Într-o după-amiază obișnuită de lucru din luna iunie 2024, designerul Virginie Viard – directoarea artistică a casei Chanel după moartea lui Karl Lagerfeld – trebuia să ia prânzul cu unul dintre proprietarii casei Chanel.

 

S-au întâlnit în lift, și-au zâmbit, Virginie i-a spus „Mă bucur să vă văd”, iar el s-a fâstâcit și i-a răspuns „O să fie dificil ce am de zis.”

 

Așa s-a terminat totul. Cu un „Ne oprim aici”. Simplu, scurt, ca și cum ai scoate un ștecher din priză.

 

Virginie s-a dus acasă, i-au fost trimise cutiile cu lucrurile ei la câteva săptămâni distanță, după care ultima ei colecție a apărut pe podium fără ea.

 

Totul ca un vârtej în care nimeni nu a rostit niciun „de ce”.

 

Cartea e despre doliul acestei plecări pe care Virginie pare că nu l-a depășit încă.

 

Am citit volumul din curiozitate, fără să am, recunosc, vreo simpatie deosebită pentru personaj. Nu mi-au plăcut colecțiile ei post-Karl, mi s-au părut puțin triste, lipsite de strălucire, mai ales colecția Manchester pe care ea o laudă atât de tare în carte.

 

Paradoxal, însă, vânzările casei erau mai mari ca niciodată la momentul concedierii, iar clientele Chanel erau majoritar fericite cu colecțiile semnate de fosta „mână dreaptă” a lui Karl Lagerfeld.

 

Aceasta a fost și problema lui Virginie și motivul pentru care a scris această carte: întrebarea, dubiul care i se rotește în minte și acum. De ce? De ce așa?

 

Ce nu a fost bine? Când vânzările sunt în cer, când toată lumea te laudă, de ce să fii chemată la un prânz și cineva să-ți pună mâna pe umăr și să-ți zică „Drum bun, ne oprim aici”? De ce așa, de ce fără o mulțumire oficială, fără un ultim ieșit la rampă, fără onoruri și fără glorie, în tăcere?

 

Cartea reia traseul lui Virginie la Chanel, din 1987, momentul în care a intrat ca stagiară recomandată de cineva care știa pe cineva care o știa pe Caroline de Monaco, dar și relația de simbioză cu Karl Lagerfeld din ultimii 30 de ani.

 

Sunt multe amănunte tandre din istoria casei și multe detalii emoționante despre Karl însuși, dar dincolo de toate rămâne sentimentul pregnant al unui doliu.

 

După moartea lui Karl, Virginie nu a apucat să-și poarte oficial doliul după omul care i-a fost mentor, fiindcă a preluat frâiele casei Chanel, un detaliu pe care nu-l discutase niciodată înainte cu nimeni și care i-a fost comunicat, scurt, în ziua morții lui Karl.

 

Apoi, la nici cinci ani distanță, a pierdut și ultimul liant cu ceea ce fusese viața ei timp de 30 de ani. La fel de scurt, telegrafic, fără pregătire prealabilă.

 

„Îmi e frică să ies pe stradă”, povestește ea, în carte, după ce, cu câteva paragrafe înainte, explicase faptul că plimbările cu mașina și privitul străzii dimineața, în drum spre rue Cambon, reprezentau partea ei favorită din procesul de creație.

 

Povestea că totul o inspira și că era obișnuită să vadă în orice element de pe stradă ceva care putea fi o inspirație pentru o viitoare colecție sau prezentare.

 

„Nu e ceva exact, e o frică difuză, animalică, frica omului care și-a pierdut rațiunea de a trăi. Acest titlu, de directoare artistică a casei Chanel, nu era doar un titlu. Era un veșmânt.

 

Îmi dădea un anumit mod de a mă uita la lume. Bineînțeles că privirea mea asupra lumii rămâne, e un fel al meu de a fi, de a analiza oamenii, pe care nu am cum să-l dezvăț. Dar el nu mai are un scop. E gol de conținut.

 

Să mergi pe stradă fără o destinație este înspăimântător atunci când ți-ai petrecut viața mergând spre ceva. Privesc oamenii. Aceiași oameni pe care îi priveam din mașina mea, în dimineața zilei de 5 iunie, când în toate aceste mulțimi vedeam un balet, un cerc, ceva ce puteam să pun în scenă ulterior. Privirea îmi fuge acum în toate părțile. Nu mai există un loc pe care să se fixeze…”

 

Apoi, după prezentarea de modă la care lucrase în ultimele luni și la care toată lumea se aștepta să fie prezentă, dar care a avut loc fără ea (și pe care casa Chanel a declarat-o „semnată de studioul de creație Chanel”), Virginie rememorează: „A doua zi după prezentarea colecției, am început să primesc mesaje de felicitare și de mulțumire. E straniu. Nu mai sunt acolo, dar lumea îmi mulțumește mie.

 

E ca și cum aș primi flori pentru propria mea moarte. Sunt mesaje care mă însuflețesc și mă rup în bucăți, simultan. Toată lumea se vede acum în poziția de director artistic. Circulă zvonuri, se schimbă poziții, se schimbă titulaturi, ambițiile sunt la nivel maxim. Se instalează o euforie stranie a așteptării. Toată lumea deja a dat pagina mai departe. Iar eu, eu am rămas în mijlocul unei pagini goale…”

 

Acea senzație de a nu mai avea pentru ce să ieși pe stradă m-a cutremurat, fiindcă am resimțit-o în mod diferit într-un moment al vieții mele, demult, la momentul unei despărțiri care m-a răscolit.

 

Nu a fost profesional, ci personal, dar a durut la fel de tare. 

 

Țin minte că eram în baie, mă machiam pentru a merge la un eveniment pentru care abia îmi adunasem puterile și am avut un gând teribil de asemănător cu al lui Virginie: „Pentru ce mă mai machiez? Pentru cine? Mă machiez în vid… nimic nu mai are sens”.

 

Desigur că mă machiam pentru mine, ați zice, dar la acel moment „eu” eram ceva incert pentru mine însămi. „Eu” eram mai mult o sintagmă motivațională și mai puțin un om în carne și oase.

 

Parcă nimic nu mai avea sens, în absența eului pe care-l vedeam eu în acea relație.

 

Fără acel plus unu, eul meu era o frunză-n vânt. Cine a iubit vreodată știe exact la ce mă refer.

 

Paragraful despre frica lui Virginie de a ieși pe stradă fără sens m-a cutremurat fiindcă am citit prea des acel îndemn: „Nu te defini prin ceea ce faci sau prin etichetele pe care le porți: prin faptul că ești soție, iubită, mamă, scriitoare, ingineră, influencer, orice ar fi”. Nu pune semn de egalitate între ele și tine.

 

Ușor de zis, dar niciodată nu mi-a ieșit.

 

Oricât aș încerca să mă definesc în absența lucrurilor care mă fac să fiu eu, nu înțeleg enunțul.

 

Adică cine sunt eu dacă nu sunt o fată care scrie? Dacă nu sunt acest om care face aceste lucruri, care crede în aceste lucruri?

 

Dacă nu un om care iubește alți oameni, alte ființe? Cine sunt eu? Un suflet în neant?

 

Și totuși, au fost mai multe „morți” și momente de „doliu” în viața mea care m-au silit să-mi pun această întrebare.

 

Și, exact ca Virginie, nu-ți pui problema răspunsurilor decât în clipa în care rămâi pe zero, subit. Când pierzi cam tot ce credeai tu că este persoana ta, brandul tău, tot ce te face să fii tu.

 

Și am avut o noapte neagră a sufletului în care am purtat o discuție care suna cam așa: „Și dacă o fi să pierd tot ce am construit pentru mine: brandul personal, scrisul, cariera, relația, tot, o să mă descurc eu cumva”.

 

Oamenii se tem să se afunde în scenariul cel mai negru de teamă că în acest fel îl apropie de ei, îl invocă, din superstiție, din frica aceea paralizantă care îți pune o gheară în piept.

 

Dar, dacă ai curaj să pășești acolo, în întuneric, și să rămâi câteva minute, ca și cum ți-ai ține răsuflarea sub apă sau ca și cum ai ține mâna lipită de plita fierbinte, descoperi că… ieși pe partea cealaltă.

 

Că e groaznic, inuman, de nedorit nici celor mai mari dușmani, dar „supraviețuibil”.

 

Că te rupe în bucăți gândul, dar că nu te spargi și nu te împrăștii în o mie de zări.

 

Că, după ce simți că mori și te traversează căldură, frig, sudoare rece, lacrimi și toate emoțiile, respirația se egalizează și din acel întuneric iese o voce care zice „Și apoi, toate astea vor trece”.

 

Nu pot s-o explic cuiva care n-a fost acolo, dar cine a fost știe vocea. E vocea proprie, care zice cumva „Și atunci, am mers mai departe.”

 

Indiferent din ce motive sau ce mi-am spus ca să mă ridic, să mă târâsc, să mă mint ca să pot merge. Dar am mers.

 

Sunt curioasă ce va face Virginie în continuare și sper să-și găsească liniștea interioară și pe cea profesională.

 

Și mai sper ca povestea de mai sus să ne servească tuturor drept reamintire că putem pierde totul oricând, dar că esențial, vital, este să nu ne pierdem noi pe noi înșine.

Dar, pentru asta, trebuie să ne găsim mai întâi, așa că ar trebui să începem să ne „căutăm” cât mai repede.

Nu trebuie să fii jurnalist auto ca să iubești mașinile și poveștile lor, un lucru pe care eu l-am învățat pe pielea mea în ultimii 20 ani ca jurnalist… de lifestyle și cultură. 

 

Dacă la început refuzam pe bandă rulantă toate proiectele pe zona automotive, justificând că „Nu sunt în domeniu”, la un moment dat am înțeles că acești oameni nu mă cheamă fiindcă putem purta conversații spumoase despre diametrul jantelor, ci pentru a-mi face partea mea de poveste. 

 

 

Experiență, design, lifestyle, emoție și, bineînțeles, bucuria de a conduce și a trăi o mașină pe care s-o împărtășesc cu cei care mă urmăresc.

 

Și, după ce am spus prima dată DA, m-am îndrăgostit de această lume, în care continui să fiu un „special guest”, dar unul care se bucură din plin de tot ce i se oferă. 

 

Cum spuneam noi când eram mici că vrem să ne facem „musafiri”, cam asta sunt eu în lumea auto: un musafir entuziast.

 

Dacă turul  Cars & Roads m-a lăsat să fiu fata boemă din cultură, Eurocharge m-a scos cu totul din această zonă de confort a poveștilor și a călătoriilor, fiindcă nu e un tur-poveste, ci un tur tehnic, cu coordonate clare și cu matematici care trebuie să iasă corect la sfârșit pentru ca totul să aibă sens. 

 

Dacă dai matematica de gard, nu e ca și cum te faci tu de râs și ai o zi proastă, ci strici calculele tuturor colegilor și pui în mișcare un tăvălug de erori și probleme.

 

Adică exact ceea ce nici eu și nici partenera mea, Raluca Hagiu, nu ne doream să facem.

 

Mai pe românește, am plecat în Eurocharge țopăind de veselie, dar cu sabia matematicii deasupra capului.

 

A fost greu? A fost, în sensul că legile lui Murphy nu se dezic niciodată și atunci când cineva trebuie să-și învețe niște lecții parcă toate lucrurile neprevăzute îi ies în cale ca să-i predea „materia”.

 

La final, însă, au fost 11 zile în care am învățat despre mine mai mult decât în 11 luni, mai exact mi-am consolidat niște idei și certitudini despre ce pot sau nu pot să fac.

 

Cel mai important lucru pe care l-am înțeles despre mine și pe care am putut, de data asta, să-l clarific, să-l bag într-un sertar și să-l și etichetez cu „Asta sunt eu” a fost faptul că sunt omul-soluție.

 

Nu sunt omul „Hai să ne așezăm pe bordură și să plângem în pumni…”, sunt omul „Hai să facem un salt peste bordură și peste trei bălți și să ne vedem de drum…”

Nu mă forțez, așa îmi vine. Instinctiv.

 

Când eram adolescentă, am citit într-o carte că nu contează ce i se întâmplă omului, ci ceea ce face el cu ceea ce i se întâmplă.

 

La 17 ani, asta suna fenomenal, dar eminamente teoretic.

 

Nu-i problemă, însă, fiindcă au avut grijă restul de 20+ ani să mă învețe partea practică.

 

De-a lungul vieții, de câte ori am avut o problemă, am plâns un pic (așa mă exteriorizez eu, plâng) și apoi am zis „Bun, și acum… acum ce?”

 

Indiferent că a fost vorba despre un diagnostic, un examen, un divorț, o iubire, o dezamăgire umană, o pierdere, o trădare, orice. Am plâns zdravăn și apoi am trecut mai departe.

 

În Eurocharge am avut mai multe lucruri peste care să „trec mai departe” și în fața fiecăruia am avut de făcut o alegere.

 

Nu de plâns, că nu era cazul, am avut de ales între o revoltă de tipul „De ce eu? De ce noi? De ce atâta ghinion?” și un „Whatever, hai să rezolvăm situația!” 

 

Lucruri precum moartea semnalului GoogleMaps într-un giratoriu esențial (pe care, dacă-l greșești, adaugi 40 minute traseului), faptul că două tuneluri austriece erau închise fix când am ajuns noi la ele (deși pe Google Maps apăreau deschise și colegii noștri trecuseră anterior prin ele) sau faptul că navigația mașinii s-a reinițializat (de multiple ori) exact când noi aveam mai multă nevoie de ea.

 

Un lucru pot spune sigur: undeva, în Austria, există un giratoriu botezat de Raluca și de mine „giratoriul speranței”, fiindcă am făcut 10 ture prin el așteptând să se reinițializeze navigația. Și am izbândit până la urmă!

 

Punctul culminant al „ghinioanelor” noastre a fost, însă, altul: când am ajuns într-o spălătorie auto MANUALĂ (detaliu important) din Germania fix sâmbătă spre duminică, la 23:45.

Și, exact când finalizam clătirea, s-a oprit jetul de apă pentru că… trecusem de miezul nopții și nemții închid duminica inclusiv spălătoriile automate. 

 

S-a stins lumina deasupra noastră, s-a oprit jetul de apă… și aia a fost. Norocul nostru că apucasem deja să clătim mașina.

 

Asta nu înseamnă, însă, că nu am oprit undeva să verificăm, cu lanterna de la telefon, dacă e chiar în regulă mașina și spălată corect. Era, dar tot ne-au străbătut fiori reci până am verificat-o la centimetru.

 

Recunosc, acel moment în care s-a stins lumina la spălătoria self-wash va rămâne o clipă fundamentală în viața mea și cred că și a Ralucăi.

 

Amândouă am izbucnit în râs și cred că am fi izbucnit și în plâns dacă mașina chiar nu se dovedea a fi spălată corect.

 

Dar, privind înapoi, pot spune cu mâna pe inimă că, și dacă rămânea mașina cu spuma de două degete pe ea, tot aș fi găsit o variantă s-o spăl.

 

Chit că o spălam cu apă minerală de la benzinărie și cu laveta, a doua zi la line-up-ul de plecare, acel BYD Sealion 7 ar fi fost IMPECABIL spălat.

 

Nu știu cum, dar știu că ar fi fost.

 

Vedeți voi, acela a fost momentul în care am zis „Știi ceva, Universule… poți tu să-mi închizi toate spălătoriile, poți să-mi pui stihiile naturii în cale ca la Meșterul Manole, dar eu tot nu mă las”.

 

Mă rog, pe lângă aceste metafore e posibil să fi folosit niște cuvinte mai neaoșe pe care nu vă așteptați să le auziți din gura mea, dar situația o cerea.

 

Mai țin să menționez că, la momentul spălătoriei, eu eram într-o rochie de dantelă roșie și Raluca într-o ținută neagră din paiete, dar acestea sunt doar detalii, desigur.

 

Viața e imprevizibilă, lucruri rele se pot întâmpla oricând, important e să le rezolvi.

Nu să fii perfect, nu să iei nota 10 la meșteșugul vieții, nu să fii premiant la un concurs pe care doar tu ți-l imaginezi. Ci să REZOLVI SITUAȚIA CU BINE.

 

Și, că veni vorba, am mai învățat un lucru cu mare chin și suspin: PERFECȚIUNEA NU EXISTĂ.

 

Deși, Doamne, cât ne-am fi dorit!

 

Tehnic, eu și Raluca ne-am făcut treaba așa cum trebuie în Eurocharge: am fost serioase, dedicate, am verificat de 551 de ori fiecare calcul, am încercat să iasă totul perfect.

 

 

Concret, la finalul fiecărei zile eram nemulțumite ori una, ori alta, ori amândouă.

Nemulțumite de noi însene, nu de altceva.

 

Această stare enervantă de „Nu facem lucrurile suficient de bine” a fost ca atunci când ai o pietricică în pantof.

 

Nu poți să te bucuri pe deplin fiindcă te zgândăre neisprăvita aia de piatră: minusculă, dar îngrozitor de enervantă.

 

Starea asta a durat, intermitent, până prin ultimele zile, când – la o stație de încărcare, pe ploaie, la 22:30 – una dintre noi a spus cu voce tare ceea ce gândeam amândouă: „Auzi, nu cumva suntem prea dure noi cu noi?”

 

În ce sens spun asta: fiind două fete aterizate într-un tur care e 99% de băieți (Laura Antonov, colega noastră, este jurnalist auto și are o istorie enormă în domeniu, deci nu o putem așeza în barca noastră), noi nu am venit chitite să ținem pasul, ci să facem furori.

 

Să demolăm, să împachetăm, să fim pe podium. Să primim aplauze la scenă deschisă.

 

Ca să înțelegeți: eu am făcut un trailer pentru participarea noastră în Eurocharge (filmat cu recuzită și tot tacâmul), Raluca a venit cu un IMN al echipei noastre, cu versuri și muzică originale (și nu cu AI, ci versuri scrise de iubitul ei), ne-am făcut stickere cu numele echipei, am venit cu trei variante de camere foto, două de trepied, tot felul de suporturi pentru filmări.

Ca să rupem norii și să nu mai rămână nimic din ei.

 

Cum să accepți, când tu vrei să rupi norii, că ți se închide spălătoria, că se reinițializează Google Maps și că iei adresa greșită pe hartă?

 

Ne-am impus amândouă niște standarde atât de înalte încât nu era suficient să ne facem treaba, ci să fim stelare.

 

Să fim primele care ajung, primele care alimentează, primele care predau textele, primele care dau calculele… să continui?

 

La unele lucruri am fost printre primele, la altele am fost printre ultimii, la altele am fost chiar ultimele, alte lucruri ne-au ieșit din a doua încercare… și totul a fost perfect, fiindcă nimeni altcineva în afară de noi nu avea de la noi aceste așteptări de superstars.

 

Și Mircea Meșter (tăticul Eurocharge), și restul colegilor, aveau de la noi așteptări de… oameni. Noi aveam așteptări de supereroine.

 

Dacă am fi pornit de la început cu ideea de a ne simți bine, a face treabă și a vedea ce se întâmplă, totul ar fi fost mult mai simplu.

 

Când pornești, în schimb, de la „O să facem 500% tot ce fac ceilalți, fiindcă noi suntem ultimele venite și trebuie să dovedim”, e cam greu la deal.

Și parcă și Universul își cam râde-n barbă de tine: „Ah da, vreți să fiți voi primele? Ia să vedem…”

 

Un exemplu amuzant, dar stupid în retrospectivă, ar fi acesta: fiecare echipă a avut de ridicat o mașină la plecarea în tur.

 

Eu am fost cea care a ridicat, pentru echipa noastră, mașina cu care urma să ieșim din țară, și am ajuns la showroom înainte de începerea orelor de program… practic înainte ca omul care era angajat la acel showroom să vină efectiv la jobul lui de la showroom.

 

Practic am deschis reprezentanța. La ora 8:45 eram în celălalt capăt de oraș, așteptând o mașină care ar fi fost acolo și peste două, și peste trei, și peste nouă ore.

 

Nu e ca și cum făceam pontaj la fabrică, dar cam aceasta era presiunea pe care o puneam eu pe mine.

 

Nu doar eu am făcut asta, ci și partenera mea Raluca Hagiu, zisă Princess, dar nu pot să scriu în locul ei, deși… oh Doamne, ce povești și anecdote am mai avea de spus. Și oh Doamne, cât am râs!

 

Am râs, am mâncat pufuleți (românești) cumpărați din OMV Austria și am făcut karaoke.

Și ne-am povestit viețile, ceea ce începusem deja din Cars&Roads.

 

Mi-e frică să spun „niciodată” sau „de acum nu o să mai…”, dar nu cred că voi mai face niciodată această greșeală de a pune pe mine presiunea întregii lumi.

 

Nu cred că s-a văzut, dar noi ne simțeam în fiecare dimineață ca Atlas care trebuie să poarte pe umeri întreaga lume, ceea ce chiar nu e cazul. Mai ales că nu ne-a cerut-o nimeni!

 

Dacă mai merg în Eurocharge? Și mâine aș pleca din nou, de data asta cu mai multă relaxare, fiindcă știu că nimic nu ne poate clinti.

 

Nici Google Maps, nici lucrările de mentenanță pe autostrăzile austriece, nimic.

 

Ca în desenele animate cu Captain Planet (că am ajuns inclusiv la copilărie în dialogurile noastre din cele 11 zile): „The Power is Yours.”

 

Chiar este totul în puterea ta, odată ce te ridici de pe bordura aia, te îndrepți de spate și zici „Ia, viață, hai să te văd!”

 

Până data viitoare, echipa RaDiance (Raluca & Diana) vă spune la revedere și drumuri bune!

Vezi o mașină pe social media: poze, poveste, impresii, dar până să apuci să te dezmeticești te cam ciocnești de realitate: cât, cum, ce presupune?

 

Toate astea sub formă de cifre, calcule, estimări.

 

Partea financiară a fost abordată în mașină de către mine și partenera mea de tur, Raluca, în fiecare zi de Eurocharge, fără excepție.

 

Asta fiindcă, dincolo de condusul mașinilor și analizarea lor în detaliu pentru a descoperi lucruri interesante de povestit, discuțiile din mașină au fost unele de șoferi obișnuiți: Ai cumpăra mașina asta? Ce ar însemna ca preț? Cât ar fi rata lunară? Crezi că merită?

 

Au fost două mașini la care ne-am făcut calculele de mai multe ori, amândouă, pentru că ne-au cucerit în mod real și ne-am permis să ne facem scenarii despre „Ce ar fi dacă…” și „Ce ar presupune să…?” 

 

Faptul că Eurocharge are un parteneriat cu BT Leasing mi s-a părut o mișcare inteligentă din partea lui Mircea Meșter, creatorul turului, fiindcă aduce realism în tot demersul Eurocharge Electric Test Drive.

 

Te aduce cu picioarele pe pământ și transformă un vis într-o strategie: „Ca să am mașina asta, trebuie să plătesc o rată de X pe lună.”

 

Deja nu mai e o utopie, e un plan, iar eu sunt genul de om orientat spre soluții, nu spre visare. Ne place ceva? Bun… cum facem să obținem? Care ar fi pașii?

 

Orientate spre soluții am fost amândouă în acest tur, având în vedere că am trecut prin toate aventurile, inclusiv peripeții cu spălătoriile de mașini din Germania și cu un giratoriu care ne-a ținut captive (găsiți AICI poveștile) dar acum e vorba despre leasing, deci să ne întoarcem la ale noastre.

 

Acestea au fost mașinile pe care le-am condus în tur, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la fiecare și ce ar însemna să le deții.

 

VOLKSWAGEN ID POLO

 

Am plecat în tur cu o mașină „de oraș” și ne-a surprins cât de bine ne-am simțit cu ea la drum lung.

 

A fost confortabilă și ergonomică pentru amândouă, de la București la Alba Iulia, mergând atât pe autostradă și prin localități, cât și pe drumurile sinuoase de pe Transalpina.

 

Aderența excelentă la șosea și stabilitatea în virajele ac de păr de pe Transalpina ne-au permis să ne bucurăm din plin de traseu și de peisaje, pentru că mașina „avea grijă de noi”.

 

Pentru că am fost două fete, asta înseamnă două bagaje, două portmantouri, plus diverse accesorii pentru tur (trepied, mai multe telefoane, dispozitive diverse pentru creat conținut).

 

Pe acestea din urmă ne doream să le ținem cât mai aproape de noi, în spațiile de depozitare din dreptul ușilor și în spațiile din consola centrală. 

 

Am avut loc pentru toate, ne-am desfășurat cu tot ce aveam nevoie pentru diferitele opriri și activități, ceea ce ne-a dat senzația că ne aflăm într-o mașină de dimensiuni mai mari decât ar părea din afară.

 

Pentru că iubesc mașinile electrice, dar sunt „old school” în anumite privințe, mi-a plăcut mult faptul că mașina are… butoane.

 

Într-o lume de touch screens, faptul că unele comenzi sunt la distanță de un buton ne-a oferit senzația că avem ce-i mai bun din ambele lumi.

Volkswagen ID. Polo 52 kWh Style costă 39.502 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 546 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

VOLVO ES90

 

L-am condus din Alba Iulia până în Ungaria și ne-a cucerit mai întâi prin design.

 

Interiorul ne-a plăcut la nebunie, cu tot cu multitudinea de elemente personalizabile, de la circuitul aerului condiționat prin scaune și până la cât de soft să fie suspensiile.

 

Apoi, tot din seria lucrurilor inedite și dorite de noi, sistemul audio Bowers & Wilkins a fost foarte apreciat, mai ales aplicația din bord Abbey Road Studios Mode, care duce experiența de ascultare de la cea de „Hai să punem un playlist” la „Hai să ne jucăm de-a inginerii de sunet”, pentru că reproduce atmosfera din celebrul studio de înregistrări londonez. 

 

Având în vedere că pentru mine inclusiv trecerea de pietoni de la Abbey Road, apărută pe coperta albumului omonim Beatles din 1969, constituie un obiectiv turistic în sine, această funcție a fost apreciată și folosită din plin.

 

Am ascultat cel mai mult pe Energized și Expansive, pentru că acesta era mood-ul nostru pe autostrada spre Ungaria.

 

Plafonul panoramic electrocromatic ne-a plăcut foarte mult, de asemenea, precum și faptul că se poate trece printr-o singură apăsare pe ecran de la modul normal la modul opac, cu protecție UV.

 

În zilele cu soare puternic, cum a fost cea în care am traversat noi România, a fost ceva extraordinar: am avut parte de luminozitate, protecție solară și confort.

Volvo ES90 Ultra Single Motor Extended Range costă 102.381 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1414 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

AUDI Q4 SPORTBACK

 

Ziua petrecută la volanul Audi Q4 Sportback e-tron quattro facelift a fost o zi de ploaie și de mulți kilometri, așa că am putut simți mașina la drum lung în diferite condiții meteo.

 

De cum ne-am urcat în mașină, ne-am simțit în siguranță și totul a fost intuitiv, ceea ce în lumea mașinilor high-tech nu e întotdeauna o certitudine, ci mai degrabă un privilegiu.

 

Se mai întâmplă să dai scroll câteva minute prin meniuri până să-ți dai seama unde găsești anumite funcții și cum faci unele setări, dar la Audi Q4 totul a fost rapid: ne-am urcat și în două minute aveam totul setat, de la poziția scaunului până la preferințele de oglinzi, temperatură, muzică. 

 

E o mașină confortabilă și sigură, în care simți că totul vine firesc, iar faptul că păstrează funcții esențiale pe butoane, nu pe touchscreen, ne-a plăcut foarte tare.

 

Deși nu este o mașină gândită să „îți ia ochii”, ci să te cucerească prin ergonomie și lucruri fine, de detaliu, ne-a plăcut geometria interioară (colega mea, Raluca, chiar a spus că e o mașină „gândită de cineva care a iubit geometria în spațiu”) și forma curbată a ecranului central.

 

Portbagajul imens (527 litri) a fost apreciat și folosit din plin, iar Adaptive Driving Assistant Plus ni s-a părut foarte inteligent și a contribuit la sentimentul de siguranță și stabilitate în orice moment. Am testat inclusiv funcția de schimbare asistată a benzii pe autostradă și ne-am simțit complet în siguranță.

Audi Q4 Sportback quattro costă 75.513 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.043 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

BYD Sealion 7 Design AWD

 

Acest BYD Sealion a fost o mare surpriză plăcută, de la lucrurile mici la cele mari.

 

În primul rând, scaunele electrice ventilate, cu geometrie care se mulează pe corp, sunt foarte confortabile, ceea ce ne-a ajutat din plin la cei aproape 700 de kilometri parcurși între Austria și Germania.

 

Display-ul central care se rotește a fost, firește, un detaliu cu care ne-am jucat din plin pe parcursul zilei, dar care ne-a fost și deosebit de folositor în anumite situații.

 

În zona Grossglockner Hochalpenstrasse modul Portrait ne-a ajutat să avem o perspectivă mai amplă asupra serpentinelor care urmau, dar și pe autostradă această funcție a fost utilă vizual, mai ales pe timp de noapte.

 

Tot pe Grossglockner Hochalpenstrasse am fost impresionate amândouă de cât de mult a recuperat mașina prin decelerare, aproape 80 de kilometri de autonomie în plus.

 

 

Ca dovadă, am ajuns la primul hub de încărcare din zi cu 15% baterie rămasă, deși conform calculelor inițiale am fi avut nevoie mult mai devreme de un pit-stop.

 

Ne-am jucat cu comenzile vocale de întors display-ul, deschis toate geamurile, tras și retras parasolarul electric, dar și cu comenzile de tipul „Mi-e cald”, „Mi-e frig”, prin care mașina își reglează singură o temperatură ambientală mai potrivită cu solicitarea pasagerilor.

 

Plafonul panoramic a fost una dintre piesele de rezistență: a făcut habitaclul foarte luminos și drumul prin micile localități austriece, dar și prin zona Nockalmstrasse a fost mult mai spectaculos.

 

Dacă vorbim despre „spectacol”, însă, pentru că am condus mașina câteva ore și pe timp de noapte, ne-am bucurat și de lumina ambientală cu 128 de culori, benzi luminoase în bord și în portiere.

 

Mașina e chiar mai spectaculoasă noaptea decât ziua și noi două ne-am bucurat din plin de aceste amănunte.

BYD Sealion 7 Design AWD costă 50.900 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 703 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

Mercedes-Benz GLC 400 4MATIC Electric

 

După designul rafinat, sistemul audio Burmester a fost primul element care ne-a cucerit, pentru că experiența ascultării unui playlist bine-făcut în această mașină este ceva care împarte viața în „înainte și după”.

 

Basul se „simte” în spătarele scaunelor din față, printr-un sistem 4D care „conduce” muzica prin corpul șoferului și al pasagerului din dreapta.

 

Au fost 7 ore de condus în care muzica a circulat, la propriu, prin trupurile noastre, o afirmație pe care nu credeam s-o fac vreodată despre o mașină, dar iată-ne aici.

 

Un alt strat al experienței, cel mai important dintre toate, este cel legat de stabilitatea pe șosea, confortul și sentimentul de siguranță pe care îl au șoferul și pasagerii, dar și faptul că nu „simți” viteza la drum lung.

 

Sistemul de Cruise Control adaptiv a fost salvator pe drumurile austriece de munte, aflate într-un perpetuu șantier: activarea lui pe anumite porțiuni ne-a scutit de oboseala care ar fi fost inevitabilă când conduci 400 de kilometri între limite de viteză care se schimbă radical la câțiva kilometri, din cauza lucrărilor de mentenanță.

 

Să ai câteva zeci de kilometri pe care nu ai nevoie să calci frâna (decât dacă ești puțin control-freak, cum se întâmplă să fiu uneori) te face să simți că mașina are cu adevărat grijă de tine.

 

Ecranul central imens, cel mai mare de până acum montat într-un Mercedes-Benz, este un spectacol în sine, mai ales după lăsarea întunericului.

 

Ba chiar am trăit și un moment ușor suprarealist: Luna în creștere care se afla în direcția noastră de mers apărea ca un element în plus în designul ecranului central. Imposibil de fotografiat, dar magistral de trăit.

 

Nu mai zicem de grila frontală iluminată cu 942 de puncte, plus steaua Mercedes: este genul de mașină care poate transforma un adult sobru într-un copil care așteaptă să vină seara ca să se poată bucura de mașina lui.

 

Noi chiar asta am făcut în parcare, după ce am ajuns la hotel, era imposibil de ratat spectacolul celor 942 de puncte luminoase.

 

Bonus: un cer cu 162 de stele pe plafonul panoramic al mașinii.

Mercedes-Benz GLC 400 4MATIC Electric costă 90.569 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.251 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

Porsche Cayenne Electric

 

Cea mai elegantă și „effortless” mașină electrică pe care am condus-o în tur… și probabil și în afara lui.

 

Porsche Cayenne Electric este varianta electrificată a unei mașini pe care am avut ocazia s-o conduc, în variantă termică, în tot feluri de contexte, de la circuitul din Istanbul până la condiții controlate de offroad.

 

Știam deja că avem o simbioză de câte ori ne întâlnim, că există chimie, că atunci când ne regăsim e ca și cum ne-am fi despărțit ieri, dar nu știam cât de mult mă mai poate surprinde încă.

 

În primul rând, totul este simplu. Am zis „simplu”? Efort zero.

 

Te urci în mașină și ea te ajută să înțelegi din prima tot ce ai de făcut: de la restartat consumul și kilometrajul (un element esențial pentru turul nostru) și stabilit condițiile de încărcare până la elemente de finețe, setări ale sistemului Bose Surround și conectarea cu telefonul mobil. 

 

De câte ori mă urc într-un Porsche am senzația pregnantă că designul interior și arhitectura de software au ieșit dintr-un brainstorming în care tema a fost „Cum putem simplifica treaba asta?”.

 

Există mașini altminteri fabuloase în care urci la volan și în primele minute ai senzația că ar fi trebuit să faci un curs prealabil de utilizare doar ca să vezi de unde pornești încălzirea în scaun.

 

Și, că veni vorba de ea, eu și colega mea am reușit, într-o zi ploioasă și rece, să călătorim 773 kilometri cu încălzirea setată astfel: eu pe 16 grade și ea pe 26 de grade.

Amândouă am fost fericite, fiecare în jumătatea ei de „univers”.

 

De asemenea, am fost una dintre cele două mașini din tur care nu a avut nevoie să reîncarce între destinații într-una dintre cele mai lungi și obositoare zile din tur.

 

A doua încărcare a fost mai degrabă de siguranță, fiindcă am fi ajuns la limită și suntem două fete precaute, dar realist vorbind, putea să nu fie. De la 8% la 80%: doar 17 minute. Și cred că asta spune tot.

 

Aici se adaugă stabilitatea la viteze mari, siguranța la drum lung, faptul că mergi cu ea pe vreme îngrozitor de proastă și nu simți nicio diferență față de o zi cu soare puternic, fiindcă mașina face totul ca să te simți confortabil și safe.

 

O fiară sălbatică „silențioasă”: nu o vezi când se avântă, ci doar când a trecut ca săgeata pe lângă tine.

 

Unul dintre elementele care mi se par absolut geniale la Porsche Cayenne și la brand în general și care mă fac să-mi pun pe listă categoric un Porsche electric în viitor este Porsche Charging Service.

 

Tot pe modelul „Cum putem face să fie simplu?”, există un abonament prin care, pe baza unui card sau app, încarci cam la orice stație din Europa, iar mașina te ghidează pas cu pas: în funcție de câtă baterie ai sau vrei să ai, oprești, încarci, dai cu cardul/app-ul și la final de lună vine factura.

 

Cât de simplu poate să fie? Foarte!

Porsche Cayenne Electric costă 128.500 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.774 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

RENAULT 5 ROLAND-GARROS

 

Am condus această mașină la întoarcerea acasă, din Szeged până la Pitești, cu două încărcări rapide.

 

Ne-a adus în siguranță și a fost o plăcere la condus, dar mi-ar fi plăcut să am mai mult timp cu ea. A recuperat extraordinar de bine pe decelerare, ceea ce m-a dus cu gândul la cât de utilă poate fi în oraș, cu traficul bară la bară. 

 

Am așteptat cu nerăbdare să conduc Renault 5 Roland-Garros Special Edition și chiar am avut așteptat… fiindcă a fost ultima mașină din tur pentru echipa noastră.

 

Este o mașină „de oraș”, într-un tur cu mașini de forță. Și totuși… a fost feblețea mea.

 

Renault 5 are o tradiție cu ediții speciale, iar Roland-Garros este cea mai recentă dintre ele, în virtutea parteneriatului cu turneul de tenis Roland-Garros, din 2022 încoace.

 

Interiorul este retro, dedicat spiritului Roland-Garros, cu detalii semnificative. Crucea Sfântului Andrei, un simbol emblematic al turneului, face și ea parte din identitatea vizuală a ediției Renault 5 Roland-Garros

 

A fost cea mai mică mașină din tur, dar și cea cu prețul cel mai prietenos: 34.200 EUR, de la 473 EUR pe lună prin BT Leasing, partenerul turului Eurocharge. 

 

MAZDA CX-6e Takumi Plus

 

Există niște exerciții bazate pe neuroștiință care te învață cum să îți dezvolți neuroplasticitatea creierului.

 

De exemplu, să te speli pe dinți cu mâna stângă în loc de mâna dreaptă, dominantă, să faci niște gesturi invers față de cum le faci în mod normal sau să îți formezi niște reflexe noi făcând un șir de activități zilnice într-o ordine diferită.

 

În acest fel, ne antrenăm flexibilitatea creierului și ieșim din automatisme.

 

Ei bine, exact la această neuroplasticitate m-am gândit când am condus prima dată în tur această Mazda CX-6e Takumi Plus, pentru că mașina te forțează, din prima clipă, să reînveți tot ce credeai că știi despre mecanica de condus.

 

În primul rând, instrumentarul de bord este total atipic: nu există oglinzi laterale și nici oglindă retrovizoare în sens clasic: sunt două ecrane poziționate în interiorul mașinii și o oglindă retrovizoare digitală.

 

După primii kilometri, creierul începe să se obișnuiască să nu mai caute oglinda retrovizoare acolo unde era poziția ei clasică, ci la câțiva centimetri în diagonală, în interior. 

 

De asemenea, nu mai există afișaj digital în fața volanului, ci doar un ecran central de dimensiune mare, 26 de inci, iar toate datele de viteză apar direct pe Head-Up Display.

 

Și aici a fost nevoie de puțină obișnuință, pentru că ochiul se duce instinctiv câțiva centimetri mai jos pentru a vedea datele de călătorie.

 

Interiorul este foarte elegant și minimalist, multe linii curbe și o geometrie sofisticată, dar recunosc că am început să le descoperim în a doua parte a zilei de condus, fiindcă prima jumătate a fost ocupată cu analizarea tuturor elementelor high-tech și antrenarea creierului pentru a opera în noile coordonate.

 

Ne-am mai jucat și cu multiplele comenzi vocale pe care chiar mașina ți le recomandă, afișându-le ca sugestii pe ecranul central de infotainment: „Ridică geamul șoferului, însă doar un pic”, „Deschide plafonul panoramic”, „Cum e vremea azi?” sau „Găsește-mi o stație de încărcare”.

 

Poziția de condus este plăcută și confortabilă și amândouă ne-am simțit bine la volan din prima, intuitiv.

 

La final, ne-a plăcut și experiența multiplelor ecrane, fiindcă precizia imaginii este net superioară, dar este într-adevăr o schimbare radicală de paradigmă, ceea ce poate fi straniu pentru cineva care conduce de 15 ani sau mai mult.

Mazda CX-6e Takumi Plus costă 49.750 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 688 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

Seara trecută mi-a apărut în feed o postare cu care am făcut clic în mod neașteptat. 

 

O femeie povestea că și-a pierdut soțul cu nouă luni în urmă și că sora ei a făcut ceva de neiertat într-un moment în care ea era plecată din oraș: a pus în cutii toate obiectele care aparținuseră defunctului și le-a donat.

 

Cu cele mai bune intenții și „ca să o ajute să treacă mai ușor peste moment”.

 

Femeia povestea că acel gest a distrus-o, fiindcă donarea acelor lucruri era parte din doliul ei: voia să o facă în ritmul ei, la momentul potrivit, păstrând câteva lucruri semnificative de care sora ei nu avea cum să știe.

 

Citeam și mă enervam progresiv, fără să știu de ce, până când la un moment dat a făcut clic motivul. 

 

La altă scară și cu totul altă magnitudine, una dintre cele mai vechi amintiri ale mele din copilărie este cu mătușa mea care, tot cu cele mai bune intenții, mi-a aruncat toate cărțile de povești în timp ce eram în vacanță în Ardeal.

 

A venit la noi, a văzut că aveam teancul meu imens de cărți citite, măzgălite, tocite cât le răsfoisem, iubite până la refuz, și s-a gândit că sunt „uzate” oricum. Așa că le-a aruncat la gunoi. Pe toate.

 

Un gest gratuit și egoist, de om mare care „știe el mai bine”.

 

Am plâns până n-am mai avut lacrimi, pentru că la acel moment acel teanc de cărți era toată „avuția” mea de copil.

 

Cu cele mai bune intenții, familia mea – și familiile în care am trăit cam toți din generația mea – au funcționat pe principiul „Copilul nu știe de capul lui.”

 

Ne-au privit ca pe niște obiecte însuflețite, despre care vorbești la persoana a treia: „Diana nu se supără, nu”, „Da, Diana o să meargă acolo…”, „Da, doamnă doctor, Diana nu mănâncă suficient”, „Poți să iei păpușa, Diana ți-o face cadou”. 

 

Diana fiind acolo și da, i-aș fi dat-o cadou dacă mă întreba înainte. 

 

Suntem o generație care nu a fost întrebată niciodată înainte de… nimic.

 

Ca să ne amuzăm, zece ani mai târziu de la momentul cărților de povești, când eram în clasa a zecea, mătușa mea a fost plecată două luni la prietena ei cea mai bună din Germania, iar eu și părinții mei ne-am mutat la ea acasă, fiindcă ne zugrăveam apartamentul. 

 

I-am aruncat, atunci, trei sertare de mosoare cu ață, ace și diverse lucruri de cusut, fiindcă mi se păreau prea multe și ocupau loc inutil.

 

Mătușa mea a făcut mereu rochii superbe, ca hobby, deci acestea erau „cărțile” ei.

 

Nu m-am simțit vinovată deloc și abia după ani am înțeles de ce: a fost ca o ședință de terapie. Voluptatea de a arunca ceva ce îi era drag ei. O copilărie, desigur, făcută cu totul inconștient.

 

Dincolo de mosoare și cărți de povești, nu am uitat acel moment banal fiindcă mi-a modelat psihicul pentru o bună perioadă de timp (nu zic pentru totdeauna, pentru că am lucrat cu mine pe parcurs).

 

Lipsa de control e cel mai cumplit sentiment posibil: să simți că viața ta nu e a ta, că voința ta nu contează, că ești prea mic și neînsemnat ca vocea ta să însemne ceva, nici măcar când e vorba de niște amărâte de cărți de povești.

 

Pentru că aceasta a fost dinamica vieții de copil și de adolescent, am căutat controlul cu orice preț în viața mea de adult.

 

Am micro-manageriat tot ce se putea, am încercat să „pun în scenă” viața, nu s-o trăiesc, s-o orchestrez, s-o regizez, la propriu.

 

M-am preocupat atât de mult de CUM trebuie să se întâmple lucrurile și ÎN CE FORMĂ și EXACT ÎN CE ORDINE, cea dorită de mine, încât asta m-a epuizat complet.

 

Doar un exemplu, dar memorabil: când am cunoscut-o pe mama fostului meu soț, știam multe povești despre cât de delicată poate fi „prima întâlnire cu viitoarea soacră” și auzisem multe sfaturi imperative: cu ce să te îmbraci, ce să vorbești, ce ton să ai, genul de lucruri pe care generația mea le citea în Cosmopolitan și Elle.

 

O fată sigură pe ea și fără probleme de control ar fi zis „O să mă duc fix așa cum sunt și, dacă mă place bine, dacă nu, nu”.

 

Eu, în schimb, eram o fată sensibilă și nesigură pe ea la acel moment, așa că am orchestrat prima întâlnire astfel încât să „păcălesc” viața. 

 

În acea perioadă organizam foarte multe evenimente elegante, gale cu zeci și sute de oameni, iar eu le prezentam.

 

Am avut grijă ca prima întâlnire cu „viitoarea” să fie la o gală organizată de mine, când eu eram pe scenă într-o rochie superbă, strălucitoare, în lumina reflectoarelor.

 

Pare copilăresc, și este, dar am fost atât de mândră de reușita mea atunci. Reușisem să păcălesc viața, credeam eu. Să controlez necontrolabilul. Să fac exact cum voiam eu.

 

M-am auto-aplaudat pe interior și-mi aduc aminte aievea acel moment.

 

Firește, ar fi fost mult mai bine dacă mă axam mai mult pe lucruri profunde precum alegerea persoanei potrivite și sondarea mecanismelor interioare care mă aduseseră în acel punct.

 

Dacă aș fi făcut-o, aș fi realizat că eu căutam forma, nu fondul.

Că voiam nunta, nu căsnicia.

Că voiam să controlez, în sfârșit, ceva la viața mea.

Că voiam să încep un nou capitol, unul scris de mine.

Și voiam să o fac, dacă se poate, în cel mai mic detaliu.

 

Exemplul cu prima întâlnire cu soacra mă urmărește și încerc să-l țin aproape pentru toate momentele în care încep să-mi conturez în cap scenarii și să formulez fraze care încep cu „Trebuie să…”.

 

Am înțeles că lucrurile cele mai bune s-au întâmplat când le-am lăsat să se întâmple, în loc să le îndes într-o cutiuță pe care o adusesem eu de acasă, fiindcă eu doar acea mărime de cutie o aveam și pe aia voiam s-o fac să se potrivească.

 

Pare simplu, dar e greu și anevoios ca Sisif care împinge bolovanul la deal.

 

De fapt, știți care a fost poate cel mai greu lucru de rostit pentru mine? 

„Facă-se voia ta”, la rugăciune.

 

Mă rugam, rosteam cuvintele, dar ca atunci când faci o promisiune și încrucișezi apoi degetele la spate, imediat mă gândeam: „Da, facă-se voia ta… dar dacă se poate, aș vrea ce e pe lista asta, fix în ordinea asta. Ți-o las aici, Doamne, mulțumesc anticipat!”

 

Momentul cărților de povești și faptul că mi l-am amintit total întâmplător a vindecat ceva în mine.

 

A fost un fel de închidere de cerc.

 

„Okay, acum tu ești stăpână pe viața ta, dar nu trebuie să ții pumnul atât de strâns.

 

Nu-ți mai aruncă nimeni cărțile la gunoi, dar ești atât de ocupată să ții în brațe tot ce ți-e teamă să pierzi sau vrei să controlezi încât te împiedici sub greutatea lor.”

 

Încă mă străduiesc să le pun jos. Pe rând, cu încetinitorul, dar să le pun.

 

Vara asta am experimentat-o la prima mână și am scris despre asta în articolul acesta: „Orice s-ar întâmpla în viață, o să mă descurc!”

 

În fiecare zi mai las jos câte ceva… sau măcar mă străduiesc.

 

Încă am lista aceea, Doamne, dar… vezi tu ce-mi trebuie de acolo. E în regulă.

Când mi-am cumpărat mașină electrică, în 2021, am știut exact ce vreau: să fac un upgrade la mașina pe care o aveam deja și o iubeam (Mini) și să trec din trecut spre viitor, dar și să îmi simplific viața de zi cu zi.

 

De fapt, pragmatismul a venit înaintea gândurilor despre viitor, ca să fiu sinceră până la capăt.

 

Să lași mașina la încărcat seara și dimineața să fie pregătită pentru tine, fără opriri intermediare, este probabil visul oricărui hiper-independent ca mine. „Să depindă totul doar de mine.”

 

Și chiar s-a dovedit a fi o strategie perfectă, de 5 ani încoace: în fiecare moment în care introduc cablul în mașină și apoi plec liniștită să-mi fac treburile îmi vine să mă felicit pentru alegere.

 

Eu mi-am cumpărat mașina cu dezideratul clar de „mașină de oraș”, iar experiența în turul Eurocharge m-a dus la nivelul următor: cum ar fi să traversezi Europa într-o mașină electrică? Cu un mic plan de opriri de încărcare și, în rest, libertate totală. 

 

Doar că, vorbind despre asta și cu colegii de tur, mi-am dat seama de un lucru: când vine vorba de mașini electrice, primul lucru la care oamenii se gândesc este autonomia la drum lung și rețeaua de puncte de încărcare. „O să găsesc unde să încarc?” „Sunt suficiente puncte?” „Dar dacă nu găsești, ce faci?”. 

 

Am auzit toate aceste întrebări foarte des, ca posesoare de mașină electrică, dar cred că numai doi sau trei oameni au fost curioși să știe unde încarc eu mașina în viața de zi cu zi, cum îmi evaluez consumul și alte detalii de acest fel.

 

Ne gândim mai mult la deplasări și călătorii peste mări și țări și facem scenarii complexe (ca să mă „închidă”, cineva mi-a zis chiar „Dar dacă vreau să mă urc în mașină și să merg până în Portugalia, în două zile? Pot eu să fac asta cu electrică?”, deși persoana nu ieșise vreodată din țară nici cu mașina termică), dar cea mai importantă parte a experienței electrice e cea zilnică.

 

Încărcarea mașinii acasă este fix partea care nu se vede și care pare banală, dar e coloana vertebrală a experienței de posesor de „electrică”.

 

Simplificarea vieții despre care vorbeam eu la început de aici pornește, doar că înainte de a fi simplu poate fi foarte complicat dacă nu ai informația necesară.

Acum cinci ani mi s-a părut complicat și am documentat serios înainte, pentru că logistica în sine e complexă: evaluare, configurație, circuit, montaj, punere în funcțiune. Și, ca orice domeniu în care lucrurile evoluează galopant, într-un interval foarte scurt lucrurile au devenit mult, mult mai simple.

 

În prezent există variante care sunt exact ce mi-ar fi trebuit mie atunci, adică o „soluție completă”: într-un singur loc să am parte și de evaluare tehnică, și de alegerea configurației, realizarea circuitului de alimentare, montajul stației și punerea în funcțiune.

 

Un singur loc, un singur furnizor, fără să-mi bat capul cu nimic.

 

Am scris ca să rămână acest articol pentru toate întrebările viitoare pe această temă, dar și pentru că în perioada turului există o ofertă specială, ENGIE X EUROCHARGE 2026, pentru toată experiența despre care vorbeam, dar și pentru sisteme fotovoltaice (PV), cu sau fără baterie de stocare. 

O găsești pe pagina ENGIE EUROCHARGE, iar pe pagina lui Mircea Meșter, creatorul turului, ai și un concurs prin care poți câștiga o stație de încărcare Lektri.co pentru acasă, cu toată procedura inclusă, de la evaluare, montaj și punere în funcțiune.

 

Urmăriți-ne în continuare în Eurocharge, prin Austria și Germania, pentru că aventura abia a început!

Ne aflăm în EUROCHARGE Electric Test Drive, un tur prezentat de Schaeffler

Parteneri: BT Leasing • Engie România • VARTA • Michelin • Server Config

Charging Partner: Eldrive

Când îți plac cărțile unui autor și ai norocul să-l cunoști, ba chiar să-l și intervievezi, două lucruri se pot întâmpla.

 

În cel mai bun caz, omul îți place și interacțiunea este reușită, astfel încât să poți asocia un sentiment plăcut cu toate cărțile lui pe care le vei citi de acum înainte. 

 

În cel mai rău caz, încerci să faci abstracție de persoană și să te axezi pe „operă”.

 

Și există și cazuri de tipul unu la o mie, când după ce cunoști autorul, cărțile lui aproape că îți plac și mai mult.

 

Pentru mine, Matt Haig a fost un om din categoria rarisimilor și este și singurul pe acel raft, deocamdată.

 

Dincolo de faptul că are un umor savuros și un mod ireverențios de a se raporta la sine, adresarea favorită la adresa propriei persoane fiind „un bărbat alb, chel și mediocru, de vârstă mijlocie”, Matt reușește să transpună gânduri și trăiri complicate într-o formă cu care e ușor să rezonezi și să te regăsești. 

 

Uneori simt că „traduce” emoții complicate pe înțelesul nostru ca și cum ai deznoda un ghem de ață încâlcită: de la acceptarea greșelilor din trecut și regrete până la disciplină zilnică și nevoia rutinei pentru sănătatea psihică, am luat multe piese de puzzle din scriitura lui Matt și din întâlnirile pe Zoom cu el.

 

Primul nostru interviu împreună, cu ani în urmă, m-a ajutat să realizez că am o formă de neurodivergență, pentru că felul în care lucrează Matt, scriitor neurodivergent și ADHD diagnosticat după 40 de ani, este identic cu al meu. Și când spun identic vreau să spun „Singurul alt om pe care l-am cunoscut în 42 de ani și care lucrează atât de aparent complicat, neintuitiv și haotic-organizat.”

 

Dincolo de aceste similitudini, generozitatea cu care Matt vorbește despre lucruri complicate și grele din viața lui este greu de întâlnit într-o lume care-și ascunde tot mai mult părțile ne-instagramabile.

 

Matt vorbește și scrie deschis despre depresia lui, despre lupta în care se află uneori cu propria minte, despre cât e de greu să te împaci cu trecutul, iar cărțile lui sunt genul de povești despre care citești recenzii precum „Cartea asta m-a ajutat să ies din depresie”. 

 

Această ultimă afirmație am citit-o chiar în timp ce făceam documentarea pentru „Trenul de la Miezul Nopții”, apărut la noi la Editura Nemira, și am simțit piele de găină când am citit-o: „This book pulled me out of depression, man!”, scria un bărbat. 

 

Matt este smerit și bucuros de asemenea recenzii fiindcă, așa cum îmi povestește în interviu, a fost un copil și un adolescent care s-a luptat mult cu cititul și cu concentrarea, din cauza formei de ADHD pe care a descoperit-o abia târziu.

 

„Aș fi putut fi lesne un om care să nu citească nimic toată viața, așa că atunci când un om în toată firea vine și spune că eu l-am făcut să citească prima carte după 20 de ani, că nu mai citise din școală, asta e o responsabilitate foarte frumoasă pentru mine…”

 

Trenul de la Miezul Nopții este povestea lui Wilbur, un bărbat aflat pe patul de moarte, care privește înapoi la viața lui și la lucrurile pe care le regretă cel mai tare. Cel mai mare regret este legat de Maggie, soția lui, de care l-au despărțit alegerile greșite și egoiste pe care chiar el le-a făcut de-a lungul vieții.

 

Când Wilbur ajunge în pragul morții, apare trenul de la miezul nopții, un vehicul supranatural care îi permite să călătorească înapoi prin propria viață și să retrăiască momentele importante, cele care i-au modelat destinul, dar fără să poată modifica nimic. 

 

Știind acum consecințele deciziilor sale, tentația lui Wilbur este să facă lucrurile diferit și să salveze tot ceea ce a pierdut. Problema este că modificarea trecutul are un preț și poate distruge totul.

 

 

Când vine vorba despre regrete și întoarcerea în timp, Matt mi-a dat unul dintre cele mai frumoase răspunsuri dintr-un interviu.

 

Perioada lui preferată este… acum: „În ceea ce privește propria mea viață… mie chiar îmi place foarte mult prezentul, ceea ce este un răspuns groaznic. (râde) Sunt foarte fericit, într-un fel, că am fost un adolescent foarte nefericit și un tânăr de 20 și ceva de ani foarte bolnav. Pentru că văd mulți oameni cu care am fost la școală, pe social media, și ei se întorc mereu la 1993, spunând «cei mai frumoși ani ai vieții mele». Iar eu mă gândesc: «Nu, nu și pentru mine!». Eu abia ajung acolo. Încă urc din groapa aceea.”

 

Am stat de vorbă cu Matt despre cum a fost cât pe ce să fie „anulat” din cauza unui concert incorect politic la care și-a dus fiul, despre cât mai contează ce crede lumea și despre faptul că persoana care este acum, la 50 de ani, este favorita lui de până acum.

 

Mi-a rămas întipărit acest gând, absolut elocvent pentru ce trăim azi:

 

„Știi, este foarte ciudat pentru ce lucruri te anulează internetul. Poți vorbi despre lucruri îngrozitoare pe care le-ai făcut și internetul spune: «Oh, ești atât de curajos că vorbești despre asta.» Iar apoi poți da un simplu like postării cuiva și dintr-odată oamenii spun: «Nici măcar nu înțelegi cât rău ai făcut», și ești «cancelled» masiv. Este atât de arbitrar încât, până la urmă, trebuie să ignori.”

DIANA: Te afli acum într-un turneu internațional cu cartea Trenul de la Miezul Nopții și voiam să te întreb cât de greu îți este să gestionezi atât de mulți oameni care au nevoie de atenția ta, fiind o persoană neurodivergentă și un adult cu ADHD? Pentru că știu că mulți oameni care se confruntă cu aceleași lucruri ar vrea să știe cum e să fii nevoit, pentru o vreme, să devii extrovertit și să ieși din zona de confort?

 

MATT HAIG: Nu e chiar atât de ușor, dar, sincer să fiu, ceea ce mi se pare dificil nu sunt evenimentele. Îmi place să particip la ele. Dacă aș vorbi cu tine acum pe o scenă, nu mi s-ar părea foarte diferit de faptul că vorbesc cu tine aici. Pot cumva să mă concentrez complet asupra conversației și îmi place să vorbesc cu oamenii. Ce mi se pare greu este agitația: călătoriile, hotelurile, faptul că nu mănânci bine, nopțile târzii.

 

Un lucru pe care l-am observat în America, în timpul turneului, a fost că am avut două săptămâni în care fiecare zi însemna un aeroport și fiecare seară, un alt eveniment. Înainte de asta avusesem două săptămâni la fel în Marea Britanie, apoi două zile în Canada, totul legat, fără pauză.

 

Așa că, timp de mai bine de o lună tot ce am mâncat la cină au fost chipsuri sau câte un sendviș cu brânză pe la zece seara (râde). Genul acesta de lucruri îți dau rutina peste cap, iar pentru un om cu neurodivergență și ADHD rutina este esențială.

 

Nu sunt deloc vreo primadonă, vreun pretențios, dar sunt o persoană care are nevoie de puțină rutină. Așa că, în toamna asta, când voi călători din nou peste tot, o să mă asigur că fac mișcare. Oricum nu beau alcool, deci partea asta e simplă, dar o să încerc să am grijă de mine și să îmi asigur disciplina.

 

DIANA: Da. Cred că disciplina aceasta este foarte importantă pentru oamenii ca noi, care nu fac parte, să spunem, din categoria celor „obișnuiți”. Și apropo de zonă de confort, atât „Biblioteca de la miezul nopții”, cât și „Trenul de la miezul nopții” se petrec în acel teritoriu straniu dintre viață și moarte. Ce îți permite acel spațiu liminal să spui despre faptul de a fi viu, despre propriile tale lupte, într-un fel în care realismul nu ți-ar permite? 

 

MATT HAIG: E interesant… Este un spațiu liminal în raport cu viața și moartea, dar este un spațiu liminal și în raport cu cărțile mele, care sunt mereu undeva între realitate și fantezie. Nu sunt fantasy în sens deplin , nu e vorba despre dragoni și unicorni , dar nici realitate propriu-zisă nu sunt.

 

Cred că m-am simțit întotdeauna foarte în afara lucrurilor, ca și cum aș avea propria mea realitate în minte, și mi-am creat o lume imaginară în cap ca să supraviețuiesc adolescenței și anilor de început ai vieții adulte.

Așa că, pentru mine, acesta este pur și simplu spațiul firesc în care creez și scriu: un spațiu cu un picior în realitate și cu celălalt undeva… în altă parte.

 

Și cred că, dacă mergem suficient de mult înapoi în timp, toate poveștile erau așa. Erau fantastice, onirice, existau în spații intermediare. Gândește-te la miturile grecești și la zeii greci: aveau slăbiciuni omenești, dar erau zei. Iar oamenii și zeii interacționau. Pentru mine, acela era tot un fel de spațiu liminal.

 

Și, fără să devin prea profund, cred că, la nivel metaforic, suntem cu toții mereu între viață și moarte.

 

Tehnic, suntem vii, dar ne întrebăm dacă suntem cu adevărat vii și dacă, atunci când ajungem la ultimele noastre clipe, vom simți că am trăit cât am putut de bine.

 

Societatea, lumea modernă, consumerismul și munca ne îndepărtează de noi înșine. Iar ficțiunea este un loc bun în care să încerci să te gândești la ce este viața și la ce fel de viață ar trebui să trăim.

 

DIANA: Trăim într-o cultură obsedată de optimizare: alegeri mai bune, corpuri, cariere mai bune. Mereu o versiune mai bună a noastră. Ambele tale cărți din seria „Midnight” sugerează că poate răspunsul nu este să optimizăm totul, ci pur și simplu să locuim viața pe care o avem. Cât de greu a fost pentru tine să ajungi aici?

 

MATT HAIG: Încă mă lupt cu asta. Unul dintre motivele pentru care scriu, una dintre motivațiile mele, este că încerc să-mi dau seama de lucrurile astea pentru mine, nu pentru că aș avea toate răspunsurile corecte. Așa că, probabil, răspunsul este că scrisul mă ajută să găsesc acel lucru și să-l simt.

 

Am scris, evident, și despre mine în non-ficțiune și simt că scrisul mă stabilizează.

 

După „Biblioteca de la miezul nopții”, am renunțat pentru o vreme la scris și am făcut terapie, pentru că simțeam că faptul de a fi scriitor mă făcea nefericit.

 

Dar apoi m-am întors la scris, fiindcă există ceva în scriitură care mă centrează, mă ancorează.

 

Mă simt foarte mult ca un balon cu heliu: pur și simplu plutesc și am nevoie să fiu prins de ceva, să am rădăcini. Iar scrisul face asta pentru mine. Îmi dă greutate și un sentiment de realitate din care pot observa lumea. Sună ciudat să spui despre scrierea romanelor că te face să te simți real, dar așa este.

 

Cred că, pe măsură ce îmbătrânești, se produce în mod firesc un proces prin care devii mai capabil să accepți lucrurile. Îmi amintesc mereu de un sondaj făcut în Marea Britanie despre frică.

 

Era interesant că oamenii de 20 și ceva de ani se temeau de moarte mai mult decât cei de 70 și ceva. Procesul de acceptare, acceptarea vieții și a mortalității, este ceva la care pur și simplu AJUNGI la un moment dat.

 

Eu încă sunt ipohondru. Încă îmi fac griji în legătură cu viața și moartea. Încă mi-aș dori să nu simt lucrurile atât de intens. Uneori simt că nu sunt „tipul potrivit” de bărbat.

 

Fac glume despre genul acela de masculinitate, dar, în același timp, uneori mi-ar plăcea să nu simt chiar atât de diferit, să nu simt totul atât de intens.

 

Nu cred că am toate răspunsurile, dar mă simt mai calm decât înainte și am mai puține episoade de depresie.

 

Ah, și mă preocupă mai puțin părerile celorlalți. Înainte mă afectau mult mai mult. Știu că tuturor le place să spună că nu le pasă ce cred ceilalți și uneori oamenii insistă atât de mult asupra acestui lucru încât e evident că, de fapt, le pasă.

 

Și mie încă îmi pasă puțin. Dar experiența cu „Biblioteca de la miezul nopții”, când atât de mulți oameni aveau o părere despre mine, uneori extraordinară, alteori îngrozitoare, a făcut ca, pentru o vreme, totul să devină lipsit de sens.

 

Chiar și lucrurile bune și-au pierdut sensul, pentru că este aceeași ușă. Dacă deschizi ușa tuturor laudelor, este literalmente aceeași ușă prin care intră și toate celelalte lucruri.

 

Trebuie să găsești un fel de centru în tine însuți, în care să nu fii atât de dependent de bursa părerilor celorlalți și să-ți poți stabili singur valoarea.

 

Am pus zilele trecute o postare despre faptul că am mers la un concert. Fiul meu este foarte pasionat de rap și am mers la un concert Jay-Z.

 

Am primit enorm de mult hate pentru că m-am dus să-l văd pe Jay-Z: că ar fi trebuit să știu cât de cancelled este și tot așa.

 

Versiunea mea de altădată ar fi mai făcut probabil șapte postări în care să explice, să justifice, să se apere sau să-și ceară scuze.

Și mi s-a părut fascinant, pentru că mă așteptam să apară instantaneu anxietatea aceea reflexă. Dar eram bine.

Nu știu dacă e bine să fii atât de bine, dar erau o sută de oameni care mă certau online, mă urau, spuneau că e dezgustător… și eu pur și simplu nu simțeam nimic.

 

Cred că am trecut prin atât de multe încât e ca atunci când îți tai degetul, rana nu se oprește din sângerat și medicul o cauterizează. Arde rana și, în zona aceea, nu mai simți nimic.

Cred că și eu am fost cauterizat în privința asta.

Au existat oameni care au încercat să mă „anuleze”, am trecut prin tot felul de lucruri, iar la un moment dat ajungi pur și simplu să nu mai simți.

 

Și, în plus, am trecut de 50 de ani. După 50, chiar nu-mi mai pasă atât de mult. Aș putea literalmente să mor (râde).

 

Am lucruri mai importante de care să-mi fac griji. Părinții mei. Tatăl meu a trecut prin cancer. Pur și simplu nu-mi mai pasă. Și e destul de plăcut.

Este și foarte bun pentru creativitate, pentru că, dacă scapi de acea conștiință excesivă de sine, în mod ironic ajungi să scrii lucruri care poate chiar le plac mai mult oamenilor, tocmai pentru că ești liber. Pur și simplu nu-ți mai pasă.

 

Acum mă preocupă mai mult ce cred eu despre mine, pentru că au existat cu siguranță perioade în care am fost dependent și am făcut lucruri de care nu sunt mândru. Așa că e mai mult despre a lucra cu asta.

 

Și este foarte ciudat pentru ce lucruri te „anulează” internetul.

 

Poți vorbi despre lucruri îngrozitoare pe care le-ai făcut și internetul spune: „Oh, ești atât de curajos că vorbești despre asta.” Iar apoi poți da like postării cuiva și dintr-odată oamenii spun: „Nici măcar nu înțelegi cât rău ai făcut”, și ești „cancelled” masiv.

 

Este atât de arbitrar încât, până la urmă, trebuie să ignori.

 

Și mult din fenomenul ăsta este ceva de dată recentă. Eu nu sunt absurd de bătrân, dar în mintea mea mă simt uneori de 95 de ani. În corp mă simt destul de tânăr, mă simt sănătos. Dar am mintea unui bătrân.

DIANA: Știu că volumele tale sunt iubite de oameni de toate vârstele. Cum te simți când oameni foarte tineri  vin la tine și îți spun că i-ai făcut să citească?

 

MATT HAIG: Îmi place foarte mult. Chiar îmi place și este unul dintre puținele lucruri care încă reușesc să pătrundă până la mine. Îmi place enorm când tinerii îmi spun asta.

 

Și nu sunt întotdeauna tineri. Am fost recent la un eveniment și un bărbat mi-a spus că nu mai citise de 20 de ani, practic din școală, iar acum s-a întors la lectură datorită cărților mele. Este un fel de responsabilitate frumoasă. E un lucru bun.

 

Nu pornesc la drum cu intenția asta. Și, într-un fel ciudat, acum nu vreau să mă demitizez prea mult sau să mă desconsider, dar cred sincer că vine puțin din faptul că eu însumi sunt un cititor destul de prost.

 

Citesc mult, dar, pentru că am ADHD, concentrarea mea este teribilă. Sunt foarte haotic cu cărțile, pot avea 4-5 cărți și să citesc alternativ între ele. Îmi este foarte greu să termin o carte.

 

Așa că, în calitate de scriitor, sunt foarte conștient de felul în care citesc eu însumi. Încerc să scriu într-un mod foarte imediat, accesibil , nu în sensul de a face compromisuri, ci pentru că așa îmi vine natural.

 

Cred că eu sunt unul dintre oamenii care ar fi putut foarte ușor să renunțe la citit.

 

Ca adolescent, aș fi putut să pierd complet legătura cu lectura. Am avut mare noroc că am găsit cărțile potrivite la momentul potrivit. L-am găsit pe Stephen King, am găsit-o pe S.E. Hinton.

 

A fost un fir foarte subțire de scriitori care m-a ținut conectat la lectură. Aș fi putut foarte ușor să devin un om care nu mai citește deloc, pentru tot restul vieții.

 

Evident că lectura ajută scrisul și orice scriitor îți va spune: dacă vrei să scrii, citește. Și e adevărat.

 

Dar cred că faptul de a fi un cititor distras, neatent, poate fi chiar un avantaj pentru un scriitor, pentru că ajungi să scrii exact cartea pe care tu însuți ai vrea cel mai mult s-o citești. Și atunci, speri că și alți oameni care simt la fel vor rezona cu ea.

 

DIANA: Am observat că foarte mulți tineri se luptă astăzi cu ideea de suflet pereche. Iubirea este o parte intrinsecă din „Trenul de la miezul nopții”, însă este o iubire care există parțial în amintire. Și mă întrebam: crezi că iubim vreodată o persoană exact așa cum a fost ea sau, în cele din urmă, iubim versiunea ei care supraviețuiește în memoria noastră?

 

 

MATT HAIG: Da. Este puțin ca ideea aceea shakespeariană, nu? Romeo este îndrăgostit de ideea iubirii, scrie sonete despre iubire, despre timp și despre conceptul de iubire. Apoi apare Julieta și ea este iubirea reală pe care o vede.

 

Cred că este un amestec. Iar pentru mine, ca persoană neurodivergentă, dacă există un avantaj real, cred că este acela de a-ți găsi nu doar iubirea în sens romantic, ci oamenii tăi: prietenii tăi, grupul tău, sufletele tale pereche, tribul tău.

 

Există un procent foarte mic dintre oamenii pe care îi întâlnesc cu care simt asta. Cred că tu ești una dintre persoanele acestea, de fapt.

 

Uneori vorbești cu câte un jurnalist sau cu o altă persoană neurodivergentă și simți că te-ai putea deschide în fața ei, că ai putea sta în liniște lângă ea fără ca tăcerea să devină stânjenitoare.

 

Cu majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc… mă simt obosit.

 

DIANA: Știu exact ce vrei să spui. Chiar știu.

 

MATT HAIG: Fiul meu este la fel, pentru că este în spectrul autist.

 

Obosește foarte repede în preajma oamenilor. Și ajungi să ai un fel de radar înnăscut. Eu nu pot să mă prefac. Mi-aș dori uneori să mă pot preface mai mult, pentru că faptul că nu pot mă bagă în tot felul de probleme. Dar pur și simplu nu pot.

 

Și uneori asta înseamnă că, în grupul meu de prieteni, am un prieten foarte gălăgios pe care majoritatea oamenilor îl consideră extrem de enervant, dar pe care eu îl iubesc. Pentru că știu întotdeauna unde mă aflu cu omul acela. Nu există nimic de fațadă. Nu spune un lucru când, de fapt, vrea să spună altceva.

 

Pe majoritatea oamenilor îi scoate din minți și îi epuizează. Pentru mine însă e foarte relaxant să fiu cu el, pentru că pot spune ce vreau, el poate să-mi spună o grămadă de tâmpenii și mie nu-mi pasă.

 

Este incredibil de eliberator să fii cu cineva pe care majoritatea oamenilor îl consideră un nesuferit, iar tu pur și simplu îl înțelegi.

 

DIANA: Tu îl înțelegi pe el și el te înțelege pe tine.

 

MATT HAIG: Exact. Funcționează în ambele sensuri. Nu e iubire în sensul acela, dar tot iubire este, într-un fel. Este o legătură. Și îmi plac legăturile de felul acesta.

 

DIANA: Ești nostalgic din fire?

 

MATT HAIG: Sunt extrem de nostalgic. Sunt nostalgic chiar și după vremuri pe care nu mi le pot aminti. Îmi amintesc că, în anii ’80, exista o adevărată fascinație pentru anii ’60.

 

Aveai „Dirty Dancing”, apăruseră compilații cu cele mai mari hituri ale Beach Boys… și eu, adolescent fiind, aproape că puteam să plâng de nostalgie, deși nici măcar nu trăisem în anii ’60.

 

Iar acum, bineînțeles, oamenii privesc anii ’80 cu nostalgie. Dar în anii ’80 nimeni nu spune „anii ’80”. Era pur și simplu prezentul. Și atunci visai să fii în anii ’60.

Așa că am fost mereu nostalgic. Devin nostalgic după muzică, după oameni. Unul dintre lucrurile care mă bântuie, deși nu fac niciodată nimic în privința asta, este gândul la prietenii pe care i-am pierdut, nu pentru că au murit, ci pentru că viețile noastre s-au separat.

 

Dar am observat și că, în rarele ocazii în care chiar întâlnești pe cineva din trecut, poate fi ciudat. Dacă viețile voastre au ajuns în locuri foarte diferite, poate fi greu.

 

Am avut un eveniment în orașul meu natal, Newark-on-Trent, care este un oraș mic. Era o coadă mare, iar un bărbat a venit la mine și mi-a spus: „Eu sunt.” M-am uitat la el și am zis: „Cine ești?”. Nu l-am recunoscut. Și era cineva pe care îl cunoscusem foarte bine la școală.

Este foarte greu să recuperezi trecutul. Nu poți avea acea mașină a timpului, dar poți învăța din trecut, iar adevărata abilitate este să ne amintim mereu că și acum ne aflăm într-un trecut. Trăim într-un moment pe care, într-un viitor, îl vom privi cu nostalgie. Exact cum privim acum anii ’80 sau anii ’60.

 

Suntem în „vremurile bune de odinioară” chiar acum, oricât de îngrozitoare ne-ar părea ele.

 

Anii ’60 au fost îngrozitori: războiul din Vietnam, lumea aproape că s-a sfârșit în timpul crizei rachetelor din Cuba, exista rasism, erau marșurile pentru drepturi civile. Orice epocă este în același timp îngrozitoare și minunată.

 

Gândește-te la 1939. E greu să-ți imaginezi un an mai rău. Și totuși 1939 a fost și anul unor lucruri extraordinar de frumoase. A fost anul „The Wizard of Oz”, anul cântecului „Somewhere Over the Rainbow”, un an cu artă extraordinară, inclusiv artă modernă extraordinară.

 

Nu există niciodată un singur adevăr despre o epocă. Există mereu frumusețe, există mereu ceva. Lumina este încurcată cu întunericul.

DIANA: Tinerii de astăzi sunt foarte nostalgici după anii ’90, pentru că a fost ultimul deceniu fără internet și fără telefoane mobile. Părea totul atât de simplu.

 

MATT HAIG: Anii ’90 au fost cel mai prost deceniu al meu. I-am urât. Pentru mine, personal, eram bolnav psihic, dependent de droguri, alcoolic, eram în Ibiza și eram pur și simplu un dezastru.

 

Dar înțeleg de ce perioada aceea exercită o atracție: pentru că a fost ultima dată când am trăit înainte de toate acestea.

 

DIANA: Mă gândeam la ce ai spus despre anii ’90 și la faptul că nu au fost cea mai bună perioadă a ta. Dacă ai putea urca, la propriu, în „The Midnight Train”, nu ca să schimbi ceva, ci doar ca să petreci o oră într-un moment, într-o perioadă oarecare din viața ta, unde te-ai duce și de ce?

 

MATT HAIG: În ceea ce privește propria mea viață… mie chiar îmi place foarte mult prezentul, ceea ce este un răspuns groaznic. (râde)

 

DIANA: Nu este deloc. Este un răspuns extraordinar. De fapt, este răspunsul ideal pe care ar trebui să-l putem da atunci când suntem întrebați. Oamenii spun de obicei: „M-aș întoarce în perioada asta sau în perioada cealaltă.” Să poți spune „Sunt fericit în prezent” este scenariul ideal.

 

MATT HAIG: Sunt foarte fericit, într-un fel, că am fost un adolescent foarte nefericit și un tânăr de 20 și ceva de ani foarte bolnav. Pentru că văd mulți oameni cu care am fost la școală, pe social media, și ei se întorc mereu la 1993: „cei mai frumoși ani ai vieții mele”. Iar eu mă gândesc: „Nu, nu și pentru mine”. Eu abia ajung acolo. Încă urc din groapa aceea.

 

Așa că mă simt foarte orientat spre viitor, deși, paradoxal, sunt și foarte nostalgic. Cred că sunt nostalgic după epoci, după vremuri și după muzică, dar nu sunt neapărat nostalgic, la nivel personal, după propria mea viață.

 

Mi-ar plăcea enorm să am o mașină a timpului ca să mă întorc, dar nu neapărat ca să retrăiesc ceea ce am trăit eu.

 

Mi-ar plăcea să-mi revăd bunica. Bunica mea a fost pentru mine un fel de părinte. Locuia cu noi și a murit când aveam 16 ani. A fost prima mea întâlnire reală cu doliul. Și simt că există o linie de demarcație între mine înainte să moară ea și mine după ce a murit.

 

Nu doar din cauza durerii. Cred că simpla ei prezență în viața mea mă ancora foarte mult. Aveam o rutină. Mergeam în camera ei, ne uitam la „The Muppet Show” și… mă făcea să mă simt în continuare copil.

 

Când a murit, a murit și acea versiune a mea, versiunea pe care o vedea ea.

 

Atunci am fost arestat pentru furt din magazine. Atunci am început să iau droguri. Atunci am ajuns să fiu considerat un elev cu nevoi speciale la școală.

 

Așa că, da, mi-ar plăcea să mă întorc și s-o văd. Și am pus mult din ea în cărțile mele.

 

Asta e frumusețea scrisului: poți explora trecutul. Am pus mult din bunica în Mrs. Elm și puțin în Agnes, acel tip de persoană plină de iubire, dar și destul de strictă, cu reguli.

 

De asta aveam nevoie. Părinții mei lucrau până foarte târziu, așa că existența mea era destul de lipsită de structură; literalmente hoinăream prin oraș, furam din magazine și tot așa. Bunica mea îmi oferea acea structură.

 

Probabil că sunt nostalgic după perioada aceea, după adolescența timpurie, înainte ca totul să înceapă să meargă prost.

 

Dar, în general, cred că acum sunt cel mai fericit din viața mea.

 

DIANA: Este un răspuns extraordinar. Mulțumesc. Mă gândeam că nostalgia merge uneori mână în mână cu regretul: „Ar fi trebuit să fac asta”, „N-ar fi trebuit să fac cealaltă”. Dar dacă am elimina fiecare greșeală din trecutul nostru, am deveni, practic, alți oameni. Avem nevoie să regretăm lucruri, să suferim, să greșim, pentru a deveni cine suntem și pentru a ne modela în versiunea noastră de astăzi?

 

MATT HAIG: Cred că este vorba despre echilibru.

 

În depresie, de exemplu, poți ajunge să faci din vinovăție și regret identitatea ta. Te îneci în ele și, de fapt, nu te mai îmbunătățești.

 

Este mecanismul clasic al dependenței: ajungi să te urăști pentru ce ai făcut cu o seară înainte, iar în seara următoare faci din nou exact același lucru, pentru că încerci să blochezi sentimentul acela. Și trebuie, până la urmă, să treci prin disconfort.

 

Cred că, în general, ca specie, și în mod special sexul meu, suntem foarte slabi la capitolul disconfort. Ne descurcăm prost cu lucrurile inconfortabile.

 

Pe social media se vede foarte clar cât de greu le este oamenilor să simtă că s-ar putea să greșească. Vrem mereu să avem dreptate. Vrem ca toate convingerile noastre să fie cele corecte. Vrem ca toate deciziile noastre să fie cele corecte.

 

Iar acum există și această presiune suplimentară a rețelelor sociale de a fi niște oameni perfecți, care nu au voie să calce strâmb. Cred că este nesănătos. Să fii om înseamnă să faci greșeli, să eșuezi, să fii egoist, să fii rănit, să fii toate aceste lucruri dezordonate.

 

Eu am fost cu siguranță o persoană care a trăit într-o negare masivă a propriilor defecte.

 

Am fost un partener prost și un fiu prost când eram mai tânăr. Și a trebuit, într-un fel, să intru în regretul acela pentru o vreme. Probabil am intrat prea adânc în el.

 

Dar nu am capacitatea de a mă minți singur și de a spune: „Nu, am făcut asta pentru că am fost tratat prost” sau „Am făcut-o din cauza celuilalt lucru care mi s-a întâmplat”.

 

Oamenii pot justifica orice. Vezi asta tot timpul pe internet. Nici nu știu cum am ajuns în algoritmul acesta, dar ai intrat vreodată în „algoritmul narcisiștilor”, unde oamenii vorbesc permanent despre narcisiști?

 

DIANA: Da.

 

MATT HAIG: Și întotdeauna ceilalți sunt narcisiști.

 

DIANA: Da, exact. Cum să-l recunoști: dacă mama ta e narcisistă, tatăl tău…

 

MATT HAIG: Partenerul tău, colegii tăi, toată lumea. Întotdeauna ceilalți. Oamenii adoră paginile astea.

 

Și la fel e și cu „red flags”. Înainte să fim atât de preocupați să identificăm semnalele de alarmă ale celorlalți, ar trebui să fim conștienți de propriile noastre semnale de alarmă, pentru că ale noastre sunt cele care ne vor face cel mai mult rău.

 

Evident, trebuie să fim atenți pe cine păstrăm în viața noastră și pe cine filtrăm din ea. Dar trebuie să fim puțin atenți și la noi înșine și să avem o oarecare conștiință de sine.

 

 

DIANA: Îmi plac foarte mult postările tale auto-ironice, când vorbești despre tine ca despre acest bărbat alb, de vârstă mijlocie, care face una și alta. 

 

MATT HAIG: Și faptul că sunt chel… (râde)

 

DIANA: Bineînțeles, nu ratezi niciodată ocazia să menționezi asta.

 

MATT HAIG: Nici măcar nu sunt chiar atât de chel, dar îmi place… Îmi place să merg până la capăt când fac mișto de mine însumi.

 

DIANA: Te-a ajutat umorul în parcursul tău legat de sănătatea mintală? A fost umorul una dintre componentele care te-au ancorat și ți-au oferit o cale de ieșire în perioadele cele mai întunecate?

 

MATT HAIG: Da. Sincer, chiar cred că da. Cred că există o adevărată comedie neagră în depresie, de exemplu.

 

Dacă te gândești la multă comedie, ea pornește de la ideea de „pește ieșit din apă” , cineva care se află într-un loc în care nu se potrivește. Dacă te uiți la un film comic precum „Elf”, asta se întâmplă mereu: cineva se află în mediul greșit.

 

Depresia este forma supremă de „fish out of water”.

 

Stai acolo și simți de parcă ți-ar lua foc capul, iar toți cei din jurul tău continuă cu lucrurile lor obișnuite.

 

Mama ta îți vorbește despre faptul că nu-și găsește cheile de la mașină, iar tu treci prin iad. Poate chiar ai halucinații. În mintea ta se desfășoară un film de groază existențial, ceva heavy metal, Iron Maiden, iar în jur se întâmplă lucruri complet banale, poate te afli la poștă.

Eu încercam, chiar în mijlocul unui atac de panică, să găsesc ceva amuzant în situație.

Cred că umorul este un mecanism de supraviețuire.

 

La o înmormântare există întotdeauna și cineva care spune o glumă.

 

Cineva va spune mereu ceva care îi va face pe ceilalți să râdă. Umorul este acolo ca să te ajute să supraviețuiești.

 

Cred că de asta există atât de mulți comedianți foarte tulburați: pentru că au folosit comedia în propriile vieți ca să treacă prin durere.

 

Și mai există ideea că, dacă ești o persoană mai dark sau un suflet chinuit, trebuie să scrii mereu ca Dante, William Blake sau Stephen King.

 

Dar uită-te, de exemplu, la A.A. Milne, care a scris „Winnie-the-Pooh” și „The House at Pooh Corner”. Scria unele dintre cele mai blânde și mai reconfortante cărți din lume în timp ce trecea prin șoc posttraumatic și PTSD, avea coșmaruri, insomnie, traumă, iar relația lui se destrăma.

 

Așa că, adesea, prin artă creăm ceea ce căutăm noi înșine. Nu neapărat ceea ce întruchipăm, ci ceea ce avem nevoie.

 

DIANA: Mulțumesc. Și, ca să încheiem, mi-a venit o idee în timp ce vorbeai despre diferitele personaje sau versiuni pe care le-ai întruchipat de-a lungul vieții. Mi se pare extraordinar că, practic, Matt Haig la 50 de ani este acum persoana ta preferată. Este versiunea ta preferată de tine însuți. Și mi se pare cu adevărat minunat, plin de speranță și foarte reconfortant.

 

MATT HAIG: Da, cred că așa este. Cred că adevărata abilitate este să nu tânjim după versiunile noastre mai tinere, ci să fim cât putem de buni în fiecare etapă a vieții noastre, nu?

Matt Haig va participa la NOD Festival la Brașov, vineri, 25 septembrie 2026, de la ora 20:00, la Aula Universității Transilvania.