Merg periodic la teatru din clasa a noua, asta întâmplându-se în 1998, când am intrat la Colegiul Național Gheorghe Șincai din București.

 

Am, așadar, aproape 30 de ani de mers la teatru.

 

Deși eram la clasa de matematică-informatică, am avut norocul unor profesori pasionați de teatru, care făceau periodic liste cu doritorii de spectacole și se ocupau să ne cumpere celebrele bilete cu reducere de elev.

 

Diriginta mea, profesoară de chimie la bază, era soția regretatului actor Constantin Cojocaru, de la Teatrul Odeon, așa că o bună parte a adolescenței mele are ca decor balconul – fabulosul balcon – al Teatrului Odeon. În continuare, Odeon rămâne sala mea de teatru preferată.

 

Am avut ocazia să-i văd jucând pe actorii despre care acum se vorbește ca despre veritabile legende: Marin Moraru, Mitică Popescu, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ștefan Iordache, Valeria Seciu, ceea ce a fost o formă de educație în sine.

 

L-am văzut și pe Victor Rebengiuc în roluri care nu erau de bunic și pe toți actorii celebri din prezent pe vremea când erau „tinere speranțe”, de exemplu debutul lui Marius Manole în „Inimă de câine”, fantasticele spectacole de dans ale lui Răzvan Mazilu sau cele de pantomimă ale lui Dan Puric (cu mult înainte ca el să înceapă să vorbească în emisiuni TV).

 

Practic am avut o viață de spectator de teatru cu mult înainte ca social media să descopere că teatrul e ceva cool și la modă, cu mult înainte să existe FOMO legat de un anumit spectacol și înainte ca biletele să se pună online în vânzare cu trei luni în avans și să se vândă în 20 de secunde.

 

Stăteam și atunci la cozi, dar fizice, la casa de bilete.

 

Îmi amintesc de acea perioadă ca de vremea în care alegeai spectacolele după gustul personal și după ce îți recomandau prietenii sau puținii cronicari culturali existenți.

 

Prin urmare, pot spune cu mâna pe inimă că orice frenezie creată în jurul unui spectacol este doar un balon de săpun, o invenție a vremurilor noastre, în care nimic nu se mai mestecă încet, ci se devorează dintr-o înghițitură.

 

Din experiența mea de simplu spectator, dar și de om care scrie despre teatru din această perspectivă, acestea sunt lucrurile pe care aș vrea să le știe cineva care nu are un istoric cu teatrul și care este timorat sau speriat de tot acest tăvălug al teatrului ca modă și hype.

 

1. Ascultă-ți gusturile mai mult decât trendurile

 

Nu există niciun spectacol OBLIGATORIU de văzut.

 

De fapt, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta în afară de principiile de bază ale umanității, legate de a nu face rău altor ființe și de a trăi cât mai frumos cu putință. În rest, totul e negociabil și ține de gustul personal.

 

Există spectacole extraordinare care se joacă acum în România, dar niciunul nu este OBLIGATORIU pentru tine dacă nu te simți atras de temă, dacă simți că nu ești pregătit emoțional sau dacă îți dă o stare de neliniște.

 

Da, teatrul este catharsis, dar nu trebuie să fie o siluire a instinctelor și a emoțiilor noastre.

 

Dau un exemplu concret, al unui spectacol apărut de curând în care este vorba, aproape trei ore, despre moarte.

 

Moartea analizată subtil, metaforic, profund, virtuos, dar totuși un spectacol în care moartea are rolul principal.

 

În acest moment al vieții, în care am văzut foarte multe spectacole răvășitoare emoțional în stagiunea trecută, NU îmi doresc să văd acest spectacol, deși toți iubitorii de teatru din jur îmi explică, pe puncte, cât de fenomenal este. 

 

Poate peste trei luni voi avea altă părere, dar în acest moment, în ciuda hype-ului, este un spectacol pe care eu nu simt să-l văd și nu mă atrage. Așa cum cunosc oameni care preferă să nu meargă la spectacole în care este vorba despre cancer și boală, fiind un subiect extrem de delicat în acest moment al vieții, sau persoane care nu pot „duce” spectacole foarte sângeroase și dure ca tematică. 

 

E perfect în regulă să spui „Nu mă interesează acest subiect MOMENTAN, sunt alte spectacole mult mai potrivite gusturilor mele”, fără să te simți vinovat de nimic.

 

Chiar dacă gusturile tale înseamnă să mergi, într-o anumită perioadă, doar la comedii lejere, nu da voie nimănui să te rușineze pentru asta.

 

O mențiune importantă: se întâmplă adesea ca oamenii să meargă la un spectacol fără să aibă habar despre ce e vorba, doar fiindcă au auzit că e de neratat sau obligatoriu de văzut, iar apoi să decreteze pe rețelele sociale că a fost timp pierdut, un rateu sau ceva de neprivit.

Deși, dacă ar citit simpla prezentare de pe site-ul teatrului, s-ar fi lămurit că nu e o temă de interes pentru ei și s-ar fi salvat de o experiență proastă.

 

Este ca și cum, folosind exemplul de mai sus, eu aș citi despre un spectacol că este „despre doliu si moarte”, aș lua bilet să-l văd, iar la ieșirea din sală aș spune că a fost o porcărie, „pentru că a fost despre moarte și eu nu voiam să mă uit două ore la așa ceva”.

 

Aici nu mai e vorba despre gusturi, ci despre o alegere neinformată și deconectată de propriile gusturi.

 

Înainte de a cumpăra bilet la ORICE, citește cele două fraze de pe site.

2.E în regulă să nu îți placă, important e să știi de ce

 

Să zicem că mergi la un spectacol despre care ai auzit numai păreri la superlativ.

 

De fapt, aproape că nu știi pe nimeni care să nu fi plecat de acolo răvășit, dărâmat, strivit de substanța și profunzimea întâmplărilor de pe scenă. 

 

Tu, în schimb, abia ai așteptat să se termine și fiecare secundă ți-a părut un supliciu.

 

În loc să te rușinezi că ești un neinițiat fără habar de arta adevărată, adresează-ți câteva întrebări:

 

De ce nu ți-a plăcut?

Concret, cu cuvintele tale, fără cenzură, e un exercițiu pe care ți-l faci în minte, tu cu tine.

 

Ai înțeles despre ce e vorba sau mesajul a trecut pe lângă?

De multe ori spunem că nu ne place ceva ce nu am înțeles pe deplin, indiferent a cui este vina. E bine să acceptăm și să verbalizăm acest lucru.

 

E posibil ca povestea să te fi sensibilizat într-un fel anume și asta să-ți provoace disconfort?

De exemplu, eu pățesc asta când sunt descrise acte de cruzime, detalii scabroase sau violență împotriva animalelor ori copiilor.

 

Dacă poți spune, într-o frază coerentă: „Nu mi-a plăcut fiindcă a fost prea zgomotos, nu am putut urmări povestea fiindcă era agitație constantă pe scenă și mesajul mi s-a părut insuficient de clar”, asta înseamnă că nu a fost o seară irosită. Ai învățat ceva despre tine și gusturile tale.

 

3.E în regulă să nu-ți placă ceva făcut de un mare regizor

 

În caz că nu a fost clar de la punctul 2, nu lăsa pe nimeni să te convingă că un spectacol care nu ți-a plăcut ar fi trebuit să-ți placă PENTRU CĂ E FĂCUT de un mare regizor.

 

Gusturile nu se discută și, atât timp cât știi de ce nu îți place, nu permite nimănui să-ți facă shaming cultural doar pentru că „Nu se poate să nu îți placă un spectacol făcut de X.”

 

Ba da, se poate.

 

De fapt, cel mai simplu mod prin care un cronicar cultural îmi poate pierde încrederea este începând un text în stilul: „De cum m-am așezat pe scaun, eram sigur că va fi un spectacol extraordinar, fiind vorba despre regia domnului X…”

 

Când pleci de la premisa că o anumită persoană, care e tot un om în carne și oase, nu poate greși cu nimic vreodată și nici nu poate face un spectacol care, Doamne ferește, să nu placă la public, nu am cum să mai am încredere în raționamentul tău.

4. Nu te lua după părerile nimănui

 

Am spus la primul punct că e esențial să îți asculți intuiția și propriile gusturi, dar să fie PROPRIILE gusturi și intuiția reală, nu faptul că „Prietenul meu a fost și a zis că e îngrozitor de prost, așa că nu mă mai duc…”.

 

Dacă intuiția ta oricum înclina spre NU, iar părerea prietenului doar îți confirmă, asta e altceva.

 

Dar dacă tu erai chitit să mergi la un anumit spectacol și părerea altcuiva te întoarce din drum cu totul… mai bine ascultă intuiția inițială.

 

Mi s-a întâmplat de zeci de ori să ajung să iubesc cărți, filme sau spectacole pe care alte persoane din jur, inclusiv oameni în ale căror păreri am încredere, le-au detestat pasional.

 

Putem avea păreri asemănătoare, dar asta nu înseamnă că suntem identici.

 

Experiența teatrală e ceva foarte intim, așa că alege cu mintea și intuiția ta, nu cu a altuia.

 

5. Teatrul nu e sport și nici competiție

 

Nu am numărat niciodată spectacolele văzute într-o lună sau într-un an, chiar dacă într-o vreme mergeam foarte des la teatru și m-aș fi putut lăuda cu niște numere impresionante.

 

Doar că, la fel ca la cărți, teatrul nu e un sport de anduranță.

 

Cu riscul de a părea dură, tocmai social media a transformat teatrul într-o activitate performativă și pentru public: „Am văzut 50 de spectacole stagiunea asta”, ”Ba eu 61!”, „Eu am aproape 70…”

 

Chiar dacă pare o competiție inofensivă, când începi să numeri ai tendința să continui să numeri, iar în scurt timp devine o formă de adrenalină de care e greu să te mai dezici.

 

Și, brusc, ți se pare nepotrivit că tu ai văzut doar 10 spectacole într-o stagiune, chit că le-ai ales pe sprânceană, când alții au văzut TOT ce a apărut nou.

 

Sau îți e rușine să spui că mergi la un singur spectacol pe lună, când alții au văzut 20.

 

Sau te jenezi că nu ai văzut niciodată un spectacol al regizorului cutare sau cutare.

 

O să mă repet: teatrul e ceva intim și tu alegi cum gestionezi relația cu el.

 

Și, la fel ca o relație de iubire cu un partener, nu e treaba nimănui.

 

6. Teatrul nu îți cere doctorat prealabil

 

Am auzit de multe ori afirmațiile de mai jos:

 

„Spectacolul a fost bun, dar dacă nu ați citit cartea pe care se bazează, nu aveați cum să înțelegeți unele nuanțe…”

 

„A fost prea avangardist, prea modern pentru nivelul de înțelegere al publicului. De fapt, regizorul a încercat să facă ceva nemaiîntâlnit, acele detalii sunt o metaforă pentru bla bla…”

 

„Era nevoie să vă faceți înainte o documentare temeinică despre subiect și despre biografia dramaturgului ca să înțelegeți ce a vrut să spună…”

 

Să ne înțelegem: sunt un șoarece de bibliotecă și, în 90% dintre cazuri, am făcut și documentare, am citit și cartea pe care se bazează spectacolul, iar dacă nu am citit-o înainte, sigur am făcut-o după. Dar nu sunt de acord cu absolut niciunul dintre puncte, din simplul motiv că o seară la teatru nu e un examen de Bacalaureat.

 

Nu ai bibliografie obligatorie de studiat înainte doar ca să poți înțelege ce se întâmplă pe scenă, iar dacă povestea este un rateu pentru public doar fiindcă acesta dintâi nu și-a făcut temele, acolo e o problemă la poveste, nu la public.

 

Firește, dacă microbul teatrului te prinde, e chiar recomandat să începi să te documentezi tot mai mult, să înveți, să înțelegi tot mai multe nuanțe și straturi subtile despre lumea teatrului. Dar niciodată acest lucru nu ar trebui să devină o obligativitate pentru a te bucura, pur și simplu, de o poveste spusă bine.

 

Un spectacol de teatru este un produs cultural COMPLET, iar dacă cineva îți spune că ai fost tu de vină fiindcă nu ai parcurs niște pași imaginari înainte… ignoră și treci mai departe.

 

7. Compune-ți propriul stil

 

Merg la teatru de aproape 30 de ani și mărturisesc deschis că sunt regizori, actori sau tipuri de spectacole pe care le evit fiindcă știu că nu rezonăm. Și asta e perfect în regulă.

 

Am dat îndeajuns de multe șanse și am experimentat suficient de mult încât să știu ce îmi place și ce nu.

 

Chiar dacă mă provoc constant să ies din zona de confort și să explorez tot ce nou, asta nu înseamnă că trebuie să bat constant la o ușă pe care o știu deja închisă.

 

E o mare diferență între a merge la un spectacol care te scoate din zona de confort și a merge „fiindcă dă bine” sau fiindcă există presiune socială, la spectacolele unui actor sau regizor care nu ți-a plăcut niciodată (și, ca să revin la punctul 1, știi și DE CE nu îți place, adică nu e doar o prejudecată) 

 

Primul scenariu înseamnă să te păstrezi deschis la minte, al doilea mi se pare strict încăpățânare și neîncredere în propriile gusturi, în ideea că „sigur am ratat eu ceva, toată lumea zice că e bun, deci trebuie să-mi placă…”

 

Un exemplu: de curând, am fost la un spectacol sută la sută interactiv, deși nu este deloc pe gustul meu acest tip de teatru. Totuși, mă interesa tema, îmi plăcea actrița din rolul principal și nu voiam să am prejudecăți. A meritat și nu regret câtuși de puțin.

 

Pe de altă parte, există regizori cu care nu rezonez și pe care îi evit elegant, fiindcă știu că stilul lor nu mi se potrivește și fiindcă au anumite manierisme sau tipare pe care deja le recunosc în toate spectacolele și care nu sunt pe gustul meu.

 

Nu e nimic rău să-ți formezi o listă de „Așa da” și ”Așa nu” în raport cu ceea ce cauți sau nu de la un spectacol, păstrându-ți în același timp mintea deschisă și curiozitatea de a fi provocat(ă) intelectual.

 

Și, un lucru subtil, dar foarte important: oricât de mult ți-ar fi displăcut un spectacol, gândește-te că acolo, pe scenă, sunt niște oameni la fel ca tine, cu sensibilitățile și temerile lor.

 

Este perfect în regulă să spui „Nu mi-a plăcut pentru că…”, dar e foarte urât când ajungi să citești păreri de genul „O mizerie de spectacol” sau „Cea mai mare porcărie văzută vreodată.”

 

Mai ales că, în cele mai multe cazuri, superlativele – fie ele pozitive sau negative – nu trădează decât niște emoții exacerbate, din diferite motive.

 

8. Rămâi mereu curios!

 

Am vorbit despre gusturi, preferințe și stiluri, dar dacă după tot ce ai citit întrebarea ta este „Okay, dar eu nu prea îmi cunosc gusturile…”, asta e perfect în regulă.

 

Să fii curios este unul dintre elementele esențiale în teatru, la fel și dorința de a vedea și experimenta stiluri total diferite.

 

Când pornești de la zero, ai tendința să vezi doar dezavantajele, faptul că nu știi, nu te pricepi, nu ai habar. În realitate, când pornești de la zero orizontul de posibilități este nelimitat.

 

Dacă nu te cunoști suficient cât să-ți știi butoanele și preferințele, cel mai bun lucru pe care-l poți face este să testezi.

 

Începe cu teme care îți plac, cu actori pe care-i simpatizezi, cu titluri care te atrag. Începe instinctiv.

 

Folosește-ți intuiția, dar fără să-ți pui singur opreliști sau bariere de tipul „Eu niciodată nu…”.

 

Știu oameni care spun că ei merg doar la comedii, fiindcă nu le place să vadă ceva trist pe scenă. Sau oameni care nu merg la spectacole cu un singur actor, fiindcă sigur se vor plictisi. Oameni care știu ei sigur că un spectacol mai lung de două ore o să-i adoarmă.

 

Aici nu e vorba despre gust, ci despre clișee, evitarea unor emoții sau promovarea unor prejudecăți, ori asta nu poate fi niciodată ceva bun.

 

Mai ales dacă nu ai încercat niciodată, dar știi tu sigur că...

 

E o mare diferență între „Nu-mi plac spectacolele despre boală sau despre violență, îmi dau o stare rea…” și „Nu merg la nimic care nu mă face să râd cu gura până la urechi…”.

 

La fel și între „Îmi plac spectacolele unde e multă acțiune pe scenă, fiindcă mă țin în priză…” și „Dacă nu are decor și costume spectaculoase, sigur e un spectacol slab…”

 

O vei învăța în timp, la fel cum îți vei regla și gusturile în timp, dar până atunci trăiește, privește și bucură-te, fără cenzura ta sau a altcuiva.

 

Și, mai ales, nu uita: niciodată nu e prea târziu să iubești… orice. Teatrul, cărțile, filmul, săritul cu parașuta, absolut orice activitate care te atrage, dar la care lumea îți spune că ai ratat startul.

 

Nu e adevărat. Lumea asta vrea doar să te sperie.

Cele mai bune lucruri mărunte din viața mea le-am descoperit cu mult timp în urmă.

 

Apoi m-am dezis de unele dintre ele sau le-am uitat și m-am reîntors, la un moment dat, cu coada între picioare.

 

Mă refer aici la gusturi punctuale, alegeri utile, expresii mărunte ale stilului de viață care mi se potriveau foarte bine.

 

Le-am găsit cu intuiția, dar și cu mult trial & error, iar uneori erau fix de-a-ndoaselea față de gusturile și preferințele celorlalți. Sau, cel mai des, nu erau la modă… încă.

 

Asta a făcut situația și mai grea și de multe ori m-a făcut să mă îndoiesc de validitatea instinctelor mele, mai ales când aveam doar 20 de ani.

 

Invariabil însă, lucrurile care mi-au plăcut au revenit în viața mea periodic și m-au urmărit, ca legate de o ață invizibilă, semn că le găsisem bine de prima dată. 

 

De exemplu, pe la 25 de ani, țineam regimul ketogenic ca să-mi țin în frâu niște probleme de sănătate.

 

Citisem de el pe niște forumuri de internet, îmi comandasem cărți și urmăream un medic care vorbea despre asta.

 

Ca să fie mai clar: dacă acum toată lumea știe de keto, există rețete, conturi de social media, restaurante care livrează keto, medici specializați, în 2010 ideea de keto era ceva absolut… exotic. 

 

Mă simțeam bine mâncând keto și mă ajuta enorm în activitatea sportivă, dar medicul meu mi-a spus atunci că „nu e ce trebuie”.

 

Prea multe grăsimi, e nevoie de o dietă echilibrată, hormonal nu va fi în regulă și tot felul de alte argumente.

 

Aproape 15 de ani mai târziu, același medic, proaspăt întors de la un curs internațional pe tema dietei ketogenice la femei, îmi dădea un plan alimentar revoluționar pentru gestionarea intoleranțelor mele care era… fix ce făceam eu în 2010.

 

Nu exagerez cu nimic, era exact ceea ce îi povestisem eu la prima noastră consultație, cu ani în urmă, când „nu fusese ce trebuie”.

 

Am vrut să-mi dau singură două palme pentru că am avut nevoie de mai bine de un deceniu ca să mă întorc fix de unde plecasem și unde intuiția mea mă purtase de la sine.

 

Apoi, cele mai bune fonduri de ten încercate de mine au fost unele care nu aveau absolut deloc hype în jurul lor.

 

Pentru tenul meu, mixt spre gras, aproape toate „celebrele” pe care le-am testat au fost un eșec, în timp ce revelațiile au fost câte un no-name sau ceva care se găsea pe raftul cel mai de jos din magazin. 

 

Nu se aflau acolo fiindcă nu ar fi fost bune, ci pentru că nu erau „cel mai nou produs” sau „cel mai revoluționar”, erau niște clasice care se vând de la sine, într-un fel sau altul. 

 

Când le spun oamenilor că folosesc un fond de ten Max Factor care costă 60 de lei sau că mi-a priit mai mult un fond de ten Essence decât ceva „viral” de la brandul lui Lady Gaga sau al lui Hailey Bieber, văd uimirea, amestecată cu „Oare zice în glumă sau ca să dea bine?”. 

 

Nu, pur și simplu am înțeles că un produs adorat de toată lumea poate fi complet nepotrivit pentru mine și că altul, cel mai obscur și nepopular, poate fi exact ce îi trebuie tenului meu.

 

De asta e nevoie de discernământ și auto-cunoaștere, dar astea se dobândesc cu timpul.

 

Ca să vă fac să râdeți până la capăt, eu mi-am comandat pudră de matcha pe internet prin 2011, pentru că mă interesa efectul ei asupra retenției de apă și citisem niște lucruri în acest sens.

 

Gustul de matcha nu mi-a plăcut niciodată per se, dar tot pentru sănătate m-am documentat și am comandat.

 

Am consumat o vreme, cine mă auzea vorbind mă credea o excentrică, iar 12 ani mai târziu… bum, revoluția Matcha în România.

 

Știți acele plăci vibrante pe care le vedem acum peste tot, în reclame, la influenceri, chiar și pe paginile de social media ale medicilor?

Am și eu una care-mi place foarte tare, însă… povestea mea cu plăcile vibrante datează din 2009.

 

Da, din 2009. 

 

Pe atunci citeam pe forumuri străine despre Power Plate, tehnologia folosită de astronauți în spațiu și care ajută la tonifierea musculară și la relaxare, iar toată lumea, mai ales antrenorii de fitness, îmi spunea că e inutilă sau „doar pentru leneși”. 

 

Mi se părea un adjuvant extraordinar pentru antrenamentele clasice și apăruseră și la noi câteva locuri unde te puteai antrena pe Power Plate, dar m-am lăsat rapid fiindcă presiunea pe „trebuie să fie greu, orice nu e greu nu merită” era prea mare.

 

Acum, la 40 de ani, una din două femei din jurul meu are o placă vibrantă acasă și povestește despre asta cu entuziasm.

 

Mai departe.

 

Dețin două mașini Mini, una electrică, din 2021, și una clasică, pe benzină, din 2008.

 

Cea din 2008 este, practic, una dintre cele mai lungi relații din viața mea.

O iubesc ca-n prima zi și în continuare când mă urc într-un Mini simt că am ajuns acasă.

 

Ce am auzit eu cel mai des despre Mini, încă dinainte de a-l cumpăra?

 

Că este „ca un kart”, că e rigid și că nu este deloc o alegere înțeleaptă pentru o mașină de zi cu zi.

 

Peste 10 persoane diferite, toți pasionați auto, au rostit exact aceste cuvinte. ”Ca un kart”. În continuare le aud, periodic. 

 

Ei bine, în aproape 20 de ani de când conduc zilnic Mini, nu am simțit-o niciodată, dar absolut niciodată, nici rigidă, nici ca un kart.

 

E mașina perfectă pentru mine, suntem un tot unitar, dar dacă aș fi plecat urechea la lume, probabil mașina mea ar fi fost o alegere mai „cuminte” și mai „clasică”.

 

Un fel de „ceva să placă la toată lumea”.

Am revenit la părul meu creț natural după ani de zile în care cel drept mi se păruse mai elegant, mai frumos, mai „ordonat”.

 

Și asta doar fiindcă părul drept reprezintă, moda și norma de frumusețe convențională.

 

În continuare sunt oameni care îmi spun ce frumoasă eram cu păr drept, le mulțumesc și merg mai departe, fiindcă nu aceea e direcția spre care mă îndrept.

 

Ce am învățat eu din toate astea și din multe altele?

 

Că singurul filtru relevant pentru viața mea sunt EU cu gusturile și nevoile mele, nimeni altcineva.

Dar și că lucrul cel mai bun pe care aș putea să-l fac pentru propria persoană este să mă cunosc pe mine până aproape de perfecțiune. 

 

Atât de bine așezată să fiu în propriile gusturi și alegeri încât și dacă mâine descinde direct Anna Wintour în viața mea și mă măsoară din cap până-n picioare spunându-mi că mă îmbrac oribil și că arăt oribil, eu să bufnesc în râs și să-i răspund: „Poate pentru tine sunt urâtă, dar pentru mine sunt cea mai frumoasă!”

 

Într-atât de împăcată și fericită să fiu cu hainele, stilul, alegerile mele. 

 

Am observat această tendință a „specialiștilor” de a intra cu bocancii în viața ta, de dragul viralizării: tot felul de doamne și de domni care ne explică cât de greșiți suntem, din toate punctele de vedere, și că doar calea lor este cea corectă.

 

Sfatul meu dezinteresat: dați-le ignore!

 

În loc să-i urmăriți pe ei, urmăriți oameni care vă învață cum să vă descoperiți pe sine, acceptați îndrumări constructive și adresați-vă constant întrebarea „Ce îmi place și de ce?”

 

Asta nu înseamnă că nu trebuie să încetăm să ne perfecționăm, să ne îmbunătățim, să aflăm lucruri noi despre lume și despre noi.

 

Poate peste un an o să descopăr ceva absolut fantastic și care o să-mi schimbe viața, făcându-mă să renunț la un produs care acum este Sfântul Graal. 

 

Dacă voi face asta, însă, va fi pentru că într-adevăr acel produs îmi place, mi se potrivește și are un impact pozitiv asupra vieții mele, nu pentru că e la modă sau pentru că presiunea socială e prea mare.

 

Dacă eu simt că e pentru mine, tot restul lumii se poate pune de-a curmezișul, nu mă mai interesează.

 

Repetă după mine: „Important e să-mi placă mie!”. „Important e să-mi facă mie bine”

 

Asta e suficient.

Când aveam 12 ani, am emis următoarea afirmație, eu în forul meu interior: „Nu o să fiu niciodată cea mai frumoasă, pentru ca lumea să se îndrăgostească de mine, dar o să fiu cea mai deșteaptă, și atunci lumea o să mă respecte.”

 

Se întâmpla la ziua de naștere a unei colege de clasă, când eu fusesem singura pe care nimeni nu o invitase la dans.

 

Știți cum era pe atunci, când băiatul de care-ți plăcea te invita la blues? Pe mine nu m-a invitat nimeni. 

 

Firește, avea legătură cu faptul că eram un șoarece de bibliotecă cu păr creț tuns scurt și breton (ceva cumplit la părul creț), ochelari cu rame groase și că primisem bullying 2 ani la rând de la profesoara de sport și cea de fizică în fața întregii clase.

 

De la „proasto” și „idioato” la ”uitați, copii, cât de inaptă e Cosmin”, le-am auzit pe toate. 

 

Nu eram, așadar, vreo fată cool după care să întoarcă capul niște adolescenți plini de hormoni.

 

Acum, dacă m-aș întâlni cu mine de la 12 ani, m-aș lua în brațe și mi-aș spune că e o doar perioadă oribilă și nedreaptă, că o să treacă și că foarte curând n-o să mai însemne nici cât o scamă pe haina universului.

 

Și că suntem toți niște copii fără minte care habar n-au cât o să dea viața cu ei de pământ.

 

Atunci, însă, undeva între „Total Eclipse of the Heart” și ”Unbreak my Heart”, stând cu genunchii la piept pe canapeaua din sufrageria sărbătoritei, am decretat că sunt îngrozitor de urâtă și am scos din mintea mea de olimpică la română fraza de mai sus. „N-o să fiu niciodată…”

 

Și am crezut-o.

 

Am tatuat-o pe creierul meu.

 

Știți celebra parabolă cu puii de elefant care sunt legați de picior cu o sfoară prinsă de un băț mic și, chiar dacă ei cresc și se fac de o tonă, rămân prinși de același băț? Au învățat că ei sunt mici, bățul e mare și imposibil de desprins.

 

Așa și eu. Oricât de mult m-aș fi schimbat pe parcurs și orice aș fi văzut în oglindă, niciodată nu am putut să mă descotorosesc de acea frază.

 

La un moment dat, pe la 30 de ani, am fost la un fel de workshop de dezvoltare personală la care trebuia să mă uit în oglindă și să-mi spun „Diana, ești frumoasă. Diana, te iubesc”. Am izbucnit în plâns.

 

Firește, nu a ajutat nici faptul că, încă de când eram copil, fraza preferată a rudelor mele materne era „Păcat că nu semeni cu maică-ta”. Mama mea fiind blondă cu ochi albaștri.

 

Eu semăn cu bunica din partea tatălui, un detaliu care doar a înrăutățit situația, având în vedere că mama mea și soacră-sa nu s-au agreat cu adevărat niciodată.

 

Da, am evitat să scriu asta la gândul că ar citi mama, dar după 40 de ani se prescriu multe lucruri, iar eu am încetat să mai menajez sensibilitățile familiale.

 

Să faci o fetiță și să semene cu „nemesisul” tău n-a fost probabil prea agreabil pentru o femeie aflată în depresie post-partum pe vremea când nu se vorbea despre depresie, așa că refrenul copilăriei mele a continuat mulți ani. 

 

De fapt, sunt aproape sigură că multe dintre lucrurile pe care mama mea mi le-a aruncat de-a lungul vremii și pe care eu le-am colecționat în lista mea secretă de nesiguranțe au fost inconștiente.

 

De ce îți porți părul așa? De ce te îmbraci așa? De ce zâmbești așa?

 

În traducere: „De ce semeni atât de mult cu ea?”

 

„Oof, dacă doar te-ai fi aruncat și în partea noastră de familie”, mă căinau bunica cealaltă și mătușa, care m-au iubit amândouă cu toată inima, dar cu inteligență emoțională zero.

 

Și, undeva între sufrageria Andreei Matache, remarcile mamei și oftaturile rudelor, am decretat că asta e, de frumoasă sunt deșteaptă, vorba bancului.

 

Bunica cu care semăn a murit când eu aveam 4 ani, așa că nu exista vreo oglindă vie în care să mă văd.

 

Poate dacă o aveam pe ea, aș fi putut măcar să văd că există o femeie ca mine care a fost apreciată, iubită și care nu are nimic în neregulă cu ea. 

E amuzant cum, deși suntem aproape identice, am considerat-o mereu pe bunica o femeie superbă, care trăise o poveste de dragoste specială, în schimb pe mine m-am văzut mereu fix opusul.

 

Până de curând.

 

De fapt, acum câteva zile râdeam cu o prietenă de faptul că, după 40, ai sentimentul că s-au ridicat 10 kilograme de greutăți de pe tine și că un văl de pe ochi care nu te lăsa să distingi clar viața s-a volatilizat. Instantaneu. Cineva, undeva, a apăsat un buton.

 

Există un banc cu doi pensionari care vorbesc despre cum toți cei din jur încep să se ducă, pe rând, iar unul dintre concluzionează: „Măi, eu cred că ăștia ne pun ceva în pensie!”

 

Ei bine nu știu ce ni se pune în anii care vin după 40, dar e ca un elixir al fericirii.

 

Pentru mine, s-a simțit ca o renaștere, deși așteptam taman contrariul, fiindcă suntem învățate să ne gândim la 40 ca la bau bau. De parcă după 40 coeficientul tău de femeie scade cu zece puncte.

 

Tot la 40 începi să primești de la femeile de dinainte multe sfaturi, cam toate proaste.

 

”Nu trebuie să știe toată lumea câți ani ai…”

„Okay, ai făcut 40, dar acum nu trebuie să trâmbițezi peste tot…”

„Mai bine păstrezi misterul, nu te apuca să povestești tu acum că ai 40 și cum e viața la 40…”

 

Pe astea din urmă nu mi le-a zis un străin băgăcios, ci mama mea.

 

Paradoxal, una dintre cele mai sincere discuții avute cu mama vreodată, când eram adolescentă, a rezultat într-o mărturisire care m-a urmărit mereu.

 

Am întrebat-o care e vârsta la care s-ar întoarce dacă ar putea și, deși mă așteptam la 20 sau 30, ea mi-a zis pe nerăsuflate: „La 45, atunci m-am simțit cel mai bine.”

 

Țin minte cât de tare m-a mirat, fiindcă la 20 de ani vârsta de 45 pare deja capătul vieții și nu înțelegeam cum ar putea cineva să considere 45 superior unui 25, de exemplu. Acum știu.

 

Derulând până în prezent, când mama a început cu sfaturile mi-am adus aminte discuția noastră: ”Deci te-ai întoarce la 45, dar… nu vorbim de vârsta noastră, după 40.” Mda…

 

Nu vorbim și fiindcă ne-am obișnuit să nu fim bine cu noi, ca femei, și orice lucru nou care se întâmplă mușcă și mai tare din acea felie de încredere în sine care se face tot mai mică.

 

Ce mi s-a întâmplat mie, după 40, pentru a ridica acel văl?

 

Mi-am trăit, pe rând, toate fricile.

 

M-am îngrășat, hormonal, câteva kilograme, și le-am dat jos fiindcă am decis să nu mă las până nu găsesc răspunsul la problema respectivă.

 

Asta deși răspunsul inițial al medicilor era: „Eh, e normal după 40, cu problemele dumneavoastră de sănătate…”.

 

Nu, nu e normal, iar acum sunt mai în formă, fizic, decât eram la 20, deci nu. Dar una dintre cele mai mari frici ale mele era aceasta: să nu mai am controlul asupra propriului corp.

 

Ce altceva a mai fost?

 

Am fost dezamăgită crunt de oameni în care îmi pusesem tot sufletul.

 

Unii dintre cei mai apropiați oameni m-au luat și și-au șters pantofii cu relația noastră, lucru pe care credeam că nu aș putea să-l mai duc. Că sunt deja prea obosită.

 

Inclusiv oameni cu care colaboram au decis s-o cotească la 180 de grade, ba chiar și o relație terapeutică pe care o prețuiam mult s-a încheiat într-o mare deziluzie.

 

Ei bine, am supraviețuit și, mai mult, am realizat că indiferent pe cine aș pierde, important e să nu mă pierd pe mine.

 

Am început un proiect editorial pe care l-am închis după trei ani fiindcă piața nu era pregătită pentru el.

 

Fix când aveam acea problemă hormonală, fix când îmi trăiam dezamăgirile, taman atunci s-a închis și acest proiect, ceea ce mi-a activat toate fricile legate de eșec.

 

Doar că, în mod surprinzător, eșecul nu m-a ucis, așa cum eram sigură că o va face.

 

M-a lăsat să îmi trăiesc toate temerile, să mă tăvălesc și apoi să ies la capătul celălalt, cu o seninătate pe care nu o credeam posibilă.

 

În acest moment, și dacă aș face alte 20 de proiecte și le-aș închide pe toate, sunt sigură că aș fi în regulă. N-aș țopăi de bucurie, desigur, dar nici nu aș mai echivala ceva care nu merge cu propria valoare. A fost o lecție dureroasă, dar eficientă.

 

Undeva la intersecția dintre dezamăgiri, eșecuri, dereglări și lucruri care păreau scăpate total de sub controlul meu, vocile răutăcioase din cap au început să se ducă și a rămas doar vocea mea reală.

 

O voce care nu mă vedea nici urâtă, nici ghinionistă, nici lipsită de valoare.

 

O voce care, când ascult cu atenție, îmi pare vocea copilului care eram înainte ca viața și lumea să așeze pe mine straturi de judecăți și răutăți.

 

În loc ca Diana de la 40 să o vindece pe Diana de la șase ani, se întâmplă fix invers. Mi se pare că mi-am recăpătat ceva din inconștiența și siguranța de sine a copilului care eram înainte de oftaturi, bullying și judecăți.

 

Dacă asta înseamnă să dai în mintea copiilor, odată cu înaintarea în vârstă, sper să nu încetez niciodată să alunec înspre mine cea de la șase ani, acea Diana care se iubea pe sine și iubea lumea.

 

Acum, la 42, îmi place de mine dar, mai ales, mi-e drag de mine.

 

Mi-e drag de zâmbetul meu, de ochii mei, de părți ale corpului pe care mereu le-am judecat.

 

Mi-e drag de ele pentru că e poate prima oară când le privesc cu ochii mei, fără notele de subsol ale nimănui.

 

Nu-mi doresc să arăt de 20 sau de 30, dar îmi doresc să arăt mai bine decât credeam eu la 20 că pot arăta femeile de 40.

 

Vreau să arăt mai bine și să mă simt mai bine decât stereotipurile din mintea mea, să am o viață cum nici nu visam la 20, vreau să spun „Da, am trăit mai bine decât au trăit femeile de dinaintea mea la 40 și mai bine decât visam eu.”

 

Vreau ca, pentru tot restul vieții, inclusiv când voi fi o bătrânică zâmbitoare și plină de riduri, să pot să mă uit în oglindă și să-mi spun ”Diana, ești frumoasă” , fără să-mi dea lacrimile.

 

Nu știu ce altceva voi mai face pe lumea asta, dar dacă izbutesc acest lucru – să mă iubesc până la final așa cum n-am făcut-o de la început – atunci voi considera că toată viața mea, exact așa cum a fost, a meritat efortul.

Principiul care m-a iritat, frustrat și revoltat cel mai tare în viața asta sună cam așa:

 

„Lucrurile se întâmplă când le aștepți mai puțin”

 

Sau fratele lui: „Trebuie să te detașezi pentru ca lucrurile să se întâmple”

 

Sau, cel mai rău dintre toate: „Dacă ești prea implicat emoțional, nu va merge. Când nu îți mai pasă, când ești complet indiferent, abia atunci se întâmplă”

 

E suficient să le scriu și deja simt cum încep să mă enervez.

 

Acestea sunt principii tip „piatră în pantof”, ceva omniprezent și atât de iritant încât la un moment dat îți vine să te așezi, să te descalți și să arunci pantofii de perete.

 

Și să-ți zici că mai bine mergi desculț decât să te chinui așa. Doare, dar măcar e o durere mai suportabilă.

 

Fix așa am spus eu, de multe ori: păi dacă ajunge să nu-mi mai pese, atunci ce sens are?

 

Eu vreau un lucru ACUM, AICI, cât îmi bate inima, cât îmi transpiră palmele de emoție, cât simt că n-am aer când mă gândesc la el. Fie că e vorba de un om, de un job, de un vis, de orice.

 

Dacă pentru a-l obține trebuie să ajung în stadiul în care mi-e complet indiferent și nu-mi mai trezește nicio emoție, iertați-mă, dar… de ce l-aș mai vrea?

 

Ce sens mai are?

 

M-am războit foarte mult cu acest sistem de gândire și cu cât îl auzeam pomenit mai des, cu atât simțeam cum îmi fierbe sângele în vine.

 

Doar că vara asta, pentru prima dată în 42 de ani, l-am înțeles. În cel mai complicat și traumatizant mod, dar care m-a făcut să evoluez cum nu cred că ar fi reușit nici 100 de cursuri și 20 de coach. 

 

Și niciodată, absolut niciodată, nu l-aș explica unui alt om prin aceste panseuri adormitoare și iritante de tip „Când te aștepți mai puțin…” sau „Trebuie să nu-ți mai pese”. Mai bine nu-i zic nimic decât să-i zic aceste truisme de doi lei.

 

Să vă povestesc.

 

Toată viața mea m-am luptat cu fibroamele uterine, aceste tumori benigne care se formează la nivelul uterului din motive pe care știința încă nu le stăpânește pe deplin.

 

Se spune că ar fi genetice, dar nu numai.

 

Se spune că ar fi hormonale, dar nu numai.

 

Cert este că evoluția lor este, uneori, precum cititul în zațul de cafea: te uiți din când în când, vezi ce e acolo și dai pronosticuri cu acuratețe minimă: „La drum de seară se întrevede că ar putea să crească… Sau să stagneze… Sau să nu se mai dezvolte altul… Sau să se dezvolte”

 

Nu e nimic sigur.

 

Am mai povestit despre asta și am trecut și printr-o intervenție chirurgicală anul trecut, în Italia, fiindcă respectiva tehnică nu se putea face în România.

 

A fost o operație reușită, dar care a rezolvat problema doar pe moment. A eliminat ceea ce exista deja, dar nu a putut pune stop dezvoltării altor tumori benigne.

 

Și, surprize – surprize, ele au reapărut rapid și chiar mai violent decât înainte, ceea ce m-a dus într-un stadiu pe care eu îl numesc etapa inevitabilă de „De ce eu?”

 

E sănătoasă, e normală, e justificată. 

 

Nu ai cum să primești vestea că fibroamele ți s-au refăcut și s-au dublat ca mărime în 6 luni și să reacționezi ca un călugăr zen.

 

Pe acest pământ, suntem oameni și ne comportăm ca oamenii, cu tot ce presupune acest corp din carne și oase. Prin urmare, am bifat stadiul de revoltă, de supărare, de dezamăgire, de tot. Recomand!

 

L-am trăit, l-am consumat, l-am plâns pe banca din fața spitalului, în timp ce îmi venea să și râd la gândul că, așa cum cum Coelho avea cartea numită „La râul Piedra am șezut și-am plâns” (care era bestsellerul adolescenței mele), eu eram în paradigma „În față la Medlife am șezut și-am plâns”.

 

N-am nicio treabă cu ei, dar se întâmplă să aibă un parc în față, numai bun să-ți plângi sufletul.

 

După care, conștient, poate ca o consecință a tuturor anilor de dezvoltare personală și lucru cu mine (prin asta mă refer la citit, introspecție, vorbit cu oameni deștepți, înțeles concepte precum neuroplasticitate sau epigenetică), am decis că de data asta voi reacționa altfel.

 

După ce mi-am trăit faza de „De ce eu?”, am decis să fac ceva ce nu am făcut niciodată: să accept situația.

 

Mereu, de la 25 de ani de când am descoperit că am această problemă, am luptat cu ea.

 

Cu nedreptatea ei, cu faptul că nu trebuia să mi se întâmple mie, dar și cu realitățile ei.

 

Am refuzat să mă gândesc la perspectiva unei operații radicale și am sperat la miracole, dar dintr-o perspectivă de deznădejde, nu de putere.

 

Am negat problema, am privit în altă parte, am tratat-o ca pe un musafir nepoftit, deși era în interiorul corpului meu, practic parte din mine.

 

Chiar și rugăciunile mele erau ceva de genul: „Doamne ajută-mă, fiindcă eu sunt slabă și nu pot să duc asta și nu se poate să ajung eu în acea situație, nu aș putea, nu pot concepe, te rog, te implor…”

 

Genul de rugăciune pe care, așa cum o văd acum, e mai mult o formă de cerșetorie.

 

Te duci în fața lui Dumnezeu ca un milog care nu știe de capul lui, nu ca o ființă care are încredere în ea, dar și în planul divin.

Așa că, pentru prima dată, după diagnosticul din primăvară, am ales să accept situația. Totul.

 

RMN-urile care mă îngrozeau.

Pronosticul sumbru, care implica scoaterea organului cu totul.

Ideea că nu doar că problema nu a dispărut, dar ea a escaladat în 6 luni.

Faptul că nu mi-am primit „miracolul”, deși m-am rugat o viață și am făcut tot ce am putut.

Realitatea că nedreptatea persistă.

Faptul că sunt un om bun care nu merita așa ceva.

Doar că nu le-am mai văzut așa, ci le-am văzut ca pe un „Ok, și…? Asta este, o să mă descurc!”

 

Acum să nu credeți că am fost vreo eroină de film, vreo Scarlett O’Hara, sunt tot un om, dar care a ales să accepte, pentru prima dată, că asta e situația.

 

O acceptare matură, pe care am simțit-o până la ultima celulă din corp.

 

În loc să mă cramponez de DE CE, am luat-o ca pe o problemă rezolvabilă.

 

M-am documentat, am citit, mi-am găsit chirurg și am decis că voi face gestul suprem. Operația. ACEA operație.

 

Scoatem cu totul. Gata. Până aici.

 

Ba chiar îmi pregătisem și un reel tip haz de necaz pe care să-l pun în săptămâna operației, cu voiceover din Sex and the City, când Carrie îi spune lui Big că s-a încheiat relația dintre ei și rostește celebra replică: ”You and I? You and I… NOTHING!”

În cazul meu, ”Big” era organul care m-a chinuit vreme de mai bine de 20 de ani. 

 

Am stabilit data operației, mi-am făcut un plan de recuperare, le-am spus tuturor să nu conteze pe mine în luna august, efectiv am creat de la zero un SISTEM care să mă facă ca, într-o lună, să scap de problemă și să-mi revin la viața normală, în cel mai simplu și rapid mod. 

 

Număram zilele până când gata, se întâmplă.

 

Vorbeam despre momentul în care mă voi întinde pe o masă de operație și cineva va tăia o bucată din mine așa cum unii oameni vorbesc despre mersul la o drumeție.

 

Simțeam o liniște absolută în interior. Nu indiferență, ci senzația că „Trebuie să fac asta ca să fiu bine, deci o s-o fac, fiindcă vreau să fiu bine, fericită, să mă bucur de viață”. Atât.

 

Și, pentru prima oară, simțeam că o să mă descurc orice ar fi. Absolut orice ar fi.

 

Dispăruse acea senzație de „Eu sunt mică și neajutorată și la mila vieții”, o trăire în care recunosc că mă bălăcisem niște ani. Victimizarea e uneori irezistibilă.

M-am dus la toate controalele pre-operatorii, până am ajuns înapoi la parcul MedLife, la unul dintre medicii care îmi spuseseră că gata, e de tăiat, de scos, fără loc de întors.

 

Doar că de data asta s-a uitat la mine cu ochi străini și goi și mi-a zis ceva care mi-a resetat tot sistemul: „Păi… vreți dumneavoastră să-l scoateți pe tot? Țineți neaparat?”

 

Mi-am înghițit cuvintele care ar fi sunat cam așa: „Doamnă, dumneavoastră ați stat acum 2 luni în fața mea și mi-ați spus că TREBUIE să scot tot. Înțeleg că nu mai țineți minte, dar mie mi-ați schimbat traiectoria vieții…”, i-am mulțumit, am ieșit și m-am așezat înapoi pe bancă.

 

De data asta nu am plâns, ci am gândit la rece. 

 

Cu operația stabilită, cu procedurile făcute, cu totul aranjat, am gândit așa: „Hai să mai bag o fisă și… cum o fi, o fi!”

 

Aveam deja 2 păreri, hai să o cer pe a treia și acela să fie verdictul.

 

Am derulat prin minte toate numele de medici știuți sau auziți și mi-am amintit de cineva, un medic cunoscut demult, care îmi plăcuse mult ca blândețe și seriozitate. Îmi rămăsese în minte.

 

Am pus mâna pe telefon și l-am căutat pe Google. Apoi i-am scris unei prietene care știu că-l are ca medic curant, spunându-i că am de gând să merg la el să-i cer sfatul.

 

Am scris fix așa: „Oricum vreau să mă operez, dar să înțeleg dacă e cazul să scot tot sau nu, fiindcă deja nu mai înțeleg nimic”.

 

Singurul loc disponibil era la final de iulie, cu 2 zile înainte de operația mea, iar el pleca în concediu peste 2 zile de la momentul telefonului meu la call-center, așa că m-am pus pe o listă de așteptare, convinsă că o să apară totuși ceva, cumva. Nu știu cum, dar știam că o să apară.

În 4 ore, aveam o programare pentru a doua zi, la spitalul privat unde lucrează. Știți acea vorbă: când e să fie e să fie? Fix așa a fost.

 

M-am prezentat a doua zi așa cum te prezinți la o întâlnire cu cel care crezi că e iubirea vieții tale. Așa m-am dus, cu fluturași de nerăbdare în stomac și zero frică. Un fel de „Mă duc să mă întâlnesc cu soarta”.

Orice mi-ar fi zis, chiar și dacă-mi zicea că e de trei ori mai rău decât cred eu că este, știam că voi putea să duc.

 

Am așezat pe birou teancul meu de fișe, RMN-uri și ecografii, și am început solemn discursul cu „Eu urmează să-mi scot un organ intern în 2 săptămâni”, pentru ca omul să înțeleagă că eu vorbesc serios și că „I mean business”, lucru care mă amuză acum, în retrospectivă. 

 

Am plecat de acolo cu o alternativă de tratament care nu știu dacă mă va salva de operație – poate nu – dar care sigur mi-a schimbat perspectiva, într-un moment în care eu nu mă mai așteptam la absolut, dar la absolut nimic, în afară de un bisturiu care să mă secționeze transversal peste două săptămâni.

 

Sau, ca s-o citez pe doamna doctor la care urma să mă operez (nu cea de la MedLife) și care e un om deosebit: „O să vă tai ca la o cezariană!”. Am încheiat citatul.

 

Doar că n-a fost să fie cezariana mea de-facto, fiindcă momentan nu mă mai operez și iau o pastilă de care nu auzisem niciodată până acum, deși am fost la peste zece medici ginecologi cu problema fibromului meu.

 

Partea cea mai amuzanto-tragică? Aproape că-mi părea rău că tot sistemul meu post-operator, pus la punct cu atât de multă grijă, se duce pe apa sâmbetei. Eram atât, dar atât de pregătită! 

 

În timp ce mergeam spre casă, am avut exact acest gând: ASTA înseamnă că lucrurile „vin când nu le aștepți”.

 

Și nu se poate învăța sau „fura” fiindcă implică să treci printr-un proces personal și profund de acceptare și de împăcare cu tine.

 

Sunt sigură că, dacă aș fi rămas în faza de „De ce eu?” și în disperarea tăcută din ultimii ani, când mă milogeam de un miracol, nu ar fi apărut această întâlnire, acest tratament, această speranță.

 

Nu avea de unde să răsară din toată acea mocirlă de victimizare și neîmpăcare de sine.

 

A apărut când deja acceptasem că asta e situația și eram împăcată complet cu ea. Nu declarativ, nu „Mă prefac că sunt în regulă”, „M-am autosugestionat că vreau asta, dar în realitate sunt îngrozită”. Nu. Acceptare reală, totală, o liniște completă, absolută.

 

Și tocmai asta e frustrant, într-adevăr: fiindcă e adevărat că „totul se întâmplă când te aștepți mai puțin”, dar pentru ca mai puținul acela să se întâmple, trebuie să se întâmple TOTUL. 

 

Să pătimești totul, să accepți totul, să treci prin iad și înapoi și abia atunci… da, ce să vezi, apar miracole, surprize, lucruri care nici nu existau acum două secunde.

 

De asta e atât de frustrant acel „Trebuie să te detașezi”, pentru că nimeni nu îți spune că acea detașare te costă totul.

 

Tot ce erai tu până atunci. Practic te schimbă, te transformă în altcineva, te duce la nivelul următor, un nivel la care ești tot tu, dar diferit de tot ce ai fost înainte.

 

Nu vă judecați și nu vă biciuiți singuri fiindcă lumea vă spune „să vă detașați”, iar voi vă țineți cu dinții și cu unghiile.

 

E normal. E omenesc, e cel mai firesc lucru din lumea asta.

 

Încercați doar să înlocuiți abordarea de tip „Milog al vieții” cu cea de tipul „Orice mi s-ar întâmpla, o să mă descurc!”.

 

Este, din experiența mea de om care a trecut prin multe, cel mai bun lucru pe care-l putem face noi pentru noi.

 

Nimic altceva nu a funcționat pentru mine în afară de a mă ajuta eu mai întâi, pentru ca apoi Dumnezeu, Universul, cum vreți să-i spuneți fiecare, să poată să mă ajute.

 

Din stadiul de victimă nevinovată a vieții nu am reușit niciodată să creez nimic decât tristețe și chiar și mai multă victimizare.

 

Dacă ar trebui să reformulez frazele de la începutul articolului, aș zice așa:

 

„Lucrurile bune se întâmplă când le aștepți mai puțin” când accepți realitatea și o iei ca atare.

 

„Trebuie să te detașezi accepți că vei fi bine orice s-ar întâmpla, pentru ca lucrurile să se întâmple”

 

„Dacă ești prea implicat emoțional, disperat nu va merge. Când ai încredere că te vei descurca orice ar fi nu îți mai pasă, când simți că nimic nu poate să te doboare ești complet indiferent, abia atunci se întâmplă”.

 

Să fim bine!

Și o să fim, orice s-ar întâmpla.

Am făcut 12 ani de matematică pe pâine, dar nu am făcut suficientă școală a vieții până anul ăsta, ca să înțeleg anumite lucruri care mi-ar fi putut schimba felul de a privi lumea.

 

Însă niciodată nu e prea târziu.

 

Am terminat matematică-informatică, am dat teze la matematică, fizică, informatică și bacul la toate cele de mai sus.

 

Am fost un om al cifrelor, cu suflet de umanist, și chiar dacă matematica m-a ajutat în multe feluri la nivel de organizare și disciplină, mi-a rămas datoare cu o lecție ne-livrată până zilele trecute.

 

Chiar dacă am studiat logaritmi, funcții complexe și matematici superioare, felul meu de a privi lumea a fost eminamente cartezian: avem aceste coordonate, mergem din punctul A în B, apoi în C, D și tot așa. Liniar.

 

La drept vorbind, a fost intersecția dintre matematicile superioare și ce am învățat acasă: viața e pe bază de muncă, de efort, de ceea ce investești în ea. Investești 100, avansezi 100. Investești 10, avansezi 10.

 

Sau, expresia preferată a mamei mele: „Viața îți dă locul pe care-l meriți.”

 

De asta, de câte ori m-am gândit la viață, am perceput-o în termenii celebrei reguli de trei simplă: dacă acum mă aflu la nivelul 5 și depun efort de 8, ca să ajung la nivelul 10, cât efort trebuie să depun? Proporțional cu cât vreau să reușesc, evident.

 

E o strategie de viață care mi-a servit până la un punct, deși m-a și băgat în burnout și depresie pe parcurs, dar care a și așezat un capac deasupra mea.

 

Fiindcă ia în vedere doar o latură a vieții, una eminamente numerică, matematică.

 

De exemplu, știți acea teorie: „Dacă vrei să găsești iubirea, trebuie să ieși, să cunoști, să ai cât mai multe întâlniri, să vezi cât mai mulți oameni? Că altfel de unde să apară Făt Frumos?”

 

Ei bine, când aveam 23 de ani, mi-am făcut un calcul la final de an și a reieșit că în ultimele 12 luni cunoscusem 800 de persoane noi, prin prisma profesiei de jurnalist și nu numai, dintre care 50% bărbați.

 

Asta nu m-a oprit, însă, să fiu singură încă 5 ani. Dar singură cuc, singură de-mi țiuiau urechile, complet și desăvârșit de singură.

 

O bună prietenă, în schimb, lucra la acel moment în corporație și vedea aceiași oameni zilnic.

 

În weekend se uita la seriale și se odihnea după o săptămână de muncă, deci nici măcar nu făcea efortul de a ieși din casă și de a socializa.

 

La una dintre cele două petreceri aniversare la care a acceptat să meargă în anul respectiv l-a cunoscut pe viitorul ei soț cu care trăiește fericită până-n zilele noastre.

 

Noroc, hazard, baftă, destin, oricum ai vrea să-i spui… sau, cum am învățat eu să-i spun, un moment de SALT.

 

Nu mai cred că viața e un maraton, viața e un cumul de salturi.

 

Toți le avem, dar nu în același moment, însă pentru a face saltul – ca în jocul cu Super Mario, când sărea pe ciupercă și-l propulsa în văzduh – trebuie să fim pe fază și să nu ne dăm singuri cu stângu-n dreptul.

Ce înseamnă asta? Dacă apare o oportunitate, să zici „Da, ar putea fi ceva minunat” sau „Wow, asta ar putea fi șansa mea”, în loc să-ți derulezi CV-ul în minte și să conchizi că „Mda, dar încă nu sunt suficient de pregătită sau de bună sau de capabilă sau nu m-am gândit că eu aș merita așa ceva la vârsta/nivelul ăsta!”

 

Am văzut asta la (prea) mulți oameni și am făcut-o și eu de multe ori: am simțit că mai e nevoie să parcurg 3 scări sau încă 2 ani sau încă 3 borne kilometrice pe care mi le setasem eu sau cei din jur despre când ar fi acceptabil să fac anumite lucruri.

Un antreprenor îmi povestea, zilele trecute, despre cum a petrecut ani de zile gândind fix pe principiul meu: „Dacă vând atâtea cuie pe lună (vorba vine, cuie), ori x luni, voi face atât”. Deci, ca să cresc, trebuie să vând y cuie în plus pe lună.”

 

”Până într-o zi în care am avut o idee bună, aproape o joacă, am implementat-o strict pe intuiție, cu încredere în mine și fără să fac nicio strategie, și am crescut de 10 ori în două luni. Și mi-a dat GAME OVER, ca la jocuri. Fiindcă eu nu îmi pusesem până atunci problema că aș putea crește altfel decât așa: cu x pe lună, y pe lună. A fost o revelație!”

 

Am tras aer în piept ca după un pumn în stomac.

 

Nici eu nu m-am gândit că ar putea fi altfel.

 

Niciodată.

 

Nu fiindcă nu aș crede în destin sau în lucruri neprevăzute, dar poate că viața m-a învățat, în ultimii ani, că neprevăzutul e mai degrabă negativ.

 

Adică mai curând vine o tornadă și-ți distruge depozitul decât o idee genială care să te ducă la 5 depozite noi într-un an.

 

Și aici e strict problema mea și modul meu de a gândi. Dobândit, nu născut.

 

Am recapitulat în minte momentele care mi-au adus cea mai mare creștere și, dezamăgitor pentru matematiciana din mine, n-au fost deloc strategice și liniare.

 

Au fost impulsuri de moment.

 

Au fost mailuri date pe principiul „Acum ori niciodată!”

 

Au fost momente de urlat în pernă, apoi ridicat și decis că „Gata, de acum va fi altfel!”

 

Au fost clipe în care îmi ajunsese cuțitul la os.

 

Au fost momente de inconștiență și elan.

 

A fost mai mult pe emoție decât pe Excel și mai mult pe siguranță de sine decât pe „câte trepte mai am până să merit ce vreau?”

 

Poate a fost și lecția lui 2025, care m-a dat de pământ în feluri pe care nu le credeam posibile, iar din acel haos desăvârșit m-am adunat și am sărit 20 de pătrățele pe tabela de joc, în doar șase luni.

 

Mă simt o altă persoană, dar strict fiindcă am decis asta și am acționat ca atare. Cu muncă multă, da, însă și cu conștiința unui „Ce-ar fi dacă?”

 

Dacă era strict pe muncă, ar fi fost doar 10 pătrățele pe tabela de joc. Celelalte 10 au fost avântul pe care mi l-am luat, fără să mă bazez pe absolut nimic.

 

Așadar, pentru prima oară, îmi dau voie să mă gândesc că, peste trei luni de acum încolo, aș putea fi la nivelul 10 al visurilor mele de acum. Sau 20… sau oricât de sus.

 

Pur și simplu.

 

Doar fiind eu, muncind așa cum o fac oricum de o viață, dar înlocuind matematica din cap cu matematica din teren: privesc, observ, îmi ascult intuiția și o aplic.

 

Și, pentru prima dată în viață, având încredere în Diana cea exponențială, nu cea liniară, carteziană, logică.

 

Indiferent dacă reușesc să ajung la etajul 5, 10 sau 200 al visurilor mele, știu că adrenalina saltului va merita din plin.

Mergeam cu Charlie pe stradă ieri dimineață și m-am trezit „vorbind” cu niște căței, apoi râzând la o fetiță care și-a întins brațele și a vrut să vină spre mine, și atunci am realizat: eu sunt genul de om care se oprește și râde la căței și la copii.

 

Nu e ca și cum nu știam, dar a fost așa, ca un moment de „pauză” în filmul vieții.

 

Asta sunt. Asta mă definește, poate mai mult decât multe alte lucruri pe care le consider emblematice pentru mine și în care am investit energie, timp și suflet, pe când aceste mărunțișuri sunt ale mele pur și simplu.

 

Nu am făcut niciun efort pentru ele și nu știu dacă mi se datorează, doar m-am născut așa.

 

În aceeași zi în care am avut acest gând, mi-a apărut în feed un material de Tiktok – la întâmplare – dintr-un film în care un profesor, interpretat de Adrien Brody, le dădea elevilor ca temă să scrie „Ce ar spune cei apropiați despre voi la înmormântarea voastră?”.

 

M-a oprit în loc, fiindcă mi s-a părut ciudat ca subiect, dar mi-a și rămas în minte și, pe măsură ce mă gândeam, mi se parea o întrebare tot mai interesantă. Atipică, dar fascinantă.

 

De obicei, când ne privim pe noi înșine din afară, vedem lucrurile mari, grandioase, muncite.

 

Ne imaginăm că lumea va ține minte că am fost acest profesionist desăvârșit, că aveam o erudiție fabuloasă, că am inventat ceva extraordinar, că nu mai era nimeni ca noi…

 

În realitate, mai sunt mulți oameni „ca noi”, adică profesioniști, erudiți, creativi, cu realizări la fel sau poate mai grozave.

 

Ceea ce rămâne în memoria oamenilor care ne cunosc sunt cu totul alte lucruri și tocmai ele ne fac unici.

 

Mi-am dat seama că lucrurile de care mi-e dor la oamenii care s-au dus sunt teribil de mărunte și că îi am tatuați pe suflet cu multe mărunțișuri prețioase:

 

Unchiul cu care ascultam muzică, care avea mereu cele mai noi CD-uri cu compilații și a cărui melodie favorită era „Hello Again” de la Howard Carpendale. Și care mă plimba cu Skoda lui din care răsuna Al Bano și Romina Power – Liberta.

 

Sora bunicului care făcea niște nuci umplute extraordinare și care m-a făcut să înțeleg cu adevărat sintagma „pune iubire în mâncare”, pentru că preparatele ei aveau clar iubirea ca ingredient principal.

 

Bunica mea care avea răbdare să stea cu mine în fața geamului, să privim pe stradă și către blocul de alături și să ne imaginăm poveștile oamenilor pe care îi vedeam. Ore-n șir.

 

Prietenul meu farmacist care avea ca „love language” să-mi recomande câte un remediu inedit pentru problemele mele de stomac… și mereu funcționa!

 

Bunicul meu, Nini, care avea abonament la toate ziarele și căruia îi dădeau lacrimile când auzea melodia ardelenească „Săracă inima me…”. Și care avea un deal preferat din Ardeal, unde se ducea să se gândească la lume, și unde m-a dus și pe mine când aveam cinci ani. Încă am vise în care stau pe acel deal.

 

Asta țin eu minte de la oamenii care nu mai sunt.

 

Cum m-am simțit cu ei, ce am împărtășit, momente care au fost doar ale noastre, dar și micile curiozități, ciudățenii și pasiuni care-i făceau să fie… ei

.

De asta, dacă ar fi să fac o listă imaginară cu ceea ce aș vrea să-și aducă lumea aminte de la mine, cam asta ar fi:

 

Făcea haz de necaz și râdea din orice.

Vorbea cu cățeii și pisicile întâlnite pe drum.

Zâmbea când vedea un copil.

Făcea poze cu norii de pe cer și le ținea într-un album pe Facebook.

Citea mereu câte trei cărți simultan.

Iubea marea și orice loc apropiat de o apă.

Melodia ei preferată era Bittersweet Symphony.

Cita mereu din cărți și filme preferate care-i veneau în minte.

Orice situație din viața reală îi aducea aminte de un banc.

Îi plăcea să întrebe cuplurile de îndrăgostiți cum s-au cunoscut.

Se simțea acasă în sălile de teatru și de muzeu, pentru că acolo putea sta cu gândurile ei.

Înmuia biscuiții în cafea și spunea că sunt cel mai bun lucru din lume.

Nu a încetat niciodată să creadă în dragoste.

Când era fericită, scria.

Când era tristă, scria.

Când o durea ceva, scria.

Și cam atât.