem o dorință pentru 2020. Să visăm pentru 2020. Putem face orice ne propunem, cu condiția să visăm.