Seara trecută mi-a apărut în feed o postare cu care am făcut clic în mod neașteptat. 

 

O femeie povestea că și-a pierdut soțul cu nouă luni în urmă și că sora ei a făcut ceva de neiertat într-un moment în care ea era plecată din oraș: a pus în cutii toate obiectele care aparținuseră defunctului și le-a donat.

 

Cu cele mai bune intenții și „ca să o ajute să treacă mai ușor peste moment”.

 

Femeia povestea că acel gest a distrus-o, fiindcă donarea acelor lucruri era parte din doliul ei: voia să o facă în ritmul ei, la momentul potrivit, păstrând câteva lucruri semnificative de care sora ei nu avea cum să știe.

 

Citeam și mă enervam progresiv, fără să știu de ce, până când la un moment dat a făcut clic motivul. 

 

La altă scară și cu totul altă magnitudine, una dintre cele mai vechi amintiri ale mele din copilărie este cu mătușa mea care, tot cu cele mai bune intenții, mi-a aruncat toate cărțile de povești în timp ce eram în vacanță în Ardeal.

 

A venit la noi, a văzut că aveam teancul meu imens de cărți citite, măzgălite, tocite cât le răsfoisem, iubite până la refuz, și s-a gândit că sunt „uzate” oricum. Așa că le-a aruncat la gunoi. Pe toate.

 

Un gest gratuit și egoist, de om mare care „știe el mai bine”.

 

Am plâns până n-am mai avut lacrimi, pentru că la acel moment acel teanc de cărți era toată „avuția” mea de copil.

 

Cu cele mai bune intenții, familia mea – și familiile în care am trăit cam toți din generația mea – au funcționat pe principiul „Copilul nu știe de capul lui.”

 

Ne-au privit ca pe niște obiecte însuflețite, despre care vorbești la persoana a treia: „Diana nu se supără, nu”, „Da, Diana o să meargă acolo…”, „Da, doamnă doctor, Diana nu mănâncă suficient”, „Poți să iei păpușa, Diana ți-o face cadou”. 

 

Diana fiind acolo și da, i-aș fi dat-o cadou dacă mă întreba înainte. 

 

Suntem o generație care nu a fost întrebată niciodată înainte de… nimic.

 

Ca să ne amuzăm, zece ani mai târziu de la momentul cărților de povești, când eram în clasa a zecea, mătușa mea a fost plecată două luni la prietena ei cea mai bună din Germania, iar eu și părinții mei ne-am mutat la ea acasă, fiindcă ne zugrăveam apartamentul. 

 

I-am aruncat, atunci, trei sertare de mosoare cu ață, ace și diverse lucruri de cusut, fiindcă mi se păreau prea multe și ocupau loc inutil.

 

Mătușa mea a făcut mereu rochii superbe, ca hobby, deci acestea erau „cărțile” ei.

 

Nu m-am simțit vinovată deloc și abia după ani am înțeles de ce: a fost ca o ședință de terapie. Voluptatea de a arunca ceva ce îi era drag ei. O copilărie, desigur, făcută cu totul inconștient.

 

Dincolo de mosoare și cărți de povești, nu am uitat acel moment banal fiindcă mi-a modelat psihicul pentru o bună perioadă de timp (nu zic pentru totdeauna, pentru că am lucrat cu mine pe parcurs).

 

Lipsa de control e cel mai cumplit sentiment posibil: să simți că viața ta nu e a ta, că voința ta nu contează, că ești prea mic și neînsemnat ca vocea ta să însemne ceva, nici măcar când e vorba de niște amărâte de cărți de povești.

 

Pentru că aceasta a fost dinamica vieții de copil și de adolescent, am căutat controlul cu orice preț în viața mea de adult.

 

Am micro-manageriat tot ce se putea, am încercat să „pun în scenă” viața, nu s-o trăiesc, s-o orchestrez, s-o regizez, la propriu.

 

M-am preocupat atât de mult de CUM trebuie să se întâmple lucrurile și ÎN CE FORMĂ și EXACT ÎN CE ORDINE, cea dorită de mine, încât asta m-a epuizat complet.

 

Doar un exemplu, dar memorabil: când am cunoscut-o pe mama fostului meu soț, știam multe povești despre cât de delicată poate fi „prima întâlnire cu viitoarea soacră” și auzisem multe sfaturi imperative: cu ce să te îmbraci, ce să vorbești, ce ton să ai, genul de lucruri pe care generația mea le citea în Cosmopolitan și Elle.

 

O fată sigură pe ea și fără probleme de control ar fi zis „O să mă duc fix așa cum sunt și, dacă mă place bine, dacă nu, nu”.

 

Eu, în schimb, eram o fată sensibilă și nesigură pe ea la acel moment, așa că am orchestrat prima întâlnire astfel încât să „păcălesc” viața. 

 

În acea perioadă organizam foarte multe evenimente elegante, gale cu zeci și sute de oameni, iar eu le prezentam.

 

Am avut grijă ca prima întâlnire cu „viitoarea” să fie la o gală organizată de mine, când eu eram pe scenă într-o rochie superbă, strălucitoare, în lumina reflectoarelor.

 

Pare copilăresc, și este, dar am fost atât de mândră de reușita mea atunci. Reușisem să păcălesc viața, credeam eu. Să controlez necontrolabilul. Să fac exact cum voiam eu.

 

M-am auto-aplaudat pe interior și-mi aduc aminte aievea acel moment.

 

Firește, ar fi fost mult mai bine dacă mă axam mai mult pe lucruri profunde precum alegerea persoanei potrivite și sondarea mecanismelor interioare care mă aduseseră în acel punct.

 

Dacă aș fi făcut-o, aș fi realizat că eu căutam forma, nu fondul.

Că voiam nunta, nu căsnicia.

Că voiam să controlez, în sfârșit, ceva la viața mea.

Că voiam să încep un nou capitol, unul scris de mine.

Și voiam să o fac, dacă se poate, în cel mai mic detaliu.

 

Exemplul cu prima întâlnire cu soacra mă urmărește și încerc să-l țin aproape pentru toate momentele în care încep să-mi conturez în cap scenarii și să formulez fraze care încep cu „Trebuie să…”.

 

Am înțeles că lucrurile cele mai bune s-au întâmplat când le-am lăsat să se întâmple, în loc să le îndes într-o cutiuță pe care o adusesem eu de acasă, fiindcă eu doar acea mărime de cutie o aveam și pe aia voiam s-o fac să se potrivească.

 

Pare simplu, dar e greu și anevoios ca Sisif care împinge bolovanul la deal.

 

De fapt, știți care a fost poate cel mai greu lucru de rostit pentru mine? 

„Facă-se voia ta”, la rugăciune.

 

Mă rugam, rosteam cuvintele, dar ca atunci când faci o promisiune și încrucișezi apoi degetele la spate, imediat mă gândeam: „Da, facă-se voia ta… dar dacă se poate, aș vrea ce e pe lista asta, fix în ordinea asta. Ți-o las aici, Doamne, mulțumesc anticipat!”

 

Momentul cărților de povești și faptul că mi l-am amintit total întâmplător a vindecat ceva în mine.

 

A fost un fel de închidere de cerc.

 

„Okay, acum tu ești stăpână pe viața ta, dar nu trebuie să ții pumnul atât de strâns.

 

Nu-ți mai aruncă nimeni cărțile la gunoi, dar ești atât de ocupată să ții în brațe tot ce ți-e teamă să pierzi sau vrei să controlezi încât te împiedici sub greutatea lor.”

 

Încă mă străduiesc să le pun jos. Pe rând, cu încetinitorul, dar să le pun.

 

Vara asta am experimentat-o la prima mână și am scris despre asta în articolul acesta: „Orice s-ar întâmpla în viață, o să mă descurc!”

 

În fiecare zi mai las jos câte ceva… sau măcar mă străduiesc.

 

Încă am lista aceea, Doamne, dar… vezi tu ce-mi trebuie de acolo. E în regulă.

Când mi-am cumpărat mașină electrică, în 2021, am știut exact ce vreau: să fac un upgrade la mașina pe care o aveam deja și o iubeam (Mini) și să trec din trecut spre viitor, dar și să îmi simplific viața de zi cu zi.

 

De fapt, pragmatismul a venit înaintea gândurilor despre viitor, ca să fiu sinceră până la capăt.

 

Să lași mașina la încărcat seara și dimineața să fie pregătită pentru tine, fără opriri intermediare, este probabil visul oricărui hiper-independent ca mine. „Să depindă totul doar de mine.”

 

Și chiar s-a dovedit a fi o strategie perfectă, de 5 ani încoace: în fiecare moment în care introduc cablul în mașină și apoi plec liniștită să-mi fac treburile îmi vine să mă felicit pentru alegere.

 

Eu mi-am cumpărat mașina cu dezideratul clar de „mașină de oraș”, iar experiența în turul Eurocharge m-a dus la nivelul următor: cum ar fi să traversezi Europa într-o mașină electrică? Cu un mic plan de opriri de încărcare și, în rest, libertate totală. 

 

Doar că, vorbind despre asta și cu colegii de tur, mi-am dat seama de un lucru: când vine vorba de mașini electrice, primul lucru la care oamenii se gândesc este autonomia la drum lung și rețeaua de puncte de încărcare. „O să găsesc unde să încarc?” „Sunt suficiente puncte?” „Dar dacă nu găsești, ce faci?”. 

 

Am auzit toate aceste întrebări foarte des, ca posesoare de mașină electrică, dar cred că numai doi sau trei oameni au fost curioși să știe unde încarc eu mașina în viața de zi cu zi, cum îmi evaluez consumul și alte detalii de acest fel.

 

Ne gândim mai mult la deplasări și călătorii peste mări și țări și facem scenarii complexe (ca să mă „închidă”, cineva mi-a zis chiar „Dar dacă vreau să mă urc în mașină și să merg până în Portugalia, în două zile? Pot eu să fac asta cu electrică?”, deși persoana nu ieșise vreodată din țară nici cu mașina termică), dar cea mai importantă parte a experienței electrice e cea zilnică.

 

Încărcarea mașinii acasă este fix partea care nu se vede și care pare banală, dar e coloana vertebrală a experienței de posesor de „electrică”.

 

Simplificarea vieții despre care vorbeam eu la început de aici pornește, doar că înainte de a fi simplu poate fi foarte complicat dacă nu ai informația necesară.

Acum cinci ani mi s-a părut complicat și am documentat serios înainte, pentru că logistica în sine e complexă: evaluare, configurație, circuit, montaj, punere în funcțiune. Și, ca orice domeniu în care lucrurile evoluează galopant, într-un interval foarte scurt lucrurile au devenit mult, mult mai simple.

 

În prezent există variante care sunt exact ce mi-ar fi trebuit mie atunci, adică o „soluție completă”: într-un singur loc să am parte și de evaluare tehnică, și de alegerea configurației, realizarea circuitului de alimentare, montajul stației și punerea în funcțiune.

 

Un singur loc, un singur furnizor, fără să-mi bat capul cu nimic.

 

Am scris ca să rămână acest articol pentru toate întrebările viitoare pe această temă, dar și pentru că în perioada turului există o ofertă specială, ENGIE X EUROCHARGE 2026, pentru toată experiența despre care vorbeam, dar și pentru sisteme fotovoltaice (PV), cu sau fără baterie de stocare. 

O găsești pe pagina ENGIE EUROCHARGE, iar pe pagina lui Mircea Meșter, creatorul turului, ai și un concurs prin care poți câștiga o stație de încărcare Lektri.co pentru acasă, cu toată procedura inclusă, de la evaluare, montaj și punere în funcțiune.

 

Urmăriți-ne în continuare în Eurocharge, prin Austria și Germania, pentru că aventura abia a început!

Ne aflăm în EUROCHARGE Electric Test Drive, un tur prezentat de Schaeffler

Parteneri: BT Leasing • Engie România • VARTA • Michelin • Server Config

Charging Partner: Eldrive

Când îți plac cărțile unui autor și ai norocul să-l cunoști, ba chiar să-l și intervievezi, două lucruri se pot întâmpla.

 

În cel mai bun caz, omul îți place și interacțiunea este reușită, astfel încât să poți asocia un sentiment plăcut cu toate cărțile lui pe care le vei citi de acum înainte. 

 

În cel mai rău caz, încerci să faci abstracție de persoană și să te axezi pe „operă”.

 

Și există și cazuri de tipul unu la o mie, când după ce cunoști autorul, cărțile lui aproape că îți plac și mai mult.

 

Pentru mine, Matt Haig a fost un om din categoria rarisimilor și este și singurul pe acel raft, deocamdată.

 

Dincolo de faptul că are un umor savuros și un mod ireverențios de a se raporta la sine, adresarea favorită la adresa propriei persoane fiind „un bărbat alb, chel și mediocru, de vârstă mijlocie”, Matt reușește să transpună gânduri și trăiri complicate într-o formă cu care e ușor să rezonezi și să te regăsești. 

 

Uneori simt că „traduce” emoții complicate pe înțelesul nostru ca și cum ai deznoda un ghem de ață încâlcită: de la acceptarea greșelilor din trecut și regrete până la disciplină zilnică și nevoia rutinei pentru sănătatea psihică, am luat multe piese de puzzle din scriitura lui Matt și din întâlnirile pe Zoom cu el.

 

Primul nostru interviu împreună, cu ani în urmă, m-a ajutat să realizez că am o formă de neurodivergență, pentru că felul în care lucrează Matt, scriitor neurodivergent și ADHD diagnosticat după 40 de ani, este identic cu al meu. Și când spun identic vreau să spun „Singurul alt om pe care l-am cunoscut în 42 de ani și care lucrează atât de aparent complicat, neintuitiv și haotic-organizat.”

 

Dincolo de aceste similitudini, generozitatea cu care Matt vorbește despre lucruri complicate și grele din viața lui este greu de întâlnit într-o lume care-și ascunde tot mai mult părțile ne-instagramabile.

 

Matt vorbește și scrie deschis despre depresia lui, despre lupta în care se află uneori cu propria minte, despre cât e de greu să te împaci cu trecutul, iar cărțile lui sunt genul de povești despre care citești recenzii precum „Cartea asta m-a ajutat să ies din depresie”. 

 

Această ultimă afirmație am citit-o chiar în timp ce făceam documentarea pentru „Trenul de la Miezul Nopții”, apărut la noi la Editura Nemira, și am simțit piele de găină când am citit-o: „This book pulled me out of depression, man!”, scria un bărbat. 

 

Matt este smerit și bucuros de asemenea recenzii fiindcă, așa cum îmi povestește în interviu, a fost un copil și un adolescent care s-a luptat mult cu cititul și cu concentrarea, din cauza formei de ADHD pe care a descoperit-o abia târziu.

 

„Aș fi putut fi lesne un om care să nu citească nimic toată viața, așa că atunci când un om în toată firea vine și spune că eu l-am făcut să citească prima carte după 20 de ani, că nu mai citise din școală, asta e o responsabilitate foarte frumoasă pentru mine…”

 

Trenul de la Miezul Nopții este povestea lui Wilbur, un bărbat aflat pe patul de moarte, care privește înapoi la viața lui și la lucrurile pe care le regretă cel mai tare. Cel mai mare regret este legat de Maggie, soția lui, de care l-au despărțit alegerile greșite și egoiste pe care chiar el le-a făcut de-a lungul vieții.

 

Când Wilbur ajunge în pragul morții, apare trenul de la miezul nopții, un vehicul supranatural care îi permite să călătorească înapoi prin propria viață și să retrăiască momentele importante, cele care i-au modelat destinul, dar fără să poată modifica nimic. 

 

Știind acum consecințele deciziilor sale, tentația lui Wilbur este să facă lucrurile diferit și să salveze tot ceea ce a pierdut. Problema este că modificarea trecutul are un preț și poate distruge totul.

 

 

Când vine vorba despre regrete și întoarcerea în timp, Matt mi-a dat unul dintre cele mai frumoase răspunsuri dintr-un interviu.

 

Perioada lui preferată este… acum: „În ceea ce privește propria mea viață… mie chiar îmi place foarte mult prezentul, ceea ce este un răspuns groaznic. (râde) Sunt foarte fericit, într-un fel, că am fost un adolescent foarte nefericit și un tânăr de 20 și ceva de ani foarte bolnav. Pentru că văd mulți oameni cu care am fost la școală, pe social media, și ei se întorc mereu la 1993, spunând «cei mai frumoși ani ai vieții mele». Iar eu mă gândesc: «Nu, nu și pentru mine!». Eu abia ajung acolo. Încă urc din groapa aceea.”

 

Am stat de vorbă cu Matt despre cum a fost cât pe ce să fie „anulat” din cauza unui concert incorect politic la care și-a dus fiul, despre cât mai contează ce crede lumea și despre faptul că persoana care este acum, la 50 de ani, este favorita lui de până acum.

 

Mi-a rămas întipărit acest gând, absolut elocvent pentru ce trăim azi:

 

„Știi, este foarte ciudat pentru ce lucruri te anulează internetul. Poți vorbi despre lucruri îngrozitoare pe care le-ai făcut și internetul spune: «Oh, ești atât de curajos că vorbești despre asta.» Iar apoi poți da un simplu like postării cuiva și dintr-odată oamenii spun: «Nici măcar nu înțelegi cât rău ai făcut», și ești «cancelled» masiv. Este atât de arbitrar încât, până la urmă, trebuie să ignori.”

DIANA: Te afli acum într-un turneu internațional cu cartea Trenul de la Miezul Nopții și voiam să te întreb cât de greu îți este să gestionezi atât de mulți oameni care au nevoie de atenția ta, fiind o persoană neurodivergentă și un adult cu ADHD? Pentru că știu că mulți oameni care se confruntă cu aceleași lucruri ar vrea să știe cum e să fii nevoit, pentru o vreme, să devii extrovertit și să ieși din zona de confort?

 

MATT HAIG: Nu e chiar atât de ușor, dar, sincer să fiu, ceea ce mi se pare dificil nu sunt evenimentele. Îmi place să particip la ele. Dacă aș vorbi cu tine acum pe o scenă, nu mi s-ar părea foarte diferit de faptul că vorbesc cu tine aici. Pot cumva să mă concentrez complet asupra conversației și îmi place să vorbesc cu oamenii. Ce mi se pare greu este agitația: călătoriile, hotelurile, faptul că nu mănânci bine, nopțile târzii.

 

Un lucru pe care l-am observat în America, în timpul turneului, a fost că am avut două săptămâni în care fiecare zi însemna un aeroport și fiecare seară, un alt eveniment. Înainte de asta avusesem două săptămâni la fel în Marea Britanie, apoi două zile în Canada, totul legat, fără pauză.

 

Așa că, timp de mai bine de o lună tot ce am mâncat la cină au fost chipsuri sau câte un sendviș cu brânză pe la zece seara (râde). Genul acesta de lucruri îți dau rutina peste cap, iar pentru un om cu neurodivergență și ADHD rutina este esențială.

 

Nu sunt deloc vreo primadonă, vreun pretențios, dar sunt o persoană care are nevoie de puțină rutină. Așa că, în toamna asta, când voi călători din nou peste tot, o să mă asigur că fac mișcare. Oricum nu beau alcool, deci partea asta e simplă, dar o să încerc să am grijă de mine și să îmi asigur disciplina.

 

DIANA: Da. Cred că disciplina aceasta este foarte importantă pentru oamenii ca noi, care nu fac parte, să spunem, din categoria celor „obișnuiți”. Și apropo de zonă de confort, atât „Biblioteca de la miezul nopții”, cât și „Trenul de la miezul nopții” se petrec în acel teritoriu straniu dintre viață și moarte. Ce îți permite acel spațiu liminal să spui despre faptul de a fi viu, despre propriile tale lupte, într-un fel în care realismul nu ți-ar permite? 

 

MATT HAIG: E interesant… Este un spațiu liminal în raport cu viața și moartea, dar este un spațiu liminal și în raport cu cărțile mele, care sunt mereu undeva între realitate și fantezie. Nu sunt fantasy în sens deplin , nu e vorba despre dragoni și unicorni , dar nici realitate propriu-zisă nu sunt.

 

Cred că m-am simțit întotdeauna foarte în afara lucrurilor, ca și cum aș avea propria mea realitate în minte, și mi-am creat o lume imaginară în cap ca să supraviețuiesc adolescenței și anilor de început ai vieții adulte.

Așa că, pentru mine, acesta este pur și simplu spațiul firesc în care creez și scriu: un spațiu cu un picior în realitate și cu celălalt undeva… în altă parte.

 

Și cred că, dacă mergem suficient de mult înapoi în timp, toate poveștile erau așa. Erau fantastice, onirice, existau în spații intermediare. Gândește-te la miturile grecești și la zeii greci: aveau slăbiciuni omenești, dar erau zei. Iar oamenii și zeii interacționau. Pentru mine, acela era tot un fel de spațiu liminal.

 

Și, fără să devin prea profund, cred că, la nivel metaforic, suntem cu toții mereu între viață și moarte.

 

Tehnic, suntem vii, dar ne întrebăm dacă suntem cu adevărat vii și dacă, atunci când ajungem la ultimele noastre clipe, vom simți că am trăit cât am putut de bine.

 

Societatea, lumea modernă, consumerismul și munca ne îndepărtează de noi înșine. Iar ficțiunea este un loc bun în care să încerci să te gândești la ce este viața și la ce fel de viață ar trebui să trăim.

 

DIANA: Trăim într-o cultură obsedată de optimizare: alegeri mai bune, corpuri, cariere mai bune. Mereu o versiune mai bună a noastră. Ambele tale cărți din seria „Midnight” sugerează că poate răspunsul nu este să optimizăm totul, ci pur și simplu să locuim viața pe care o avem. Cât de greu a fost pentru tine să ajungi aici?

 

MATT HAIG: Încă mă lupt cu asta. Unul dintre motivele pentru care scriu, una dintre motivațiile mele, este că încerc să-mi dau seama de lucrurile astea pentru mine, nu pentru că aș avea toate răspunsurile corecte. Așa că, probabil, răspunsul este că scrisul mă ajută să găsesc acel lucru și să-l simt.

 

Am scris, evident, și despre mine în non-ficțiune și simt că scrisul mă stabilizează.

 

După „Biblioteca de la miezul nopții”, am renunțat pentru o vreme la scris și am făcut terapie, pentru că simțeam că faptul de a fi scriitor mă făcea nefericit.

 

Dar apoi m-am întors la scris, fiindcă există ceva în scriitură care mă centrează, mă ancorează.

 

Mă simt foarte mult ca un balon cu heliu: pur și simplu plutesc și am nevoie să fiu prins de ceva, să am rădăcini. Iar scrisul face asta pentru mine. Îmi dă greutate și un sentiment de realitate din care pot observa lumea. Sună ciudat să spui despre scrierea romanelor că te face să te simți real, dar așa este.

 

Cred că, pe măsură ce îmbătrânești, se produce în mod firesc un proces prin care devii mai capabil să accepți lucrurile. Îmi amintesc mereu de un sondaj făcut în Marea Britanie despre frică.

 

Era interesant că oamenii de 20 și ceva de ani se temeau de moarte mai mult decât cei de 70 și ceva. Procesul de acceptare, acceptarea vieții și a mortalității, este ceva la care pur și simplu AJUNGI la un moment dat.

 

Eu încă sunt ipohondru. Încă îmi fac griji în legătură cu viața și moartea. Încă mi-aș dori să nu simt lucrurile atât de intens. Uneori simt că nu sunt „tipul potrivit” de bărbat.

 

Fac glume despre genul acela de masculinitate, dar, în același timp, uneori mi-ar plăcea să nu simt chiar atât de diferit, să nu simt totul atât de intens.

 

Nu cred că am toate răspunsurile, dar mă simt mai calm decât înainte și am mai puține episoade de depresie.

 

Ah, și mă preocupă mai puțin părerile celorlalți. Înainte mă afectau mult mai mult. Știu că tuturor le place să spună că nu le pasă ce cred ceilalți și uneori oamenii insistă atât de mult asupra acestui lucru încât e evident că, de fapt, le pasă.

 

Și mie încă îmi pasă puțin. Dar experiența cu „Biblioteca de la miezul nopții”, când atât de mulți oameni aveau o părere despre mine, uneori extraordinară, alteori îngrozitoare, a făcut ca, pentru o vreme, totul să devină lipsit de sens.

 

Chiar și lucrurile bune și-au pierdut sensul, pentru că este aceeași ușă. Dacă deschizi ușa tuturor laudelor, este literalmente aceeași ușă prin care intră și toate celelalte lucruri.

 

Trebuie să găsești un fel de centru în tine însuți, în care să nu fii atât de dependent de bursa părerilor celorlalți și să-ți poți stabili singur valoarea.

 

Am pus zilele trecute o postare despre faptul că am mers la un concert. Fiul meu este foarte pasionat de rap și am mers la un concert Jay-Z.

 

Am primit enorm de mult hate pentru că m-am dus să-l văd pe Jay-Z: că ar fi trebuit să știu cât de cancelled este și tot așa.

 

Versiunea mea de altădată ar fi mai făcut probabil șapte postări în care să explice, să justifice, să se apere sau să-și ceară scuze.

Și mi s-a părut fascinant, pentru că mă așteptam să apară instantaneu anxietatea aceea reflexă. Dar eram bine.

Nu știu dacă e bine să fii atât de bine, dar erau o sută de oameni care mă certau online, mă urau, spuneau că e dezgustător… și eu pur și simplu nu simțeam nimic.

 

Cred că am trecut prin atât de multe încât e ca atunci când îți tai degetul, rana nu se oprește din sângerat și medicul o cauterizează. Arde rana și, în zona aceea, nu mai simți nimic.

Cred că și eu am fost cauterizat în privința asta.

Au existat oameni care au încercat să mă „anuleze”, am trecut prin tot felul de lucruri, iar la un moment dat ajungi pur și simplu să nu mai simți.

 

Și, în plus, am trecut de 50 de ani. După 50, chiar nu-mi mai pasă atât de mult. Aș putea literalmente să mor (râde).

 

Am lucruri mai importante de care să-mi fac griji. Părinții mei. Tatăl meu a trecut prin cancer. Pur și simplu nu-mi mai pasă. Și e destul de plăcut.

Este și foarte bun pentru creativitate, pentru că, dacă scapi de acea conștiință excesivă de sine, în mod ironic ajungi să scrii lucruri care poate chiar le plac mai mult oamenilor, tocmai pentru că ești liber. Pur și simplu nu-ți mai pasă.

 

Acum mă preocupă mai mult ce cred eu despre mine, pentru că au existat cu siguranță perioade în care am fost dependent și am făcut lucruri de care nu sunt mândru. Așa că e mai mult despre a lucra cu asta.

 

Și este foarte ciudat pentru ce lucruri te „anulează” internetul.

 

Poți vorbi despre lucruri îngrozitoare pe care le-ai făcut și internetul spune: „Oh, ești atât de curajos că vorbești despre asta.” Iar apoi poți da like postării cuiva și dintr-odată oamenii spun: „Nici măcar nu înțelegi cât rău ai făcut”, și ești „cancelled” masiv.

 

Este atât de arbitrar încât, până la urmă, trebuie să ignori.

 

Și mult din fenomenul ăsta este ceva de dată recentă. Eu nu sunt absurd de bătrân, dar în mintea mea mă simt uneori de 95 de ani. În corp mă simt destul de tânăr, mă simt sănătos. Dar am mintea unui bătrân.

DIANA: Știu că volumele tale sunt iubite de oameni de toate vârstele. Cum te simți când oameni foarte tineri  vin la tine și îți spun că i-ai făcut să citească?

 

MATT HAIG: Îmi place foarte mult. Chiar îmi place și este unul dintre puținele lucruri care încă reușesc să pătrundă până la mine. Îmi place enorm când tinerii îmi spun asta.

 

Și nu sunt întotdeauna tineri. Am fost recent la un eveniment și un bărbat mi-a spus că nu mai citise de 20 de ani, practic din școală, iar acum s-a întors la lectură datorită cărților mele. Este un fel de responsabilitate frumoasă. E un lucru bun.

 

Nu pornesc la drum cu intenția asta. Și, într-un fel ciudat, acum nu vreau să mă demitizez prea mult sau să mă desconsider, dar cred sincer că vine puțin din faptul că eu însumi sunt un cititor destul de prost.

 

Citesc mult, dar, pentru că am ADHD, concentrarea mea este teribilă. Sunt foarte haotic cu cărțile, pot avea 4-5 cărți și să citesc alternativ între ele. Îmi este foarte greu să termin o carte.

 

Așa că, în calitate de scriitor, sunt foarte conștient de felul în care citesc eu însumi. Încerc să scriu într-un mod foarte imediat, accesibil , nu în sensul de a face compromisuri, ci pentru că așa îmi vine natural.

 

Cred că eu sunt unul dintre oamenii care ar fi putut foarte ușor să renunțe la citit.

 

Ca adolescent, aș fi putut să pierd complet legătura cu lectura. Am avut mare noroc că am găsit cărțile potrivite la momentul potrivit. L-am găsit pe Stephen King, am găsit-o pe S.E. Hinton.

 

A fost un fir foarte subțire de scriitori care m-a ținut conectat la lectură. Aș fi putut foarte ușor să devin un om care nu mai citește deloc, pentru tot restul vieții.

 

Evident că lectura ajută scrisul și orice scriitor îți va spune: dacă vrei să scrii, citește. Și e adevărat.

 

Dar cred că faptul de a fi un cititor distras, neatent, poate fi chiar un avantaj pentru un scriitor, pentru că ajungi să scrii exact cartea pe care tu însuți ai vrea cel mai mult s-o citești. Și atunci, speri că și alți oameni care simt la fel vor rezona cu ea.

 

DIANA: Am observat că foarte mulți tineri se luptă astăzi cu ideea de suflet pereche. Iubirea este o parte intrinsecă din „Trenul de la miezul nopții”, însă este o iubire care există parțial în amintire. Și mă întrebam: crezi că iubim vreodată o persoană exact așa cum a fost ea sau, în cele din urmă, iubim versiunea ei care supraviețuiește în memoria noastră?

 

 

MATT HAIG: Da. Este puțin ca ideea aceea shakespeariană, nu? Romeo este îndrăgostit de ideea iubirii, scrie sonete despre iubire, despre timp și despre conceptul de iubire. Apoi apare Julieta și ea este iubirea reală pe care o vede.

 

Cred că este un amestec. Iar pentru mine, ca persoană neurodivergentă, dacă există un avantaj real, cred că este acela de a-ți găsi nu doar iubirea în sens romantic, ci oamenii tăi: prietenii tăi, grupul tău, sufletele tale pereche, tribul tău.

 

Există un procent foarte mic dintre oamenii pe care îi întâlnesc cu care simt asta. Cred că tu ești una dintre persoanele acestea, de fapt.

 

Uneori vorbești cu câte un jurnalist sau cu o altă persoană neurodivergentă și simți că te-ai putea deschide în fața ei, că ai putea sta în liniște lângă ea fără ca tăcerea să devină stânjenitoare.

 

Cu majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc… mă simt obosit.

 

DIANA: Știu exact ce vrei să spui. Chiar știu.

 

MATT HAIG: Fiul meu este la fel, pentru că este în spectrul autist.

 

Obosește foarte repede în preajma oamenilor. Și ajungi să ai un fel de radar înnăscut. Eu nu pot să mă prefac. Mi-aș dori uneori să mă pot preface mai mult, pentru că faptul că nu pot mă bagă în tot felul de probleme. Dar pur și simplu nu pot.

 

Și uneori asta înseamnă că, în grupul meu de prieteni, am un prieten foarte gălăgios pe care majoritatea oamenilor îl consideră extrem de enervant, dar pe care eu îl iubesc. Pentru că știu întotdeauna unde mă aflu cu omul acela. Nu există nimic de fațadă. Nu spune un lucru când, de fapt, vrea să spună altceva.

 

Pe majoritatea oamenilor îi scoate din minți și îi epuizează. Pentru mine însă e foarte relaxant să fiu cu el, pentru că pot spune ce vreau, el poate să-mi spună o grămadă de tâmpenii și mie nu-mi pasă.

 

Este incredibil de eliberator să fii cu cineva pe care majoritatea oamenilor îl consideră un nesuferit, iar tu pur și simplu îl înțelegi.

 

DIANA: Tu îl înțelegi pe el și el te înțelege pe tine.

 

MATT HAIG: Exact. Funcționează în ambele sensuri. Nu e iubire în sensul acela, dar tot iubire este, într-un fel. Este o legătură. Și îmi plac legăturile de felul acesta.

 

DIANA: Ești nostalgic din fire?

 

MATT HAIG: Sunt extrem de nostalgic. Sunt nostalgic chiar și după vremuri pe care nu mi le pot aminti. Îmi amintesc că, în anii ’80, exista o adevărată fascinație pentru anii ’60.

 

Aveai „Dirty Dancing”, apăruseră compilații cu cele mai mari hituri ale Beach Boys… și eu, adolescent fiind, aproape că puteam să plâng de nostalgie, deși nici măcar nu trăisem în anii ’60.

 

Iar acum, bineînțeles, oamenii privesc anii ’80 cu nostalgie. Dar în anii ’80 nimeni nu spune „anii ’80”. Era pur și simplu prezentul. Și atunci visai să fii în anii ’60.

Așa că am fost mereu nostalgic. Devin nostalgic după muzică, după oameni. Unul dintre lucrurile care mă bântuie, deși nu fac niciodată nimic în privința asta, este gândul la prietenii pe care i-am pierdut, nu pentru că au murit, ci pentru că viețile noastre s-au separat.

 

Dar am observat și că, în rarele ocazii în care chiar întâlnești pe cineva din trecut, poate fi ciudat. Dacă viețile voastre au ajuns în locuri foarte diferite, poate fi greu.

 

Am avut un eveniment în orașul meu natal, Newark-on-Trent, care este un oraș mic. Era o coadă mare, iar un bărbat a venit la mine și mi-a spus: „Eu sunt.” M-am uitat la el și am zis: „Cine ești?”. Nu l-am recunoscut. Și era cineva pe care îl cunoscusem foarte bine la școală.

Este foarte greu să recuperezi trecutul. Nu poți avea acea mașină a timpului, dar poți învăța din trecut, iar adevărata abilitate este să ne amintim mereu că și acum ne aflăm într-un trecut. Trăim într-un moment pe care, într-un viitor, îl vom privi cu nostalgie. Exact cum privim acum anii ’80 sau anii ’60.

 

Suntem în „vremurile bune de odinioară” chiar acum, oricât de îngrozitoare ne-ar părea ele.

 

Anii ’60 au fost îngrozitori: războiul din Vietnam, lumea aproape că s-a sfârșit în timpul crizei rachetelor din Cuba, exista rasism, erau marșurile pentru drepturi civile. Orice epocă este în același timp îngrozitoare și minunată.

 

Gândește-te la 1939. E greu să-ți imaginezi un an mai rău. Și totuși 1939 a fost și anul unor lucruri extraordinar de frumoase. A fost anul „The Wizard of Oz”, anul cântecului „Somewhere Over the Rainbow”, un an cu artă extraordinară, inclusiv artă modernă extraordinară.

 

Nu există niciodată un singur adevăr despre o epocă. Există mereu frumusețe, există mereu ceva. Lumina este încurcată cu întunericul.

DIANA: Tinerii de astăzi sunt foarte nostalgici după anii ’90, pentru că a fost ultimul deceniu fără internet și fără telefoane mobile. Părea totul atât de simplu.

 

MATT HAIG: Anii ’90 au fost cel mai prost deceniu al meu. I-am urât. Pentru mine, personal, eram bolnav psihic, dependent de droguri, alcoolic, eram în Ibiza și eram pur și simplu un dezastru.

 

Dar înțeleg de ce perioada aceea exercită o atracție: pentru că a fost ultima dată când am trăit înainte de toate acestea.

 

DIANA: Mă gândeam la ce ai spus despre anii ’90 și la faptul că nu au fost cea mai bună perioadă a ta. Dacă ai putea urca, la propriu, în „The Midnight Train”, nu ca să schimbi ceva, ci doar ca să petreci o oră într-un moment, într-o perioadă oarecare din viața ta, unde te-ai duce și de ce?

 

MATT HAIG: În ceea ce privește propria mea viață… mie chiar îmi place foarte mult prezentul, ceea ce este un răspuns groaznic. (râde)

 

DIANA: Nu este deloc. Este un răspuns extraordinar. De fapt, este răspunsul ideal pe care ar trebui să-l putem da atunci când suntem întrebați. Oamenii spun de obicei: „M-aș întoarce în perioada asta sau în perioada cealaltă.” Să poți spune „Sunt fericit în prezent” este scenariul ideal.

 

MATT HAIG: Sunt foarte fericit, într-un fel, că am fost un adolescent foarte nefericit și un tânăr de 20 și ceva de ani foarte bolnav. Pentru că văd mulți oameni cu care am fost la școală, pe social media, și ei se întorc mereu la 1993: „cei mai frumoși ani ai vieții mele”. Iar eu mă gândesc: „Nu, nu și pentru mine”. Eu abia ajung acolo. Încă urc din groapa aceea.

 

Așa că mă simt foarte orientat spre viitor, deși, paradoxal, sunt și foarte nostalgic. Cred că sunt nostalgic după epoci, după vremuri și după muzică, dar nu sunt neapărat nostalgic, la nivel personal, după propria mea viață.

 

Mi-ar plăcea enorm să am o mașină a timpului ca să mă întorc, dar nu neapărat ca să retrăiesc ceea ce am trăit eu.

 

Mi-ar plăcea să-mi revăd bunica. Bunica mea a fost pentru mine un fel de părinte. Locuia cu noi și a murit când aveam 16 ani. A fost prima mea întâlnire reală cu doliul. Și simt că există o linie de demarcație între mine înainte să moară ea și mine după ce a murit.

 

Nu doar din cauza durerii. Cred că simpla ei prezență în viața mea mă ancora foarte mult. Aveam o rutină. Mergeam în camera ei, ne uitam la „The Muppet Show” și… mă făcea să mă simt în continuare copil.

 

Când a murit, a murit și acea versiune a mea, versiunea pe care o vedea ea.

 

Atunci am fost arestat pentru furt din magazine. Atunci am început să iau droguri. Atunci am ajuns să fiu considerat un elev cu nevoi speciale la școală.

 

Așa că, da, mi-ar plăcea să mă întorc și s-o văd. Și am pus mult din ea în cărțile mele.

 

Asta e frumusețea scrisului: poți explora trecutul. Am pus mult din bunica în Mrs. Elm și puțin în Agnes, acel tip de persoană plină de iubire, dar și destul de strictă, cu reguli.

 

De asta aveam nevoie. Părinții mei lucrau până foarte târziu, așa că existența mea era destul de lipsită de structură; literalmente hoinăream prin oraș, furam din magazine și tot așa. Bunica mea îmi oferea acea structură.

 

Probabil că sunt nostalgic după perioada aceea, după adolescența timpurie, înainte ca totul să înceapă să meargă prost.

 

Dar, în general, cred că acum sunt cel mai fericit din viața mea.

 

DIANA: Este un răspuns extraordinar. Mulțumesc. Mă gândeam că nostalgia merge uneori mână în mână cu regretul: „Ar fi trebuit să fac asta”, „N-ar fi trebuit să fac cealaltă”. Dar dacă am elimina fiecare greșeală din trecutul nostru, am deveni, practic, alți oameni. Avem nevoie să regretăm lucruri, să suferim, să greșim, pentru a deveni cine suntem și pentru a ne modela în versiunea noastră de astăzi?

 

MATT HAIG: Cred că este vorba despre echilibru.

 

În depresie, de exemplu, poți ajunge să faci din vinovăție și regret identitatea ta. Te îneci în ele și, de fapt, nu te mai îmbunătățești.

 

Este mecanismul clasic al dependenței: ajungi să te urăști pentru ce ai făcut cu o seară înainte, iar în seara următoare faci din nou exact același lucru, pentru că încerci să blochezi sentimentul acela. Și trebuie, până la urmă, să treci prin disconfort.

 

Cred că, în general, ca specie, și în mod special sexul meu, suntem foarte slabi la capitolul disconfort. Ne descurcăm prost cu lucrurile inconfortabile.

 

Pe social media se vede foarte clar cât de greu le este oamenilor să simtă că s-ar putea să greșească. Vrem mereu să avem dreptate. Vrem ca toate convingerile noastre să fie cele corecte. Vrem ca toate deciziile noastre să fie cele corecte.

 

Iar acum există și această presiune suplimentară a rețelelor sociale de a fi niște oameni perfecți, care nu au voie să calce strâmb. Cred că este nesănătos. Să fii om înseamnă să faci greșeli, să eșuezi, să fii egoist, să fii rănit, să fii toate aceste lucruri dezordonate.

 

Eu am fost cu siguranță o persoană care a trăit într-o negare masivă a propriilor defecte.

 

Am fost un partener prost și un fiu prost când eram mai tânăr. Și a trebuit, într-un fel, să intru în regretul acela pentru o vreme. Probabil am intrat prea adânc în el.

 

Dar nu am capacitatea de a mă minți singur și de a spune: „Nu, am făcut asta pentru că am fost tratat prost” sau „Am făcut-o din cauza celuilalt lucru care mi s-a întâmplat”.

 

Oamenii pot justifica orice. Vezi asta tot timpul pe internet. Nici nu știu cum am ajuns în algoritmul acesta, dar ai intrat vreodată în „algoritmul narcisiștilor”, unde oamenii vorbesc permanent despre narcisiști?

 

DIANA: Da.

 

MATT HAIG: Și întotdeauna ceilalți sunt narcisiști.

 

DIANA: Da, exact. Cum să-l recunoști: dacă mama ta e narcisistă, tatăl tău…

 

MATT HAIG: Partenerul tău, colegii tăi, toată lumea. Întotdeauna ceilalți. Oamenii adoră paginile astea.

 

Și la fel e și cu „red flags”. Înainte să fim atât de preocupați să identificăm semnalele de alarmă ale celorlalți, ar trebui să fim conștienți de propriile noastre semnale de alarmă, pentru că ale noastre sunt cele care ne vor face cel mai mult rău.

 

Evident, trebuie să fim atenți pe cine păstrăm în viața noastră și pe cine filtrăm din ea. Dar trebuie să fim puțin atenți și la noi înșine și să avem o oarecare conștiință de sine.

 

 

DIANA: Îmi plac foarte mult postările tale auto-ironice, când vorbești despre tine ca despre acest bărbat alb, de vârstă mijlocie, care face una și alta. 

 

MATT HAIG: Și faptul că sunt chel… (râde)

 

DIANA: Bineînțeles, nu ratezi niciodată ocazia să menționezi asta.

 

MATT HAIG: Nici măcar nu sunt chiar atât de chel, dar îmi place… Îmi place să merg până la capăt când fac mișto de mine însumi.

 

DIANA: Te-a ajutat umorul în parcursul tău legat de sănătatea mintală? A fost umorul una dintre componentele care te-au ancorat și ți-au oferit o cale de ieșire în perioadele cele mai întunecate?

 

MATT HAIG: Da. Sincer, chiar cred că da. Cred că există o adevărată comedie neagră în depresie, de exemplu.

 

Dacă te gândești la multă comedie, ea pornește de la ideea de „pește ieșit din apă” , cineva care se află într-un loc în care nu se potrivește. Dacă te uiți la un film comic precum „Elf”, asta se întâmplă mereu: cineva se află în mediul greșit.

 

Depresia este forma supremă de „fish out of water”.

 

Stai acolo și simți de parcă ți-ar lua foc capul, iar toți cei din jurul tău continuă cu lucrurile lor obișnuite.

 

Mama ta îți vorbește despre faptul că nu-și găsește cheile de la mașină, iar tu treci prin iad. Poate chiar ai halucinații. În mintea ta se desfășoară un film de groază existențial, ceva heavy metal, Iron Maiden, iar în jur se întâmplă lucruri complet banale, poate te afli la poștă.

Eu încercam, chiar în mijlocul unui atac de panică, să găsesc ceva amuzant în situație.

Cred că umorul este un mecanism de supraviețuire.

 

La o înmormântare există întotdeauna și cineva care spune o glumă.

 

Cineva va spune mereu ceva care îi va face pe ceilalți să râdă. Umorul este acolo ca să te ajute să supraviețuiești.

 

Cred că de asta există atât de mulți comedianți foarte tulburați: pentru că au folosit comedia în propriile vieți ca să treacă prin durere.

 

Și mai există ideea că, dacă ești o persoană mai dark sau un suflet chinuit, trebuie să scrii mereu ca Dante, William Blake sau Stephen King.

 

Dar uită-te, de exemplu, la A.A. Milne, care a scris „Winnie-the-Pooh” și „The House at Pooh Corner”. Scria unele dintre cele mai blânde și mai reconfortante cărți din lume în timp ce trecea prin șoc posttraumatic și PTSD, avea coșmaruri, insomnie, traumă, iar relația lui se destrăma.

 

Așa că, adesea, prin artă creăm ceea ce căutăm noi înșine. Nu neapărat ceea ce întruchipăm, ci ceea ce avem nevoie.

 

DIANA: Mulțumesc. Și, ca să încheiem, mi-a venit o idee în timp ce vorbeai despre diferitele personaje sau versiuni pe care le-ai întruchipat de-a lungul vieții. Mi se pare extraordinar că, practic, Matt Haig la 50 de ani este acum persoana ta preferată. Este versiunea ta preferată de tine însuți. Și mi se pare cu adevărat minunat, plin de speranță și foarte reconfortant.

 

MATT HAIG: Da, cred că așa este. Cred că adevărata abilitate este să nu tânjim după versiunile noastre mai tinere, ci să fim cât putem de buni în fiecare etapă a vieții noastre, nu?

Matt Haig va participa la NOD Festival la Brașov, vineri, 25 septembrie 2026, de la ora 20:00, la Aula Universității Transilvania.

Mi-am schimbat furnizorul de semnătura electronică acum câteva zile și acum funcționează mai ușor, iar asta mi-a dat peste cap tot echilibrul existențial.

 

De fapt, ce zic eu „ușor”? Asta MERGE!

 

Cea de dinainte funcționa cam așa: „Azi merge, mâine stau 3 de ore în depanare cu o doamnă amabilă, dar depășită de tot, poimâine nu mai merge fiindcă trebuie să reinstalez tot softul pe 153 de pași și joi merge iar. Și luna viitoare nu mai recunoaște nici driver, nici stick, nici pe mine…”.

 

Mi-am făcut o semnătură nouă, la alt furnizor, pe principiul „Toți sunt la fel, dar măcar ăștia sunt alții” și azi am semnat un document după o pauză de o lună.

 

Am băgat cablul în calculator cu stick-ul, calculatorul a recunoscut stick-ul din prima, am deschis pdf-ul și am semnat.

 

Aproape că mi-au dat lacrimile și nu glumesc. Cum adică a mers din prima?

 

La fel m-am simțit mai demult când am ridicat ceva de la poștă și doamna de acolo mi-a urat o zi frumoasă. Am ieșit cu nod de emoție în gât.

 

După ani de zile în care doamnele de la poștă mai aveau puțin și mă băteau cu rigla la palmă, cineva mi-a urat o zi bună, neironic? A fost un eveniment absolut.

 

Nu e ca și cum nu știam deja, dar treaba cu semnătura m-a făcut să-mi dau seama că am o dexteritate fantastică în a mă obișnui cu răul. Cu greul. Cu opinteala. Le caut peste tot sau, cum ar spune cineva cu manifestarea, le atrag.

 

De exemplu, la un moment dat aveam o problemă de software pe calculator și trebuia să fac 5 pași în plus ca să intru pe site-ul meu.

 

Îi învățasem pe dinafară, căpătasem dexteritate deja, iar când am schimbat calculatorul și n-a mai fost nevoie, parcă nu mi-a venit să cred că totul e așa simplu.

 

Senzația aceea în care lucrurile MERG este străină cuiva care s-a obișnuit să NU MEARGĂ sau să se poticnească.

 

Firește, asta e și datorită (sau din cauza) faptului că m-am născut în Estul Europei, un loc care are cultul greului, iar familia mea a fost promotoarea greului ca filosofie de viață.

 

Totul e greu, totul e anevoie, totul e cu durere și travaliu, totul e pe rupere.

 

Țin minte prin școala generală când am rugat-o pe mama să schimbăm un bec cu lumină rece din camera mea, avea o lumină de spital și mă obosea și mi-a zis: „Ăsta e cel mai bun, toate sunt la fel, așa e lumina de bec…”

Peste ani, când mi-am cumpărat eu acasă becuri cu lumină caldă, mi s-a părut că viața se vede altfel.

 

Nu îmi spusese de răutate, pur și simplu mama s-a obișnuit ca lucrurile să meargă pe dos, să fie totul greu, complicat, anevoie și la un moment dat a ajuns să le privească pe toate astfel.

 

De la un bec până la o viață. „Pe ăsta îl avem, cu ăsta defilăm, e greu, dar e greul nostru!”

 

În continuare, când mă ofer să le repar ceva în casă sau să le cumpăr părinților mei ceva mai nou și mai simplu de folosit, aud aceeași replică: „Toate sunt la fel, toate merg greu, nu există mai bun de-atât.”

 

Nu e din zgârcenie, ci din convingerea fermă că greul este un stil de viață și că nu există scăpare din el.

 

Dacă de la mama am luat obiceiul lui „Ăsta e cel mai bun, cu ăsta ne descurcăm”, de la tata am luat altă ramură a greului.

 

În clasa a opta, el a fost cel care m-a așezat la masă și mi-a explicat că profilul umanistic e prea ușor. ORICINE poate să facă uman, acolo e cultură și odihnă (citez), dar profil real pot face doar aleșii. Trebuie să ai MINTE de real.

 

Eu nu aveam minte de real, dar m-am străduit ca hoții de cai, când puteam să-mi trăiesc „cea mai bună viață” la cultură și odihnă, mai ales când era clar că nu voi urma o facultate cu profil real.

 

Ce e rău să îți fie ușor, mă gândesc acum, cu mintea de la 42 de ani?

 

Cred că în ADN-ul meu e deja împământenit greul, chinuiala, atât de tare încât uneori am impresia că o să fac poc.

 

Când ceva se dovedește a fi ușor, îmi miroase a păcăleală și a furtișag. Adică eu „fur” ceva de la viață, în loc să plătesc cu efortul și greul meu. Îmi dă o senzație de dubiu, de „ceva nu e în regulă”, e ceva la mijloc.

 

De asta, mi-am propus activ ca în următoarea perioadă să îmblânzesc ușorul, să-l las să se apropie de mine așa cum domesticești o pisică înspăimântată: să ne împrietenim azi un pic, mâine un pic, cu răbdare.

De exemplu, azi am reușit să stau o oră și să citesc, în miezul zilei, fără să mă simt vinovată că nu fac ceva „productiv”.

 

Eu fiind propriul meu șef de peste 10 ani, dar asta nu are importanță, fiindcă sunt și cel mai rău șef din câți am avut eu vreodată. Și… am avut!

 

Știu pe dinafară expresia cu „trebuie să FII, nu doar să FACI”, dar în practică se zădărnicește tot.

 

Ce mi-aș dori să reușesc, pentru început:

Să nu mă mai simt vinovată că nu fac suficient, în toate domeniile.

 

Să las weekend-urile să fie weekend-uri, adică fără muncă, fără task-uri, fără impuse.

 

Dacă vreau să zac, să zac, fără vocea din cap care să-mi spună „Dar ai atâtea de făcut, de ce stai?”.

 

Să scap de expresia mea preferată auto-ironică: „Unii sunt cu distracția, alții cu munca, noi suntem ăia cu munca”.

 

Să nu mai glorific munca și greul, fiindcă îmi dau seama că în subconștient încă o fac.

 

Un fel de „Pe lumea cealaltă există un loc special pentru martiri și acolo voi fi și eu, la categoria Oameni care au Muncit”.

 

Dacă aveți sfaturi de ușurat viața, le aștept cu nerăbdare, momentan lucrez la asta.

 

Adică (încerc să) stau…

 

Mă rog, înțelegeți voi.

Sunt Diana și atunci când sunt tristă nimic nu mă face mai senină decât să înfig lingura într-o tartă cu bezea moale, cea care se cheamă merengue. De la Mara Mura.

 

Am certitudinea că fiecare înghițitură din ea îmi hrănește direct sufletul, ocolind toate organele interne până ajunge la locul care are nevoie de iubire și grijă.

 

În cel mai greu moment din viața mea m-am îndrăgostit de un body mist botezat după soare –  am scris despre el aici, Sol de Janeiro– care mi-a ridicat moralul, tonusul și inima.

 

Are iz de soare, mare și fistic prăjit și e un anestezic pentru suflet: când îl miroseam, totul era bine.

 

Acum zece ani, înainte să-mi dau demisia de la job și să-mi schimb literalmente viața, am petrecut o vacanță întreagă pe o insulă, doar stând pe un șezlong, cu privirea la mare.

 

Șapte zile nu m-am clintit decât ca să intru în apă și să mă întorc la șezlong. Sunt convinsă și acum că acel concediu a vindecat ceva în sufletul meu, a lipit la loc niște lucruri, a clarificat și înnoit totul.

 

Până în ziua de azi, am nevoie o dată pe an de câteva zile în care să fac fix asta: să stau să mă uit la mare, să văd apa cum se retrage și revine, ca și cum valurile m-ar mângâia pe interior.

 

Și chiar la asta mă gândeam azi, în timp ce participam la o masă rotundă cu colegi din presă, la invitația unui resort superb din Mauritius, numit Sunlife.

 

Ei au inaugurat primul hotel de lux din Mauritius, în 1976, legendarul La Pirogue, deschizând un nou capitol pentru turismul din insulă, acum 50 de ani.

 

În imagini se succedau plaje superbe, siluete pășind prin nisip la apus, un soare care mă făcea să vreau să plonjez prin ecran, înăuntru.

 

Și, la un moment dat, o colegă a întrebat, pe bună-dreptate, dacă mai există și altceva de oferit pe insulă și a rostit ceva ce aud foarte des: „Ah, eu am nevoie de vacanțe foarte active: să umblu, să alerg, să fac sporturi de apă, să mă cațăr…”. Și da, erau activități din plin, de toate felurile!

 

La unison, aproape toată lumea a conchis că da, e suficient să stai 1-2 zile la soare, în rest trebuie să umbli, să vezi temple, să te urci pe munți, pe dealuri, să te scufunzi în adâncuri, să simți că trăiești. Ori… Mauritius le oferă pe toate, din plin!

 

Și, recunosc, deși sunt foarte așezată în gusturile mele, m-am făcut mică. 

 

Asta fiindcă, pentru mine, ideea de a fi pe o insulă înseamnă să stau să mă uit la apa aia, să fiu înconjurată de ea, să o privesc, dacă se poate, opt ore pe zi. Și tot nu mi se pare suficient.

 

Sunt vacanțe în care merg pentru artă și cultură, dar pentru mine o insulă înseamnă apă, soare și eu la mijloc.

 

Doar că, pentru prima dată, în loc să mă auto-penalizez cu un „Sunt eu mai ciudată, mai pensionară, mai obosită, uite-i pe oamenii ăștia cât de activi sunt”, mi s-a aprins o luminiță în minte.

 

Poate că am nevoie să stau să mă uit la apa care curge, poate că mănânc bezea și mă dau cu parfumuri care miros a soare fiindcă am nevoie de mai multă blândețe în viața mea. 

 

Și nu pot să simt blândețe când escaladez un munte, fiindcă asta fac, figurativ, și în viața mea zilnică.

 

Eu simt blândețe când ceva mă mângâie: o cremă, un parfum, soarele, apa care se retrage sub tălpile mele sau un masaj bun.

 

Am fost cândva la un masaj care aproape că m-a făcut să plâng, într-atât de mult mi-a relaxat corpul în care adun non-stop gânduri, emoții și anxietăți.

 

Toată viața mea m-am luptat cu ceva, în tăcere. Nimic n-a fost lin, chiar dacă așa a părut din afară.

Și zic în tăcere nu pentru că erau secrete, ci pentru că toți avem bătăliile noastre de dus, deci nimic nou sub soare.

 

Tot timpul a fost cineva sau ceva care a tras de mine într-o direcție și, chiar dacă n-aș schimba nimic, nu înseamnă că a fost ușor.

 

Ce înseamnă pentru mine să-mi ofer blândețe:

 

Să îmi dau voie să stau pe un șezlong – sub umbrelă, nu stau la soare direct – și să mă uit la mare, ocean, plajă, atât cât simt nevoia.

 

Să stau pe un balcon și să privesc ceva frumos, un peisaj. Lacul Como, de exemplu, e o priveliște de care nu m-aș sătura niciodată, dar la fel de multă bucurie îmi aduce și curtea alor mei.

 

Să mănânc o prăjitură cu bezea, să beau o ciocolată caldă, să gust ceva moale, dulce și mângâietor.

 

Să citesc o carte în care personajul principal seamănă cu mine. Personajele Annei Gavalda și ale lui Valerie Perrin reușesc mereu asta. De exemplu, în „Trei” m-am regăsit nespus.

 

Să mă dau cu un parfum dulce, copilăresc, care mă transportă instantaneu undeva pe o plajă însorită. Chiar dacă nu e ceva profund, nișat, complex, mă face fericită și atât.

 

Să mă uit la reluări ale unor seriale care îmi plac și în care știu tot ce se întâmplă: Seinfeld, Married with Children, Big Bang Theory, Gilmore Girls. Seriale în care nu se întâmplă drame răvășitoare și nu mă zdrobește nimeni emoțional. Trăiesc în lume, e suficientă realitatea.

 

Să revăd pentru a 50450a- oară „You Got Mail”. Acel film e echivalentul cinematografic al unei prăjituri cu bezea.

 

Să dorm 30 de minute pe canapea, avându-l pe Charlie, cățelul meu, în poziția de „lingurița mică”. Să-l aud cum oftează și cum își lipește căpșorul de mine.

 

Să mă duc la un masaj care să mă „readucă” în corp, pentru că eu trăiesc 90% din viață în cap.

 

Și încă una: să-mi dau voie să merg într-un resort superb, pe o insulă, și să nu fac nimic din ce se așteaptă LUMEA de la mine să fac.

Să stau dacă vreau să stau, să dorm dacă vreau să dorm, să vizitez același petic de plajă timp de 8 zile, dacă asta mă face fericită.

 

„Dar nu e păcat să mergi până acolo doar pentru asta?”, ar zice mulți.

 

Nu, ce e păcat e să trădez ce-mi place mie cu adevărat. Asta e singurul „păcat” de neiertat, pentru mine.

 

Așa că voi merge la Sunlife, mi-am făcut deja această promisiune. Am mai fost în Mauritius acum 15 ani, dar îmi doream să revin și voi reveni la ei, mi-a plăcut enorm atmosfera prezentată și energia bună a reprezentantului lor, Kevin.

 

Doar că voi alege exact acel resort care e pentru adulți dornici să se bucure de tot în felul lor. Cred că AMBRE mi se potrivește cel mai bine, din oferta lor.

 

Au și o insulă privată pe care există aceste „camere-bubble”, cu acoperișul transparent unde poți privi stelele, noaptea. Mi se pare magic, pur și simplu.

Au variante și pentru familii cu copii, și pentru tineri căsătoriți, și pentru oameni super-activi, pentru golferi au niște terenuri de golf senzaționale, au activități acvatice, ba chiar poți să-ți faci și propriul parfum și să „adopți un coral” (la propriu) pe timpul șederii tale.

 

Și nu zic că nu o să fac și eu ceva din toate astea, dacă o să am chef cu adevărat.

 

Fiindcă da, sună minunat, dar pe mine tot apa aceea perfectă și liniștea sunt ceea ce mă atrage cel mai tare și asta mi-a rămas întipărit pe suflet de la prima vizită în Mauritius.

 

Mi-a plăcut motto-ul celor de la Sunlife: „A life led in the sun, a life enjoyed with style”.

 

With style înseamnă, pentru mine, fiecare în stilul lui, ceea ce mi se pare minunat.

 

Nu e o reclamă, dar prezentarea de azi chiar a făcut lumină în mintea mea și dau mai departe atât informația, cât și revelația.

 

Când și dacă o să fie reclamă, nicio grijă, vă spun, așa cum fac mereu când e cazul.

 

Până atunci… să trăim în soare și în autenticitate!

 

Ah, și vă las și un citat din Mark Twain de care am aflat abia azi.

 

El spunea despre Mauritius așa: „Întâi a fost creat Mauritius și apoi cerul. Și cerul a fost copiat după Mauritius”. Frumos, nu?

 

Am carnet de conducere din 2003 și conduc neîntrerupt de atunci, ceea ce înseamnă că am împlinit 26 de ani de condus, fără incidente. Oh Doamne…

Când eram adolescentă și auzeam oameni care conduceau de 20 sau 30 de ani, mi se păreau matusalemici. Dar iată-mă aici.

 

Eu una asociez condusul cu libertatea: să pot să mă urc în mașină oricând, să merg oriunde, să nu depind de nimeni.

 

La volan mi-am făcut ordine în gânduri, mi-am recapitulat viața, am gândit proiecte, am făcut karaoke.

 

Ah, și pot să conduc și cu tocuri de 15 cm, dar ajungem și la asta.

 

Vin dintr-o familie în care, cu excepția unui unchi prin alianță, nimeni nu avea carnet.

 

Și, ca un făcut, am avut relații predominant cu bărbați care nici ei nu aveau carnet. Destinul are simțul umorului…

 

Dar s-o luăm așa: ai mei și-au cumpărat mașină „de familie” după ce mi-am luat eu carnet, la 19 ani, până atunci am fost o familie fără mașină, ceva greu de închipuit în ziua de azi.

 

Cu toate astea, ne-am făcut vacanțe, concedii, de toate. Trenul era baza.

 

După ce mi-am luat carnetul, mi-am făcut mâna pe o Dacie 1300 de prin 80 toamna, fără servo, pe care o pot descrie cam așa: ca să fac stânga la rondul de la Universitate, trebuia să încep să trag de volan stânga de pe la Piața Romană.

 

Cam atât de responsive era mașina,  dar m-a învățat multe.

 

Prima mașină oficială a familiei a fost un Peugeot 307 second-hand care rămâne iubirea vieții mele. Julieta o chema, așa o botezasem, iar la două zile după ce am adus-o în parcare, cineva mi-a lovit bara… tot în parcare.

 

Am rezolvat rapid, dar teoria mea este că atunci s-au spart toate ghinioanele, ca să nu mai am niciunul pe parcurs. Să bat în lemn, așa a și fost.

 

Tatăl meu și-a luat carnetul după mine și și-a cumpărat și el o mașină second hand — de unde nu avusesem nicio mașină, brusc aveam două – dar nu avea un mare talent la condus, prin urmare primele mele sesiuni de parcare au fost ca „asistent de parcare” viu.

 

Concret, tata mă suna să vin să-i parchez mașina, un Isuzu Trooper imens, cel din poză.

 

Faptul că un om de 55 de ani care nu condusese niciodată și-a luat un Isuzu din 1984 second-hand ca primă mașină îmi scapă și mie acum, dar asta a fost și ne amuzăm până-n prezent pe tema asta.

Mai mult l-am condus eu decât el și de asta nu mi-a fost niciodată frică de parcări: după ce parchezi uzina aia, nu te mai sperie nimic.

 

Ca raport de mărime, un Range Rover din ziua de azi e încă mic față de cât de lung era acel Isuzu.

 

„Crezi că nu știu ce faci?”

 

Am făcut școala de șoferi cu domnul Mihăilă, un tip cam la 55 de ani, început de chelie și burtică, pe care nu-l recomanda nimic să fie, iertați-mi franchețea, taurul comunal care era de fapt.

 

O bună parte din orele noastre de condus constau în transportul amantelor lui între diverse puncte A și B, iar la fiecare oră era o altă doamnă sau domnișoară care se urca, îmbujorată, pe bancheta din spate, și flirta cu instructorul meu aflat în dreapta.

 

„Dienuța, nu uita, dacă întreabă nevastă-mea… niciun cuvânt!”.

 

Nevastă-sa era șefa școlii de șoferi și nu m-a întrebat niciodată nimic, dar știa.

 

De unde știu că știa: poate pentru că 10 din 15 sesiuni de șofat au început cu mine așteptând ca domnul Mihăilă să iasă din birou unde nevastă-sa urlase la el: „Crezi că nu știu ce faci, cu*varule?”.

 

M-am înțeles bine cu domnul Mihăilă, dincolo de lipsurile lui de caracter, în sensul că omul își făcea treaba de instructor ca la carte.

 

A și înțeles rapid singura mea doleanță: faptul că, spre deosebire de alte fete care veneau la ore cu pantofi de condus, eu veneam cu tocuri de 10 și 15.

 

Văd și acum sandalele Mango bej cu toc de 12 în care am făcut multe ore de condus în acea vară, într-un Matiz fără aer condiționat, dar să nu credeți că era din vanitate. Era de nevoie.

 

Văzusem prea multe femei care se schimbau din tocuri în teniși la volan, iar altele conduceau desculțe fiindcă „doar așa simțeau mașina”.

 

Și, dinainte să mă apuc de școală, am zis „Ei bine NU”. Eu nu.

 

Trebuie să știu să conduc și în teniși, și cu toc de 15, fiindcă eu port și teniși, și tocuri de 15. Mi se părea penibil, pentru mine, să conduc cu încălțăminte de schimb.

 

Rezultatul este că pot conduce cu absolut orice în picioare, de la teniși la platforme și tocuri, deci a funcționat și mi-a folosit din plin.

 

De exemplu, la turul auto Cars & Roads din mai am condus o zi întreagă cu tocuri de 15 fiindcă s-au schimbat planurile și în loc să mergem la muzeul Swarovski, am mers pe un drum de munte să facem poze cu drona.

 

M-am gândit eu atunci la domnul Mihăilă? M-am gândit.

 

Și mă mai gândesc la domnul Mihăilă dintr-un motiv.

 

Când m-a livrat la examen cu succes și m-a felicitat că am luat carnetul, el m-a lăsat cu două înțelepciuni care mă urmăresc până în prezent: „Dienuțo, toată viața să ții minte două lucruri de la mine: ai grijă la pietoni ca la ochii din cap și ferește-te cât poți de șoferii de Prahova!”

 

Nu l-am întrebat niciodată ce au șoferii de Prahova dar, că o fi fost legea atracției sau nu, am avut de-a face în trafic cu multe mașini de PH care mi-au tăiat calea sau au făcut diferite manevre la limită, prin urmare domnul Mihăilă s-a aflat des în gândurile mele.

 

În fond, m-a ajutat să câștig o formă de libertate adesea subestimată, dar pe care eu una o prețuiesc foarte tare: să poți să te urci în mașină, să trântești ușa și să te duci unde vrea inima ta și doar a ta.