Mi-am schimbat furnizorul de semnătura electronică acum câteva zile și acum funcționează mai ușor, iar asta mi-a dat peste cap tot echilibrul existențial.

 

De fapt, ce zic eu „ușor”? Asta MERGE!

 

Cea de dinainte funcționa cam așa: „Azi merge, mâine stau 3 de ore în depanare cu o doamnă amabilă, dar depășită de tot, poimâine nu mai merge fiindcă trebuie să reinstalez tot softul pe 153 de pași și joi merge iar. Și luna viitoare nu mai recunoaște nici driver, nici stick, nici pe mine…”.

 

Mi-am făcut o semnătură nouă, la alt furnizor, pe principiul „Toți sunt la fel, dar măcar ăștia sunt alții” și azi am semnat un document după o pauză de o lună.

 

Am băgat cablul în calculator cu stick-ul, calculatorul a recunoscut stick-ul din prima, am deschis pdf-ul și am semnat.

 

Aproape că mi-au dat lacrimile și nu glumesc. Cum adică a mers din prima?

 

La fel m-am simțit mai demult când am ridicat ceva de la poștă și doamna de acolo mi-a urat o zi frumoasă. Am ieșit cu nod de emoție în gât.

 

După ani de zile în care doamnele de la poștă mai aveau puțin și mă băteau cu rigla la palmă, cineva mi-a urat o zi bună, neironic? A fost un eveniment absolut.

 

Nu e ca și cum nu știam deja, dar treaba cu semnătura m-a făcut să-mi dau seama că am o dexteritate fantastică în a mă obișnui cu răul. Cu greul. Cu opinteala. Le caut peste tot sau, cum ar spune cineva cu manifestarea, le atrag.

 

De exemplu, la un moment dat aveam o problemă de software pe calculator și trebuia să fac 5 pași în plus ca să intru pe site-ul meu.

 

Îi învățasem pe dinafară, căpătasem dexteritate deja, iar când am schimbat calculatorul și n-a mai fost nevoie, parcă nu mi-a venit să cred că totul e așa simplu.

 

Senzația aceea în care lucrurile MERG este străină cuiva care s-a obișnuit să NU MEARGĂ sau să se poticnească.

 

Firește, asta e și datorită (sau din cauza) faptului că m-am născut în Estul Europei, un loc care are cultul greului, iar familia mea a fost promotoarea greului ca filosofie de viață.

 

Totul e greu, totul e anevoie, totul e cu durere și travaliu, totul e pe rupere.

 

Țin minte prin școala generală când am rugat-o pe mama să schimbăm un bec cu lumină rece din camera mea, avea o lumină de spital și mă obosea și mi-a zis: „Ăsta e cel mai bun, toate sunt la fel, așa e lumina de bec…”

Peste ani, când mi-am cumpărat eu acasă becuri cu lumină caldă, mi s-a părut că viața se vede altfel.

 

Nu îmi spusese de răutate, pur și simplu mama s-a obișnuit ca lucrurile să meargă pe dos, să fie totul greu, complicat, anevoie și la un moment dat a ajuns să le privească pe toate astfel.

 

De la un bec până la o viață. „Pe ăsta îl avem, cu ăsta defilăm, e greu, dar e greul nostru!”

 

În continuare, când mă ofer să le repar ceva în casă sau să le cumpăr părinților mei ceva mai nou și mai simplu de folosit, aud aceeași replică: „Toate sunt la fel, toate merg greu, nu există mai bun de-atât.”

 

Nu e din zgârcenie, ci din convingerea fermă că greul este un stil de viață și că nu există scăpare din el.

 

Dacă de la mama am luat obiceiul lui „Ăsta e cel mai bun, cu ăsta ne descurcăm”, de la tata am luat altă ramură a greului.

 

În clasa a opta, el a fost cel care m-a așezat la masă și mi-a explicat că profilul umanistic e prea ușor. ORICINE poate să facă uman, acolo e cultură și odihnă (citez), dar profil real pot face doar aleșii. Trebuie să ai MINTE de real.

 

Eu nu aveam minte de real, dar m-am străduit ca hoții de cai, când puteam să-mi trăiesc „cea mai bună viață” la cultură și odihnă, mai ales când era clar că nu voi urma o facultate cu profil real.

 

Ce e rău să îți fie ușor, mă gândesc acum, cu mintea de la 42 de ani?

 

Cred că în ADN-ul meu e deja împământenit greul, chinuiala, atât de tare încât uneori am impresia că o să fac poc.

 

Când ceva se dovedește a fi ușor, îmi miroase a păcăleală și a furtișag. Adică eu „fur” ceva de la viață, în loc să plătesc cu efortul și greul meu. Îmi dă o senzație de dubiu, de „ceva nu e în regulă”, e ceva la mijloc.

 

De asta, mi-am propus activ ca în următoarea perioadă să îmblânzesc ușorul, să-l las să se apropie de mine așa cum domesticești o pisică înspăimântată: să ne împrietenim azi un pic, mâine un pic, cu răbdare.

De exemplu, azi am reușit să stau o oră și să citesc, în miezul zilei, fără să mă simt vinovată că nu fac ceva „productiv”.

 

Eu fiind propriul meu șef de peste 10 ani, dar asta nu are importanță, fiindcă sunt și cel mai rău șef din câți am avut eu vreodată. Și… am avut!

 

Știu pe dinafară expresia cu „trebuie să FII, nu doar să FACI”, dar în practică se zădărnicește tot.

 

Ce mi-aș dori să reușesc, pentru început:

Să nu mă mai simt vinovată că nu fac suficient, în toate domeniile.

 

Să las weekend-urile să fie weekend-uri, adică fără muncă, fără task-uri, fără impuse.

 

Dacă vreau să zac, să zac, fără vocea din cap care să-mi spună „Dar ai atâtea de făcut, de ce stai?”.

 

Să scap de expresia mea preferată auto-ironică: „Unii sunt cu distracția, alții cu munca, noi suntem ăia cu munca”.

 

Să nu mai glorific munca și greul, fiindcă îmi dau seama că în subconștient încă o fac.

 

Un fel de „Pe lumea cealaltă există un loc special pentru martiri și acolo voi fi și eu, la categoria Oameni care au Muncit”.

 

Dacă aveți sfaturi de ușurat viața, le aștept cu nerăbdare, momentan lucrez la asta.

 

Adică (încerc să) stau…

 

Mă rog, înțelegeți voi.

Sunt Diana și atunci când sunt tristă nimic nu mă face mai senină decât să înfig lingura într-o tartă cu bezea moale, cea care se cheamă merengue. De la Mara Mura.

 

Am certitudinea că fiecare înghițitură din ea îmi hrănește direct sufletul, ocolind toate organele interne până ajunge la locul care are nevoie de iubire și grijă.

 

În cel mai greu moment din viața mea m-am îndrăgostit de un body mist botezat după soare –  am scris despre el aici, Sol de Janeiro– care mi-a ridicat moralul, tonusul și inima.

 

Are iz de soare, mare și fistic prăjit și e un anestezic pentru suflet: când îl miroseam, totul era bine.

 

Acum zece ani, înainte să-mi dau demisia de la job și să-mi schimb literalmente viața, am petrecut o vacanță întreagă pe o insulă, doar stând pe un șezlong, cu privirea la mare.

 

Șapte zile nu m-am clintit decât ca să intru în apă și să mă întorc la șezlong. Sunt convinsă și acum că acel concediu a vindecat ceva în sufletul meu, a lipit la loc niște lucruri, a clarificat și înnoit totul.

 

Până în ziua de azi, am nevoie o dată pe an de câteva zile în care să fac fix asta: să stau să mă uit la mare, să văd apa cum se retrage și revine, ca și cum valurile m-ar mângâia pe interior.

 

Și chiar la asta mă gândeam azi, în timp ce participam la o masă rotundă cu colegi din presă, la invitația unui resort superb din Mauritius, numit Sunlife.

 

Ei au inaugurat primul hotel de lux din Mauritius, în 1976, legendarul La Pirogue, deschizând un nou capitol pentru turismul din insulă, acum 50 de ani.

 

În imagini se succedau plaje superbe, siluete pășind prin nisip la apus, un soare care mă făcea să vreau să plonjez prin ecran, înăuntru.

 

Și, la un moment dat, o colegă a întrebat, pe bună-dreptate, dacă mai există și altceva de oferit pe insulă și a rostit ceva ce aud foarte des: „Ah, eu am nevoie de vacanțe foarte active: să umblu, să alerg, să fac sporturi de apă, să mă cațăr…”. Și da, erau activități din plin, de toate felurile!

 

La unison, aproape toată lumea a conchis că da, e suficient să stai 1-2 zile la soare, în rest trebuie să umbli, să vezi temple, să te urci pe munți, pe dealuri, să te scufunzi în adâncuri, să simți că trăiești. Ori… Mauritius le oferă pe toate, din plin!

 

Și, recunosc, deși sunt foarte așezată în gusturile mele, m-am făcut mică. 

 

Asta fiindcă, pentru mine, ideea de a fi pe o insulă înseamnă să stau să mă uit la apa aia, să fiu înconjurată de ea, să o privesc, dacă se poate, opt ore pe zi. Și tot nu mi se pare suficient.

 

Sunt vacanțe în care merg pentru artă și cultură, dar pentru mine o insulă înseamnă apă, soare și eu la mijloc.

 

Doar că, pentru prima dată, în loc să mă auto-penalizez cu un „Sunt eu mai ciudată, mai pensionară, mai obosită, uite-i pe oamenii ăștia cât de activi sunt”, mi s-a aprins o luminiță în minte.

 

Poate că am nevoie să stau să mă uit la apa care curge, poate că mănânc bezea și mă dau cu parfumuri care miros a soare fiindcă am nevoie de mai multă blândețe în viața mea. 

 

Și nu pot să simt blândețe când escaladez un munte, fiindcă asta fac, figurativ, și în viața mea zilnică.

 

Eu simt blândețe când ceva mă mângâie: o cremă, un parfum, soarele, apa care se retrage sub tălpile mele sau un masaj bun.

 

Am fost cândva la un masaj care aproape că m-a făcut să plâng, într-atât de mult mi-a relaxat corpul în care adun non-stop gânduri, emoții și anxietăți.

 

Toată viața mea m-am luptat cu ceva, în tăcere. Nimic n-a fost lin, chiar dacă așa a părut din afară.

Și zic în tăcere nu pentru că erau secrete, ci pentru că toți avem bătăliile noastre de dus, deci nimic nou sub soare.

 

Tot timpul a fost cineva sau ceva care a tras de mine într-o direcție și, chiar dacă n-aș schimba nimic, nu înseamnă că a fost ușor.

 

Ce înseamnă pentru mine să-mi ofer blândețe:

 

Să îmi dau voie să stau pe un șezlong – sub umbrelă, nu stau la soare direct – și să mă uit la mare, ocean, plajă, atât cât simt nevoia.

 

Să stau pe un balcon și să privesc ceva frumos, un peisaj. Lacul Como, de exemplu, e o priveliște de care nu m-aș sătura niciodată, dar la fel de multă bucurie îmi aduce și curtea alor mei.

 

Să mănânc o prăjitură cu bezea, să beau o ciocolată caldă, să gust ceva moale, dulce și mângâietor.

 

Să citesc o carte în care personajul principal seamănă cu mine. Personajele Annei Gavalda și ale lui Valerie Perrin reușesc mereu asta. De exemplu, în „Trei” m-am regăsit nespus.

 

Să mă dau cu un parfum dulce, copilăresc, care mă transportă instantaneu undeva pe o plajă însorită. Chiar dacă nu e ceva profund, nișat, complex, mă face fericită și atât.

 

Să mă uit la reluări ale unor seriale care îmi plac și în care știu tot ce se întâmplă: Seinfeld, Married with Children, Big Bang Theory, Gilmore Girls. Seriale în care nu se întâmplă drame răvășitoare și nu mă zdrobește nimeni emoțional. Trăiesc în lume, e suficientă realitatea.

 

Să revăd pentru a 50450a- oară „You Got Mail”. Acel film e echivalentul cinematografic al unei prăjituri cu bezea.

 

Să dorm 30 de minute pe canapea, avându-l pe Charlie, cățelul meu, în poziția de „lingurița mică”. Să-l aud cum oftează și cum își lipește căpșorul de mine.

 

Să mă duc la un masaj care să mă „readucă” în corp, pentru că eu trăiesc 90% din viață în cap.

 

Și încă una: să-mi dau voie să merg într-un resort superb, pe o insulă, și să nu fac nimic din ce se așteaptă LUMEA de la mine să fac.

Să stau dacă vreau să stau, să dorm dacă vreau să dorm, să vizitez același petic de plajă timp de 8 zile, dacă asta mă face fericită.

 

„Dar nu e păcat să mergi până acolo doar pentru asta?”, ar zice mulți.

 

Nu, ce e păcat e să trădez ce-mi place mie cu adevărat. Asta e singurul „păcat” de neiertat, pentru mine.

 

Așa că voi merge la Sunlife, mi-am făcut deja această promisiune. Am mai fost în Mauritius acum 15 ani, dar îmi doream să revin și voi reveni la ei, mi-a plăcut enorm atmosfera prezentată și energia bună a reprezentantului lor, Kevin.

 

Doar că voi alege exact acel resort care e pentru adulți dornici să se bucure de tot în felul lor. Cred că AMBRE mi se potrivește cel mai bine, din oferta lor.

 

Au și o insulă privată pe care există aceste „camere-bubble”, cu acoperișul transparent unde poți privi stelele, noaptea. Mi se pare magic, pur și simplu.

Au variante și pentru familii cu copii, și pentru tineri căsătoriți, și pentru oameni super-activi, pentru golferi au niște terenuri de golf senzaționale, au activități acvatice, ba chiar poți să-ți faci și propriul parfum și să „adopți un coral” (la propriu) pe timpul șederii tale.

 

Și nu zic că nu o să fac și eu ceva din toate astea, dacă o să am chef cu adevărat.

 

Fiindcă da, sună minunat, dar pe mine tot apa aceea perfectă și liniștea sunt ceea ce mă atrage cel mai tare și asta mi-a rămas întipărit pe suflet de la prima vizită în Mauritius.

 

Mi-a plăcut motto-ul celor de la Sunlife: „A life led in the sun, a life enjoyed with style”.

 

With style înseamnă, pentru mine, fiecare în stilul lui, ceea ce mi se pare minunat.

 

Nu e o reclamă, dar prezentarea de azi chiar a făcut lumină în mintea mea și dau mai departe atât informația, cât și revelația.

 

Când și dacă o să fie reclamă, nicio grijă, vă spun, așa cum fac mereu când e cazul.

 

Până atunci… să trăim în soare și în autenticitate!

 

Ah, și vă las și un citat din Mark Twain de care am aflat abia azi.

 

El spunea despre Mauritius așa: „Întâi a fost creat Mauritius și apoi cerul. Și cerul a fost copiat după Mauritius”. Frumos, nu?

 

Am carnet de conducere din 2003 și conduc neîntrerupt de atunci, ceea ce înseamnă că am împlinit 26 de ani de condus, fără incidente. Oh Doamne…

Când eram adolescentă și auzeam oameni care conduceau de 20 sau 30 de ani, mi se păreau matusalemici. Dar iată-mă aici.

 

Eu una asociez condusul cu libertatea: să pot să mă urc în mașină oricând, să merg oriunde, să nu depind de nimeni.

 

La volan mi-am făcut ordine în gânduri, mi-am recapitulat viața, am gândit proiecte, am făcut karaoke.

 

Ah, și pot să conduc și cu tocuri de 15 cm, dar ajungem și la asta.

 

Vin dintr-o familie în care, cu excepția unui unchi prin alianță, nimeni nu avea carnet.

 

Și, ca un făcut, am avut relații predominant cu bărbați care nici ei nu aveau carnet. Destinul are simțul umorului…

 

Dar s-o luăm așa: ai mei și-au cumpărat mașină „de familie” după ce mi-am luat eu carnet, la 19 ani, până atunci am fost o familie fără mașină, ceva greu de închipuit în ziua de azi.

 

Cu toate astea, ne-am făcut vacanțe, concedii, de toate. Trenul era baza.

 

După ce mi-am luat carnetul, mi-am făcut mâna pe o Dacie 1300 de prin 80 toamna, fără servo, pe care o pot descrie cam așa: ca să fac stânga la rondul de la Universitate, trebuia să încep să trag de volan stânga de pe la Piața Romană.

 

Cam atât de responsive era mașina,  dar m-a învățat multe.

 

Prima mașină oficială a familiei a fost un Peugeot 307 second-hand care rămâne iubirea vieții mele. Julieta o chema, așa o botezasem, iar la două zile după ce am adus-o în parcare, cineva mi-a lovit bara… tot în parcare.

 

Am rezolvat rapid, dar teoria mea este că atunci s-au spart toate ghinioanele, ca să nu mai am niciunul pe parcurs. Să bat în lemn, așa a și fost.

 

Tatăl meu și-a luat carnetul după mine și și-a cumpărat și el o mașină second hand — de unde nu avusesem nicio mașină, brusc aveam două – dar nu avea un mare talent la condus, prin urmare primele mele sesiuni de parcare au fost ca „asistent de parcare” viu.

 

Concret, tata mă suna să vin să-i parchez mașina, un Isuzu Trooper imens, cel din poză.

 

Faptul că un om de 55 de ani care nu condusese niciodată și-a luat un Isuzu din 1984 second-hand ca primă mașină îmi scapă și mie acum, dar asta a fost și ne amuzăm până-n prezent pe tema asta.

Mai mult l-am condus eu decât el și de asta nu mi-a fost niciodată frică de parcări: după ce parchezi uzina aia, nu te mai sperie nimic.

 

Ca raport de mărime, un Range Rover din ziua de azi e încă mic față de cât de lung era acel Isuzu.

 

„Crezi că nu știu ce faci?”

 

Am făcut școala de șoferi cu domnul Mihăilă, un tip cam la 55 de ani, început de chelie și burtică, pe care nu-l recomanda nimic să fie, iertați-mi franchețea, taurul comunal care era de fapt.

 

O bună parte din orele noastre de condus constau în transportul amantelor lui între diverse puncte A și B, iar la fiecare oră era o altă doamnă sau domnișoară care se urca, îmbujorată, pe bancheta din spate, și flirta cu instructorul meu aflat în dreapta.

 

„Dienuța, nu uita, dacă întreabă nevastă-mea… niciun cuvânt!”.

 

Nevastă-sa era șefa școlii de șoferi și nu m-a întrebat niciodată nimic, dar știa.

 

De unde știu că știa: poate pentru că 10 din 15 sesiuni de șofat au început cu mine așteptând ca domnul Mihăilă să iasă din birou unde nevastă-sa urlase la el: „Crezi că nu știu ce faci, cu*varule?”.

 

M-am înțeles bine cu domnul Mihăilă, dincolo de lipsurile lui de caracter, în sensul că omul își făcea treaba de instructor ca la carte.

 

A și înțeles rapid singura mea doleanță: faptul că, spre deosebire de alte fete care veneau la ore cu pantofi de condus, eu veneam cu tocuri de 10 și 15.

 

Văd și acum sandalele Mango bej cu toc de 12 în care am făcut multe ore de condus în acea vară, într-un Matiz fără aer condiționat, dar să nu credeți că era din vanitate. Era de nevoie.

 

Văzusem prea multe femei care se schimbau din tocuri în teniși la volan, iar altele conduceau desculțe fiindcă „doar așa simțeau mașina”.

 

Și, dinainte să mă apuc de școală, am zis „Ei bine NU”. Eu nu.

 

Trebuie să știu să conduc și în teniși, și cu toc de 15, fiindcă eu port și teniși, și tocuri de 15. Mi se părea penibil, pentru mine, să conduc cu încălțăminte de schimb.

 

Rezultatul este că pot conduce cu absolut orice în picioare, de la teniși la platforme și tocuri, deci a funcționat și mi-a folosit din plin.

 

De exemplu, la turul auto Cars & Roads din mai am condus o zi întreagă cu tocuri de 15 fiindcă s-au schimbat planurile și în loc să mergem la muzeul Swarovski, am mers pe un drum de munte să facem poze cu drona.

 

M-am gândit eu atunci la domnul Mihăilă? M-am gândit.

 

Și mă mai gândesc la domnul Mihăilă dintr-un motiv.

 

Când m-a livrat la examen cu succes și m-a felicitat că am luat carnetul, el m-a lăsat cu două înțelepciuni care mă urmăresc până în prezent: „Dienuțo, toată viața să ții minte două lucruri de la mine: ai grijă la pietoni ca la ochii din cap și ferește-te cât poți de șoferii de Prahova!”

 

Nu l-am întrebat niciodată ce au șoferii de Prahova dar, că o fi fost legea atracției sau nu, am avut de-a face în trafic cu multe mașini de PH care mi-au tăiat calea sau au făcut diferite manevre la limită, prin urmare domnul Mihăilă s-a aflat des în gândurile mele.

 

În fond, m-a ajutat să câștig o formă de libertate adesea subestimată, dar pe care eu una o prețuiesc foarte tare: să poți să te urci în mașină, să trântești ușa și să te duci unde vrea inima ta și doar a ta.

Acum câteva zile, mi-a apărut o știre pe social media: brandul cosmetic Tarte Cosmetics, unul dintre favoritele mele (din păcate), a trimis influencerilor din străinătate un kit de presă care conținea și o fotografie a fiecărui creator în parte, pe care un medic estetician desenase niște semne cu creionul.

 

Mai precis, trasase unde ar trebui ridicat, unde ar trebui coborât, ce ar trebui întins, netezit, știți voi.

 

Las mai jos două capturi de pe Tik Tok, una fiind chiar de pe contul oficial Tarte.

 

Un fel de „Ai nevoie de toate aceste operații estetice, dar noua noastră colecție de machiaje te scutește de efort, le poți face doar din pensule.”

Ideea, o să fiu sinceră, nu e rea, însă execuția mi s-a părut catastrofală.

 

Da, machiajul ne ajută să ne jucăm puțin cu trăsăturile noastre și să ne folosim imaginația ca să vedem ce personaje putem crea, dar de aici la o fotografie cu linii chirurgicale trasate pe ea e o mare diferență.

 

E ca diferența de la „Joacă-te cu machiajele noastre” la „Ai toate aceste defecte și noi te ajutăm să le repari!”

La două zile după ce mi-a apărut știrea, am primit o invitație la un brunch cu un medic dermatolog și din momentul în care am primit-o, am simțit că un sertăraș al memoriei se deschide.

 

Un fel de „Ai deblocat această amintire, felicitări!”.

 

Gazda brunch-ului era o doamnă la care eu m-am dus acum 20 de ani pentru ceva inofensiv, dar am ajuns, exact ca în kitul Tarte, să mi se deseneze linii pe față.

 

Nu cu pixul, ci cu degetul, dar la fel de traumatizant.

 

A fost, la acel moment, prima programare „estetică” din viața mea.

 

Nu o să dau numele medicului, nici nu contează, precizez doar că e femeie, fiindcă, nu-i așa, nimeni nu face o treabă mai bună decât o femeie la a naște complexe în alte femei. E un dar al nostru.

 

Dar să începem.

 

Sunt o persoană expresivă. Mă încrunt, râd, am o față mobilă, așa că primele riduri de expresie mi-au apărut devreme, pe la 23 de ani.

 

Mai exact un anume rid, supranumit ridul leului, adică cel dintre sprâncene.

 

Nu mă deranja foarte tare, dar apăruse discuția despre botox și o prietenă din presă, mai mare decât mine ca vârstă, mi-a zis că e păcat să nu îl netezesc, că „e bine să începi devreme, ca să nu se adâncească”.

 

Și că știe ea ea o doamnă doctor, de pus pe rană, unde să mă duc și în 3 minute gata, m-a rezolvat.

 

M-am programat la doamna respectivă ca la tăiere.

 

Îmi bătea inima, îmi transpiraseră palmele, eu neavând vreo frică de medic și având de-a face cu spitalele toată viața.

 

Totuși, aici nu mergeam să-mi facă un EKG, ci să-mi „netezească” 2 centimetri din față. Ceva mult mai intim și incomod decât toate problemele mele „serioase” de sănătate.

 

Când am făcut programarea, am precizat exact pentru ce vin și de cum am intrat în cabinetul doamnei, am reiterat ideea.

 

I-am zis că mă deranjează acel unic rid de expresie și că vreau să-l domolesc până nu se adâncește. Atât.

 

Doamna doctor avea aproximativ vârsta pe care o am eu acum, poate chiar un pic mai mult, și din momentul în care s-a uitat la mine am simțit cum mă ațintește ochiul unui uliu.

Deja nu mai conta ce spusesem eu că vreau, ochii ei deveniseră două lupe imense care mă scanau din cap până-n picioare.

 

Era – și bănuiesc că este în continuare – și genul acela de om-buldozer.

 

Îl cunoașteți, desigur: cel care intră în tine ca-n zid, te ia pe sus, nu te ascultă, le știe pe toate și are un soi de brutalitate pe care oamenii din jur s-au obișnuit să-l asimileze cu franchețea. „Așa e el/ea, mai directă.”

 

Directețea doamnei doctor a făcut-o să se uite la mine preț de două minute și apoi să-mi spună, pe puncte, că oi fi venit eu pentru ridul din frunte, dar că am atât de multe imperfecțiuni încât aia ar fi ultima mea grijă.

 

Îmi aduc aminte și acum că am „tâmplele prea adâncite”, „distanța dintre buza de sus și nas prea mare”, „pomeții prea jos”, plus alte zone din față care erau ori prea jos, ori prea sus, dar sigur nu unde ar fi vrut estetica anului 2010 să fie.

 

La tirada doamnei, eu mai introduceam din când în când câte un „Știți, eu am venit pentru ridul din frunte”, dar așa cum nu te poți feri de lama buldozerului, nici de o femeie hotărâtă nu te poți feri, mai ales când are un pix în mână.

 

Nu mi-a creionat fața, dar m-a „împuns” cu degetul și cu pixul cât să văd unde e defectul. Și erau multe. Ele, defectele.

 

La final, pentru demonstrația finală, mi-a adus un laptop și mi l-a pus în față, cu poze de paciente, înainte și după. Și a conchis, ca un toreador care înfige pumnalul în taur: „Toate fetele astea s-au măritat la maximum un an după ce au trecut pe la mine.”

Recapitulez: am 23 de ani, sunt o fată normală, cu un rid care mă enervează, mă duc la un medic dermatolog, nici măcar estetician, și primesc o demonstrație despre cum să te măriți în 6 luni.

 

De la o femeie care are aproape dublul vârstei mele și nu știe absolut nimic despre mine, dar bănuiesc că nu mă consideră „măritabilă” în forma mea actuală.

 

„Deci, începem?”, m-a întrebat doamna.

 

Pentru că eram mică și proastă, i-am zis că am nevoie să mă mai gândesc și că revin. Nu mi-a mai trebuit nici botox, doar m-am ridicat de pe scaun și i-am zis că o caut eu.

 

Zic că eram mică și proastă, fiindcă acum, cu mintea de la 42 de ani, i-aș spune să se ducă naibii. Nu mai am delicatețe pentru bullies și nesimțiți.

 

Atunci, însă, am plecat bulversată și multă vreme după aceea m-am privit în oglindă cu vocea madamei în urechi.

 

Chiar și acum, după atâția ani, încă îmi mai aduc aminte de „distanța dintre buză și nas” și alte prostii, când mă machiez. Apoi mă scutur ca de un vis urât.

 

Da, sunt la vârsta la care am acumulat suficientă experiență de viață și creștere emoțională încât orice mi-ar zice oricine îmi e indiferent.

 

Știu cine sunt, îmi știu defectele și punctele forte și îmi place de mine per total. Dar la 20 de ani și un pic, cu presiunea lumii pe umeri, vocea unei femei „expert” care-ți spune cât de greșită ești sună a verdict pentru toată viața.

 

Dacă eram doar un pic mai slabă emoțional, strângeam bani, mă întorceam la ea și îi ziceam „Fă-mă cum ai zis tu!”.

 

Mă bucur că, deși nu aveam foarte multă încredere în mine, eram totuși capabilă să recunosc un bully când îl văd. Fiindcă asta era doamna, un bully.

 

Asta se întâmpla în 2010, când aceste proceduri erau abia la început la noi, așa că nici nu vreau să știu cam câtă presiune pune doamna doctor pe tinerele femei în sfântul an 2026, când botoxul a devenit un fel de spălat pe dinți, iar lista procedurilor posibile este infinită.

Cred că și folderul de „femei care s-au măritat după un an” este mai mare, dar tot mă întreb dacă acele femei i-au dat voie să le folosească pozele ca exemplu de „Urâte care au devenit frumoase”.

 

Iertați-mă, dar exact acesta era modul în care le folosea fotografiile doamna doctor.

 

Dacă eu aș fi intrat în cabinetul doamnei și i-aș fi zis „Zi-mi ce poți să-mi faci!”, demonstrația ei de forță ar fi fost justificată. Dar nu atunci când eu nu ți-am cerut nicio opinie despre fața și viața mea.

 

Iar în caz că vă gândiți „Da, dar un medic are datoria să…”, NU, nu are.

 

Dacă doamna ar fi fost cardiolog, iar eu veneam pentru un EKG și îmi găsea o boală gravă, atunci da, era normal să-mi spună.

 

Dacă eu aș fi venit pentru o aluniță și îmi descoperea o boală de piele, da, normal că era de datoria ei să îmi spună.

 

Dar nu când eu vin să netezesc un rid în pauza de masă și tu îmi explici că fața mea nu se potrivește cu indicațiile manualului „Perfecțiunea chipului, ediția 2010”.

Asta nu e ceva „de viață și de moarte”, e doar o opinie nesolicitată.

 

Am refuzat invitația la brunch, cea din 2026, fără să dau o scuză de genul „Mă iertați, am ceva în program”.

 

Am spus adevărul: că doamna este un specialist cu care am avut nenorocul să interacționez și că nu îmi doresc să o mai revăd vreodată, cu atât mai puțin să iau brunch-ul cu ea.

 

La fel ca delicatețea față de bullies, nici capacitatea mea de a fi diplomată nu mai e cum a fost, dar mai ales acceptarea față de toți oamenii care nu cunosc granița dintre profesionalism și abuz emoțional.

Ca o paranteză tragicomică: exact când scriam rândurile de mai sus, m-a sunat mama mea să-mi povestească un incident cu o rudă care s-a dus în vizită la o altă rudă, seara trecută, după ce nu se mai văzuseră de 10 ani.

 

„Ce rău arăți! Ai pus câteva kile pe tine!”, i-a spus gazda celei care venise în vizită, verișoară-sa de altfel, înainte să apuce să intre măcar pe ușă.

 

În timp ce o ascultam pe mama vorbind și mă gândeam la drama familială aflată în desfășurare, mi-am dat seama că gazda e încă o variantă a doamnei doctor.

 

Încă o întrupare de om care probabil se consideră „direct, franc, asumat” atunci când face oamenii să se simtă urâți, proști și nepotriviți.

 

Diferența este că doamna de mai sus e o femeie simplă, care trăiește într-un sat, pe când doamna doctor avea și încă are cabinet în nordul Capitalei.

 

Și m-a cuprins o mare tristețe în legătură cu lumea asta strâmbă, care privește femeile ca pe niște obiecte cu nevoie constantă de „șlefuire” și „finisare”, ori cel mult ca pe niște ființe pline de defecte, cărora trebuie să li se amintească permanent cât de imperfecte sunt. Totul din „grijă”, firește.

 

O lume în care noi ne-am iubi pe noi însene așa cum suntem, ori măcar la 80%, ar fi o lume care nu ne-ar mai putea vinde atâtea lucruri, nici nu ne-ar mai putea manipula după bunul plac.

 

Nici nu mai zic de o lume în care femeile ar fi mai bune unele cu altele, fiindcă asta deja e o utopie. Aceea ar fi o lume mult prea periculoasă.

Am avut, de curând, o ședință foto cu mine, activitate care de obicei mă scoate din zona de confort, dar pe care am învățat, în ultimii ani, să o accept ca parte din „descrierea jobului” de creator de conținut.

 

Doar că am realizat, tot de curând, că stresul principal la ședințele foto nu e neaparat pozatul în sine, cât pregătirea: cu ce mă îmbrac, ce aleg din dulap, ce îmi stă bine și arată bine pe cameră verus ce îmi place cu adevărat, ce mă reprezintă?

 

O ședință foto decantează foarte bine esența ta ca persoană: mai ales când faci poze „oficiale” destul de rar și anevoie, presiunea de a alege o ținută reprezentativă pentru tine, ceva care să te definească, este imensă.

Presiune la care se adaugă și opiniile specialiștilor, pentru care reprezentativul tău nu coincide cu reprezentativul lor în ceea ce te privește.

 

Mulți ani, mi-a fost foarte greu să reconciliez acest „Cum sunt eu” cu „Cum ar trebui să fiu eu”, fiindcă adesea granița dintre ce îmi plăcea mie și ce mi se spunea că ar trebui să-mi placă era imensă.

 

Poate și fiindcă părerea exterioară era una neutră, de expert, în schimb gusturile mele se bazau pe lucruri necuantificabile și profund intime precum emoții, amintiri, confort, asocieri, felul în care mă văd în oglindă. 

 

Un exemplu concret: am purtat foarte multe deux-pieces la o vârstă foarte fragedă, fiindcă am avut primul job pe la 17 ani și am fost, practic, o adolescentă aruncată într-un mediu sobru și ușor bătrânicios.

 

Până în ziua de azi, seturile de pantalon cu sacou sau fustă cu sacou îmi trezesc o stare de neplăcere instantanee. Le-am purtat, le-am consumat, m-au obosit, am trecut mai departe.

 

Tot cu acea perioadă asociez absolut tot ce este asortat excesiv sau „set”, de exemplu pantofi cu geantă și curea sau colier cu brățară, cu inel, cu cercei.

 

Prefer de o mie de ori un mix de piese disparate, dar relevante pentru mine și gusturile mele, și niciun cod vestimentar sau verdict al stiliștilor nu mă va convinge de contrariu.

 

„Verdictul” este rațional, pe când gusturile mele sunt subiective, emoționale și… ale mele!

 

Desigur că știu de unde vine aproape fiecare element al stilului personal și unde s-au distilat anumite gusturi, dar faptul că știu exact originea nu înseamnă că le voi și schimba.

 

Acesta e estetica mea și o îmbrățișez pe deplin, nu vreau să repar nimic la ea, fiindcă nu consider că e nimic defect.

 

Acum șase ani, când am făcut un curs amplu de imagine personală, cu tot cu analiza culorilor și a croiurilor potrivite mie (un curs care mi-a fost, de altfel, foarte util, cu Mariana Romanică) a reieșit că tipologia mea corporală este perfectă pentru anumite piese vestimentare pe care, de altfel… le urăsc. 

 

Și, cu toată încercarea specialiștilor de a-mi explica, fix ca la copii, de ce îmi stă fabulos cu ele, continui să le urăsc.

 

Altfel spus, îți respect părerea de expert despre mine, dar aleg să merg pe părerea mea de expert ÎN MINE. Și o să dau câteva exemple.

 

Urăsc pantalonii scurți. Na, am zis-o.

 

Nu port pantaloni scurți nici la plajă și cred că am avut maximum 5 perechi în toată viața.

 

Ba chiar la un moment dat, pe când încă încercam să-i „îmblânzesc”, cumpărasem inclusiv niște modele bărbătești, de ajunsesem să stau pe site-uri să tastez obsesiv pantaloni scurți bărbați sau pantaloni scurți unisex, în ideea că un croi mai șui, oversized sau ceva ar putea să-mi fie pe plac.

 

Pur și simplu NU. Am doar pijamale cu pantaloni scurți, acolo e singurul loc în care comoditatea primează.

 

De când mă știu, aud însă următoarea frază: „Tu ai picioare lungi și ți-ar sta atât de bine în pantaloni scurți. Sau măcar într-un deux-pieces de sacou cu fustă-pantalon”. Nu și nu. 

 

La fel de pasional detest pantalonii palazzo, aceia foarte largi în partea de jos.

 

Aici, zeul modei îmi e martor, chiar am încercat, dar de câte ori m-am văzut ulterior într-o poză cu respectivii pantaloni, m-am simțit ca un crenvuști băgat într-un tub. Mă iertați, dar așa m-am simțit.

 

Cum ziceam, nu e rațional, e de sentiment, iar sentimentul meu este NU, mulțumesc, trecem mai departe.

 

La acea ședință foto de care pomeneam la începutul articolului am realizat, analizând ce adusesem de-acasă, că am niște piese de bază în garderobă: blugi conici, cămăși albe și fără brizbrizuri, sacouri oversized, rochii Empire, rochii cu bretele… Asta sunt eu.

 

Și, chiar dacă pare repetitiv, nu țin să fiu un cameleon al modei. E suficient să fiu eu.

 

Nu degeaba toate vedetele care au rămas în istoria modei, precum Jane Birkin, Marilyn Monroe, Audrey Hepburn, absolut toate aveau un stil foarte clar și da, repetitiv.

 

Nu purtau toate croiurile de rochii, nu purtau toate culorile curcubeului, nu purtau tot ce apărea la modă. 

 

Din contră, aveau câteva piese reprezentative cu care au și rămas în istorie și pe care le asociem în continuare cu ele, chiar după zeci de ani.

 

Prin urmare, dacă asta a fost o mentalitate suficient de bună pentru Audrey Hepburn, cu siguranță e bună și pentru mine.

 

Și, în caz că inspiră și pe altcineva, mai am și alte lucruri care nu-s pentru mine și am depus armele fără să mă scuz față de cineva:

 

Fustele midi 

Nu am găsit o fustă care să vină până sub genunchi și în care să mă plac eu pe mine: ori e scurtă, ori e până în pământ, dar varianta de mijloc îmi provoacă o maximă nefericire, iar viața e prea scurtă pentru asta.

 

Mânecile largi la cămașă

Am nevoie ca încheieturile să fie libere, să mi se vadă brățările (pe care le ador, sunt un accesoriu favorit), să nu-mi atârne ceva peste mâini și să nu înmoi mâneca în cafea sau mai știu ce, lucru la care am mare talent.

 

Moda este irelevantă în fața confortului meu.

 

Tot ce este cu gulerul pe gât și tot ce e foarte gros

 

Aici știu că sunt traume din copilărie, fiindcă răceam des și toate puloverele mele de școală erau alese de mama „col roulé”, adică extrem de groase și fix pe gâtlej, ca să îmi țină cald.

 

Nu am mai purtat guler pe gât și nici haine de lână foarte groase din clasa a zecea și sunt nespus de fericită cu asta.

 

Prefer oricând să pun trei straturi pe mine decât un singur obiect vestimentar gros.

 

Șlapi

… sau orice are sistem de prindere între degete.

 

Mi se pare îngrozitor de incomod și nici măcar estetic nu-mi place câtuși de puțin, am avut o singură pereche în toată viața și am purtat-o de două ori, și atunci cu lehamite.

 

Părul lipit de cap sau prins în coc

 

Râd copios când aud verdicte de genul „Dacă îți pui rochie de tipul y, îți prinzi părul în felul cutare…”. Ha ha, superb, da. Dar… nu, nu se va întâmpla. 

 

Am câteva moduri de a-mi prinde părul care îmi plac și în care mă simt eu însămi și nu cred că există femeie care să își poarte părul în 10 moduri diferite și să îi stea bine în toate sau să se simtă ea bine în toate.

 

Și, păstrând inclusiv exemplul marilor vedete, de câte ori ați văzut-o pe Marilyn Monroe altfel decât cu coafura ei clasică? Sau pe Audrey Hepburn fără părul prins în coc sau coadă, care îi stătea atât de bine? 

 

Am testat acest lucru pe pielea mea atunci când m-am căsătorit și când toată lumea îmi spunea că rochia mea de mireasă CERE un coc cu voaletă.

 

Mi-am făcut coc cu voaletă, iar când dau din întâmplare peste vreo fotografie de atunci, mă uit la mine ca o persoană necunoscută.

 

Nu-mi place de mine așa, nu mă reprezintă și nici măcar nu mi se pare flatant pentru fizionomia mea. 

 

Nu eram eu, nu mă reprezenta câtuși de puțin și am impresia că era o altă persoană acolo. Din toate punctele de vedere.

 

Așadar, viața e scurtă, învățați să spuneți NU, iar când sunteți tentate să cedați și să acceptați ceva ce nu vă convine defel, doar de dragul unui prieten, al unui stilist sau al unei persoane a cărei părere o prețuiți, gândiți-vă că lucrul cel mai important e să vă spuneți DA vouă. 

 

Restul oamenilor pot gestiona un NU elegant, important e să nu vă trădați voi gusturile și bucuria personală.

 

Nimeni nu are mai multă autoritate asupra propriei persoane decât voi și nici nu ar trebui să aibă.

Am citit o carte pentru myhive (găsiți aici și aici seriile mele de anul trecut) și autoarea făcea o paralelă cu călătoria lui Ulise/Odiseu și cum el era „Odiseu, fiul lui Laertes, cunoscut pentru vicleșuguri și minciuni, cu faima întinsă până la cer…”

 

Sugera ca fiecare dintre noi să se gândească care ar fi epitetele noastre. 

 

Eu am scris-o așa: „Diana, fata care simte tot, vede tot și spune adevărul”

 

În familia mea și în viața mea eu așa am fost, mai puțin ultima parte, cea cu care mă reconciliez acum.

 

De ce tocmai acum? Am 42 de ani, nu 40, nu vreo vârstă rotundă, magică, a bilanțurilor.

 

Ei bine, am realizat de curând „de ce”-ul.

 

La începutul acestui an, s-a stins o rudă destul de apropiată, un unchi de care am fost foarte legată în prima parte a vieții mele, până în adolescență.

 

De fapt, aș spune chiar că el și mătușa mea au fost al doilea set de părinți ai mei, mai ales că nu aveau copii și locuiau la două străzi de noi.

 

După școală mergeam direct la ei și stăteam până veneau ai mei să mă recupereze, seara. Am făcut asta ani de zile.

 

Unchiul meu a fost un om minunat din multe puncte de vedere, dar motivul pentru care apropierea noastră gen tată-fiică (de facto) s-a cam încheiat în jurul vârstei mele de 20 de ani este faptul că, pe cât de minunat era în multe situații, pe atât de narcisist și demolator verbal putea să fie în același timp.

Putea fi șarmant și abuzator, actor de cinema și gaslighter în decursul a 20 de minute, în funcție de starea pe care o avea și pe care o legitima cu „Așa sunt eu, ăsta e farmecul meu, de asta toată lumea mă place și mă iubește”.

 

În realitate, la finalul vieții a rămas certat – și mă refer aici la „no speaking terms” – cu toți prietenii pe care i-a avut vreodată și cu toți vecinii din bloc.

 

Dar s-a stins cu certitudinea fermă că a fost cel mai șarmant, amuzant și plăcut individ care a călcat pe fața pământului, o siguranță de sine pentru care recunosc că l-am invidiat mult timp.

 

Mai ales când se uita în oglindă și rostea, cu toată siguranța: „Nu-mi vine să cred ce bărbat superb sunt!”.

 

Chiar dacă la 20 de ani, când relațiile noastre s-au răcit, nu aș fi știut să sintetizez motivul clar, acum pot pune în cuvinte totul, cu mintea de la 40: instinctiv, am fost prima persoană din familie – și singura – care a impus o limită. 

 

După un Crăciun în care unchiul meu s-a dat în petic cu un mini-scandal, condimentat cu insulte îmbrăcate, ca de obicei, în glume și tachinări, am fost prima din neam care a zis în sinea ei: „Așa e el, ok. Dar eu nu mai sunt dispusă să tolerez, fiindcă…uite, așa sunt eu! Și eu NU accept”.

 

Nu am făcut un mare consiliu de familie ca să-mi anunț decizia, dar am știut să răresc, diplomatic, interacțiunile, până la o limită minimă de „Bună ziua, bună ziua”.

 

M-a durut, dar a trebuit s-o fac.

 

După ce el s-a stins în iarnă, mătușa mea m-a rugat s-o programez la un terapeut, pentru câteva ședințe de gestionare a doliului.

 

De la o femeie 80+, destul de conservatoare, mi s-a părut un gest de maximă și admirabilă deschidere și m-am organizat rapid, tocmai ca să „batem fierul cât e cald”. Am căutat, am găsit, am programat.

 

Odată ajunse la terapeut, unde mătușa mea a insistat să intrăm împreună, m-am trezit în fața unui moment care s-ar fi putut regăsi lejer în orice episod din Seinfeld. 

 

Fără a vrea să minimalizez în vreun fel situația, am auzit-o pe mătușa mea povestind viața ei cu defunctul, viață la care am fost martor direct aproape două decenii din propria mea viață, ca și cum ar fi fost o poveste de dragoste scrisă de Danielle Steel. 

 

Totul a început cu „A fost soțul ideal, nu puteam visa la mai mult”, iar după fraza asta o parte din mine s-a cufundat într-un soi de transă.

 

Am mai auzit doar episoade despre cât era de atent cu toată familia, receptiv la nevoile noastre, romantic cu ea și tot felul de epitete care nu aveau, cu mâna pe inima cu care chiar l-am iubit pe răposat, nici cea mai mică legătură cu realitatea la care asistasem. 

Iar în caz că vă gândiți acum: „Da, dar poate așa era el când erau doar ei doi”: chiar nu. Am asistat la suficiente certuri și reproșuri aruncate la mânie între ei doi ca să am imaginea de ansamblu. 

 

Un singur exemplu, ca haz de necaz: mătușa mea, care avea și ea jobul ei și casă de ținut, s-a organizat astfel încât să-i gătească câte trei mese pe zi (fiecare masă cu felul întâi, doi și desert), timp de 50 de ani, fiindcă unchiul nu mânca de două ori aceeași mâncare.

 

Totuși, de câte ori era invitat la cineva acasă sau când mai ieșeam împreună la un restaurant, complimenta gazda ori bucătarul cu „Vă felicit pentru această masă minunată, soția mea nu-mi face niciodată așa ceva, cu ocazia asta am mâncat și eu ceva bun.” 

 

Cu asta am încheiat despre „soțul ideal”, fie-i țărâna ușoară.

 

Am negociat mult cu mine dacă să intervin în discuție, să-i spun doamnei terapeut că tot ce aude este pură ficțiune, dar m-am gândit că mătușa mea are nevoie să se audă vorbind, rostind versiunea de adevăr pe care și-a construit-o singură.

 

Și că, realist, la 80 de ani nu am eu dreptul să-i rescriu viața, nici măcar pe cea imaginară.

Odată cu acest moment, însă, ceva în mine a făcut clic.

 

În drumul meu spre casă, după sesiunea cu soția îndurerată a „soțului ideal”, o parte din mine a zis, fără cuvinte: „Eu nu vreau să ajung să-mi privesc viața așa. Niciodată. Nu vreau să ajung o doamnă în vârstă care și-a inventat un trecut inexistent. Pur și simplu NU.”

 

Am început să scriu, tot instinctiv, lucruri de care poate îmi era rușine până atunci sau pe care le consideram neinteresante pentru că erau doar ale mele (și noi avem impresia că DOAR NOI simțim așa), dar care am realizat că sunt „superputerea” mea. 

 

Vedeți voi, eu am fost mereu exact ce mi s-a reproșat toată viața. 

 

Am fost fata PREA SENSIBILĂ, da. 

 

Am fost fata care VEDE TOT, da, inclusiv lucrurile pe care adulții din jur le considerau a fi „acceptabile”, dar care mie mi se păreau greșite fiindcă făceau mereu pe cineva să sufere. 

 

Am fost fata care a spus prima că „Treaba asta nu e OK. O fi pentru voi, dar pentru mine nu este.” 

 

Și e în regulă, asta sunt eu.

 

Cred cu tărie că singurul mod de a iubi cu adevărat e să iubim oamenii exact așa cum sunt, nu așa cum ne-am fi dorit să fie.

 

Îl iubesc pe unchiul meu pentru tot ce a avut bun, l-am iertat (cât am avut eu de iertat) pentru ce a fost rău și am suferit foarte tare și din toată inima când s-a dus. 

 

Mi se pare o iubire mai onestă decât să fi spus „A fost unchiul ideal, nu ar fi făcut rău nici unei muște”, „A fost un om să-l pui pe rană”, când eu știu că nu era așa.

 

Dar l-am iubit exact așa cum a fost, cu bune și cu rele.

 

Și la fel mă judec și pe mine: la finalul vieții, voi dori să privesc înapoi spre o viață imperfectă, dar autentică, nu spre una „pusă cu mâna” ca un cadru foto.

 

Vreau să zic „A fost și cu bune, și cu rele, cu de toate, dar a fost a mea și mă bucur că am trăit-o!”

 

N-am mințit niciodată despre ceea ce sunt și cum sunt, dar am avut rușini și frici pe care le-am îndesat sub straturi de „Nu vorbim despre asta”.

 

Nu față de voi, cei care mă urmăriți, ci față de mine însămi.

 

„Nu ne GÂNDIM la asta”.

 

Și totuși… de ce să nu ne gândim?

 

Care ar fi atributele tale de Odiseu/Ulise: fata/băiatul care… ce face, ce simte, cum trăiește?

 

Poate fi un exercițiu bun, care să-ți deschidă ochii către ceva ce ți-a scăpat până acum și care s-ar putea dovedi esențial pentru tine.

 

Semnat: fata care simte tot, vede tot, știți voi…