Scriu acest articol pentru comunitatea mea, dar și pentru cei din afară, la care acest articol ar putea să ajungă, și care poate nu mă cunosc.

 

Prin urmare, o să mă prezint succint: sunt Diana, am 42 de ani și am trecut printr-un burnout, fiindcă am fost dependentă de muncă o bună perioadă a vieții.

 

Am început să fac sport relativ târziu, la 20 de ani, după o copilărie marcată de niște ore de sport de coșmar, cu cea mai brutală profesoară din lume care mi-a băgat în cap că eu nu sunt bună de nimic la sport.

 

În realitate, eram doar un copil timid, purtam ochelari și asta nu mă ajuta să-mi coordonez foarte bine mișcările. Poveste lungă, trecem peste.

 

Cam pe la 20 de ani am decis să-mi vindec traumele legate de sport, m-am apucat de sală și am încercat toate tipurile de antrenament, de la Kangoo Jumps și Zumba până la Pilates, dar m-am oprit la antrenamentele de forță. Ele mi se potrivesc cel mai bine.

 

În perioada mea de glorie sportivă, prin 2014, făceam inclusiv bootcamp-uri military-style, cu alergat la deal și cu câte trei antrenamente pe zi. Fuse și se duse…

 

După o perioadă de burnout în care am intrat din vina mea, adică m-am muncit până la epuizare la fostul meu job, a trebuit s-o las mai moale cu sportul, iar câțiva ani nu am avut putere de mai mult decât mers pe jos.

 

Merg mult pe jos, de când mă știu, și asta a ajutat, dar nu a compensat lipsa unor antrenamente concrete, așa că de un an încoace „am revenit în forță” la sală… și nu numai.

 

Acestea fiind spuse, o să structurez articolul ca să fie ușor de citit, logic și să nu o iau pe câmpii, fiindcă am multe de povestit.

DESPRE MERSUL PE JOS

 

Ca să fie clar din start, eu sunt o „mergătoare pe jos”. 

 

De vreo 20 de ani încoace merg cel puțin 7 kilometri pe jos (în zilele mai slabe) și peste 10 kilometri în zilele bune.

 

Nu îmi propun, dar se adună: plimb câinele, fac cumpărături la supermarket, încerc să îmi pun întâlniri la distanță de mers pe jos, în fine, mă descurc.

 

Aici semăn cu bunicul meu, aviatorul despre care am tot povestit, de la care a rămas și o legendă de familie.

 

El pleca mereu pe jos de acasă, chiar și când avea treabă în cealaltă parte a orașului, iar când bunica mea îl întreba de ce nu ia autobuzul sau metroul, el răspundea „Eh, cum să iau metroul, când e aici, aproape, un pic mai încolo de Depozitul Sanitar?”

 

Pe vremea lui, Depozitul Sanitar al Armatei era la Piața Domenii, iar bunicul locuia în Giulești, aproape de stadionul Rapid.

 

Cam atât de „aproape” era, dar expresia „aici, aproape, la Depozitul Sanitar”, a rămas gluma pe care tata o are cu mine, știind că merg pe jos la fel ca bunicul, kilometri întregi pe zi. 

 

Mersul pe jos mi se pare vital pentru sănătate, e fix opusul sedentarismului de care suferă oamenii de azi, însă nu e suficient să merg zilnic „până la Depozitul Sanitar”, așa că anul trecut m-am reapucat de sport în cadru organizat.

Lucrurile pe care aș vrea să le știe oricine se (re)apucă de sport:

 

 

1.Începe exact unde ești

Cel mai mare pericol când te REAPUCI de sport e să te raportezi la perioada ta de glorie, nu la realitate.

 

Dacă ai avut o perioadă când făceai biceps cu gantere de 12 kilograme sau alergai pe bandă cu înclinație cinci, asta e minunat, dar nu înseamnă că acela trebuie să fie reperul de la care începi.

 

Începi… de unde ești acum, iar eu eram, după pauza de burnout, la categoria „biceps cu un kilogram”. Atâta puteam să duc, de acolo am pornit.

 

Orgoliului meu i-a fost greu să accepte, dar corpul mi-a mulțumit că am început DE UNDEVA. 

 

2.E greu și e okay să fie

Pericolul cel mai mare atunci când vrei să te apuci de sport este amânarea pe luni, săptămâna viitoare, luna viitoare, CÂND X LUCRU SE VA ÎNTÂMPLA.

 

Asta însemnând „Mă apuc după ce țin și dietă o săptămână/lună”, „Trebuie să-mi cumpăr echipament nou, ca să mă motivez”, „Mă apuc când o să am o săptămână mai liberă”, „Mă apuc după următorul deadline” și tot așa.

 

Breaking news: nu există săptămână mai liberă, nu vei ține acea dietă, nu o să fie un moment mai liber, doar vei amâna la nesfârșit.

 

Începutul e dificil, e neplăcut, e incomod, e CRINGE, cum zic generațiile noi.

 

Nu există ziua ideală, când se aliniază toate planetele și toate circumstanțele pe care le născocește creierul tău care vrea să te păcălească să amâni.

 

Eu una am început într-o seară de miercuri, cu un echipament încropit din ce mai aveam în dulap (nu mai făcusem sală de ani de zile) și cu adidașii cu care mergeam de obicei la plimbare.

 

Mi-am cumpărat primele echipamente noi și o pereche de încălțări de sport după primele două luni, ca să mă premiez, însă până atunci am lucrat cu ce aveam.

 

Nu din zgârcenie, ci pentru că voiam să îmi dovedesc că nu contează decât să ÎNCEP. Restul sunt detalii.

 

Chiar dacă te duci și faci 5 genuflexiuni și 2 serii de biceps cu un kilogram, tot ești mai bine decât dacă stai pe canapea și doar amâni. Gândește-te la asta.

3.Sportul nu e ceva temporar

Tot cel mai mare pericol e să îți impui standarde nerealiste, de genul „Să am pătrățele până la data x”, „Să slăbesc y kilograme până la data y”.

 

Sportul e ceva pentru toată viața, eu vreau să-l fac până mor, deci nu am niciun fel de deadline-uri.

 

Vreau doar să lucrez tot mai bine, tot mai intens, cu greutăți tot mai mari, raportat la corpul meu.

 

Vreau să evoluez, dar nu lucrez pentru o vacanță pe plajă sau pentru a arăta bine pentru un anumit eveniment.

 

Când îți impui un astfel de reper, e ca și cum după ce-l atingi gata, se termină cu antrenamentele, ceea ce dă sportului un caracter temporar, în mintea ta.

 

Asta nu ajută și de asta oamenii intră în spirala de „Mă apuc, renunț, mă apuc iar…”.

4.Bucuria activității e esențială

O lecție pe care am învățat-o greu: prefer să lucrez mai lent, dar să vin cu drag la sală.

 

În trecut am avut perioade în care lucram atât de intens încât în zilele dintre antrenamente eram ruptă complet, abia mergeam, mi se făcea greață (la propriu) doar când mă gândeam la sport.

 

Mă duceam la sală ca un militar, cu gândul la „Trebuie, Diana, trebuie! E pentru tine, chit că te târâști, te duci!”.

 

Nu mai sunt dispusă să trag de mine în acest fel, așa că nu vreau să lucrez până la pragul de epuizare sau greață.

 

Prefer să lucrez mai puțin intens, într-un ritm mai „bătrânesc” poate, dar să vin cu drag la sală, să aștept cu nerăbdare ziua de antrenament.

 

 

5.Totul poate fi un joc

Faptul că nu trag de mine până leșin nu înseamnă că nu-mi folosesc mintea și procesele de bază ale creierului  uman – care iubește dopamina – ca să mă motivez.

 

De exemplu, mă fascinează să văd dacă pot lucra cu greutăți mai mari, cam la trei săptămâni încerc să cresc pe fiecare categorie de exerciții și sunt ca un copil care se gândește „Îmi iese sau nu-mi iese de data asta?”

 

Nu pun presiune, uneori dau înapoi dacă simt că nu e momentul, dar asta mă ține în priză, fiindcă îmi oferă un scop, însă unul deschis și nelimitat.

 

Între „Să ajung la 51 de kilograme” și „Să lucrez în fiecare lună cu greutăți mai mari, mai bine, mai intens”, al doilea e un scop care îți va servi mai mult.

6.Cu antrenor sau fără?

 

Eu am lucrat, de-a lungul vremii, cu mai mulți antrenori, iar rezultatele s-au văzut.

 

Așadar, da, un antrenor bun face diferența.

 

Eu merg la sală la Athlete Lab (povestesc mai jos despre ei) unde văd mai mulți antrenori „în acțiune” și chiar i-am recomandat mai departe fiindcă îmi plac mult ce fac cu alți oameni. Favoritul meu este Dragoș Radu.

 

Motivul pentru care eu, în acest moment, nu vreau să lucrez cu antrenor este că am avut nevoie să mă pun înapoi pe roate și să îmi recapăt plăcerea de a face sală.

 

Când lucrez cu un antrenor, am un program fix pe ore și zile, iar pentru moment ideea de a putea veni să lucrez la orice oră vreau este un balsam pentru sufletul și mintea mea. 

 

Am trei zile pe săptămână de sală și în acele zile uneori vin la 8 dimineața, alteori la 9 seara, alteori la 16, am fost la toate orele posibile.

 

Libertatea asta de a veni oricând simt eu, fără să depind de cineva, mă ajută psihic. 

 

Pentru cei care abia încep sau care știu că au probleme în a se ține de sală fără motivație și ajutor, clar un antrenor bun face diferența.

 

Totodată, trebuie să precizez că eu sunt și o tipologie oarecum atipică, adică am capacitatea de a mă chinui singură la fel – sau mai rău – față de cum m-ar chinui un antrenor.

 

De exemplu, când făceam antrenamente cu trainer, mi se întâmpla ca el să-mi dea 3 serii de câte 20 de repetări și eu să fac 4 serii de câte 30. Mereu făceam „mai multe”, ca să-mi dovedesc mie că pot.

 

Asta e ceva care ține de mine și nu pot lua ca etalon și să recomand altora: dacă știți că nu vă țineți de treabă singuri, găsiți-vă un partener sau, cel mai bine, un antrenor.

7.„Dar dacă eu călătoresc mult și nu pot să mă țin?”

Pentru mine, disciplina este esențială, eu așa funcționez, iar problema cea mai mare în trecut era cu plecările.

 

Dacă plecam, îmi ieșeam din ritm și îmi era foarte greu să mă reapuc, așa că în noua mea abordare am ales să scap de problema asta: chiar dacă plec, fac sală.

 

Am făcut sală în turul Cars & Roads, am făcut sală în toate deplăsările și press-trip-urile din ultimul an.

 

Fără să mă dau peste cap, doar trecând-o la categoria „Igiena zilnică”, la fel ca spălatul pe dinți.

 

Toate hotelurile au și o sală de fitness, iar când chiar nu există sală (am pățit și asta), am la mine câteva elastice de antrenament (pun poze mai jos, ca exemplu) cu care pot să fac foarte ușor un mini-antrenament de brațe și trunchi.

 

Având în vedere că merg mult pe jos în deplasări, nu îmi fac probleme cu antrenamentul picioarelor, dar fac oricum și câteva fandări, genuflexiuni și alte mișcări care nu implică aparate speciale. 

 

8.Ce sport poți face tot restul vieții?

Așa cum am spus, eu iubesc sala, mi se potrivește ca stil de viață. 

 

E un loc safe în care merg, mă antrenez „eu cu mine”, plec fericită și plină de endorfine. 

 

Nu îmi place să mă antrenez în aer liber (am încercat, nu e pentru mine), nu sunt bună la sporturi de echipă sau cu partener (îi admir pe oamenii care fac tenis, padel sau altele, dar eu nu sunt unul dintre ei), deci am găsit ceva ce aș putea face cu drag toată viața. 

 

Poate tu, cel sau cea care citești, nu ești om de sală, dar trebuie să fii om DE CEVA. 

 

Nu există „eu nu fac mișcare”, fiindcă – ne place sau nu – mișcarea e sănătate și cel mai bun remediu anti-aging pe care-l avem la dispoziție.

 

Și, un lucru descoperit pe pielea mea, mișcarea e un noroc. Să poți face sport, să fii atât de sănătos încât să faci sport, asta e un mare privilegiu.

CE ACTIVITĂȚI FAC EU?

 

Acest program e mulat pe nevoile mele și pe ce simt eu acum, iar în acest moment al vieții îmi prinde bine să fac în fiecare zi câte ceva, la intensități diferite.

Ca mențiune, nu am vreun parteneriat cu niciunul dintre aceste locuri, sunt client normal, le laud fiindcă merită și fiindcă m-au câștigat de client. ”Influencing”-ul real, pentru mine, este când ceva îți place pe bune și SPUI asta, nu doar când e parteneriat plătit.

1. SALĂ LA ATHLETE LAB – de 3 ori pe săptămână

 

Athlete Lab e o sală deschisă lângă mine de un an – practic deschiderea lor a coincis cu revenirea mea în viața sportivă – și unde mă simt ca acasă.

 

E mică, cochetă, super-dotată și tot staff-ul e foarte prietenos și profesionist. 

 

Ca idee, ownerul Athlete Lab, Vlad Bucșa, este ambasadorul oficial Lululemon România.

 

M-am bucurat când am aflat acest lucru, fiindcă merită din plin, e un tip de milioane, la fel și ceilalți antrenori și antrenoare.

 

Cum spuneam mai sus, mă antrenez singură strict pentru că asta mi se potrivește în acest moment și pentru că am nevoie să vin la ore diferite, în zile diferite.

 

Cu siguranță va veni un moment în care voi simți nevoia să „ard niște etape” și îmi voi lua și eu niște ore de antrenament personal, fiindcă oamenii de la Athlete Lab chiar știu ce fac.

 

Momentan, sala e strict „momentul meu cu mine”, iar când merg la sală sunt ca o mașinărie: vin, lucrez, plec. 

 

Nu stau pe telefon, nu fac poze, nu mă opresc să mă uit la filmulețe. Sunt cu scopul clar de LUCRU.

 

Reel-urile amuzante pe care le mai fac uneori pe Instagram sunt gândite înainte și filmate la finalul antrenamentului din ziua respectivă, DUPĂ ce mi-am terminat treaba.

 

Când călătoresc mai fac stories din diferitele săli în care ajung (multe poze din acest articol sunt adunate din colecția mea din călătorii sau screenshots din reel-uri), fiindcă e o ieșire din cotidian, iar unele hoteluri au niște săli superbe, însă le trec la categoria „excepții”. 

 

Chiar dacă sună atipic, când mă duc să mă antrenez mi se pare că e un timp al meu cu mine de care nu trebuie să știe nimeni.

Nu-i un secret, dar e așa, o complicitate între mine și corpul meu.

Sună ciudat? Poate că da, însă mie îmi priește!

 

Mențiune importantă: filmatul și pozatul la sală în viața de zi cu zi (”Iată-mă la sală!”) mă scot din ritm și nu le practic, dar dacă asta vă motivează pe voi, nu e nimic rău, ba chiar din contră.

Acum 10-15 ani mă pozam și eu de la sală, fiindcă mi se părea că asta îmi oferă martori care mă țin „responsabilă” de a mă ține de treabă, însă nu mai am acest reflex.

 

Dacă pe voi asta vă ține în priză, însă, pozați-vă și filmați-vă în voie, atât timp cât veniți la antrenamente și vă țineți de ritmul vostru.

2.X-BODY & BOX la FIT FUSION, 2x pe săptămână

Prin 2012, România era împânzită de studiouri de X-body, sistemul de sport combinat cu electrostimulare pe care-l folosesc, cu succes, foarte mulți sportivi de performanță.

 

E ca și cum ai face sală, dar într-un costum cu electrozi atașați, care oferă un grad de dificultate și mai mare exercițiilor. Faci doar 20 de minute de antrenament, iar efortul e considerabil.

 

Părerea mea este că venirea X-body în 2012 a fost puțin „înaintea vremurilor”, pentru că explozia a fost urmată de (aproape) dispariția fenomenului.

 

Eu am făcut atunci cam 2 ani de x-body, în paralel cu sala clasică, și mi-a plăcut mult felul în care cele două s-au completat.

 

Când m-am reapucat de sport, mi-am amintit și de X-body și am găsit un studio în apropiere de mine, un studio care are Pilates și X-body în același loc: FIT FUSION (au mai multe sedii, eu merg la cel din Floreasca). 

 

Antrenorul meu de X-body, Elian Paraschiv, este și antrenor de box, așa că încetul cu încetul am început să facem și box în costum X-body.

 

A fost ca și cum am descoperit o nouă lume, pentru că boxul m-a ajutat mult și la coordonarea mișcărilor și la conexiunea cu propriul corp.

 

Antrenamentele de x-body le strecor ușor în program fiindcă nu am de luat la mine echipament – ședințele se fac într-un costum de bumbac care ți se dă la fața locului – și pot integra cele 20 de minute de antrenament inclusiv între întâlniri, în zilele aglomerate, ceea ce nu aș putea face cu sala (acolo mă duc să stau pe tihnă, în voie).

 

Din punctul meu de vedere, aceste ședințe sunt completarea sălii, nu înlocuitorul ei, deși sunt persoane care fac DOAR X-body și se simt bine așa.

 

Pentru mine, însă, X-body vine DUPĂ sală ca prioritate.

3.INFRASLIM – în loc de tratamente corporale, de 2 ori pe săptămână

 

Infraslim e o procedură pe care am descoperit-o în decembrie anul trecut, în urma unei reclame care mi-a apărut pe Instagram în story.

 

Am fost curioasă, fiindcă în urmă cu zece ani încercasem ceva similar și îmi plăcuse foarte mult: o bicicletă pe care pedalai pe un tunel de infraroșu și care ajuta la creșterea metabolismului.

 

Noul Infraslim este tot un tunel pe care pedalezi în infraroșu, dar s-a adăugat și partea de vacuum, iar toate împreună te ajută ca, în doar 40 de minute, să arzi foarte multe calorii.

 

Practic un „boost” dat metabolismului, lucru de care eu consider că am oricând nevoie.

În 40 de minute, eu consum între 800 și 1000 de calorii, pedalând într-un ritm care să îmi facă plăcere, nu ca să mă rup în două.

 

În timp ce pedalez, urmăresc și Seinfeld pe ecranul incorporat în aparat (și care are Netflix, HBO și toate rețelele de streaming). Am ajuns deja la sezonul 8.

 

Cele două zile de Infraslim sunt varianta pe care am găsit-o pentru ceea ce alte femei numesc „tratamente corporale”.

 

Nu sunt deloc împotriva acestora din urmă, dar ideea de tratament activ, de mișcare, se potrivește mai bine cu firea mea decât o împachetare, un masaj LPG sau ce am mai testat eu înainte și nu am putut să mă țin fiindcă nu mi se potriveau.

 

Totodată, infraroșul și terapia în vid ajută și la textura pielii și la celulită, de asta spun că le integrez la categoria „tratamente”.

 

Și două întrebări pe care le primesc foarte des:

Ce ascult în căști, la sală?

 

Podcasturi, meditații ghidate, orice am chef în acea zi.

 

Dacă găsesc ceva interesant, salvez pentru „zilele de sală”, ca să ascult atunci, ceea ce mă motivează cu atât mai mult să merg la antrenament, fiindcă am ceva în plus de așteptat cu nerăbdare.

 

Muzică ascult mai puțin, mă ajută mai mult „o poveste” în timp ce lucrez.

 

La categoria podcasturi, favoritul meu e al Ralucăi Hagiu, PRIMA DATĂ.

 

Ce suplimente iau?

 

Aici „nu contați pe mine”, fiindcă nu iau.

 

Nu sunt împotrivă, dar nu am apucat să mă documentez foarte mult și cred că ele trebuie recomandate de un antrenor sau nutriționist.

 

Ce consum este proteină fără arome (caut mereu cele mai curate și simple variante, eu fiind vegetariană) pe care o amestec în kefir sau în lapte vegetal, ca să-mi suplimentez aportul proteic.

 

În rest, însă… nu eu sunt omul potrivit să vă recomande suplimente pentru efort.

 

Știu că a fost un articol foarte lung, dar chiar am vrut să fie un mic ghid care să răspundă la cât mai multe întrebări.

L-am scris ca pentru mine, cea din trecut.

Să vă fie util și să fim bine!

Primii hateri pe care i-am avut în viață au fost adulți.

 

Eu eram copil, ei erau oameni mari.

 

Am fost un copil care a avut parte de bullying de timpuriu, pe modelul: „Ești urâtă, proastă și grasă”; ”Ești urâtă, proastă și slabă” (da, pe ambele le-am auzit); ”Nu înțelegi nimic”; „Nu ești bună de nimic”; ”Nu o să te suporte nimeni în viață așa cum ești”.

 

Când ai fost un copil abuzat verbal și ajungi un adult expus lumii prin prisma profesiei, hate-ul este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, fiindcă vine peste un strat de rușine, de jenă, de ură față de tine însuți care se află deja acolo.

 

Când cineva îți zice PROASTO sau URÂTO, nu-l urăști pe omul ăla, ci te urăști pe tine pentru că te-ai simțit DIN NOU PROASTĂ și URÂTĂ în acel moment. 

 

Firește că hate-ul e dureros pentru oricine, chiar și cei care nu au la activ asemenea traume, dar când ai avut parte de hate offline toată viața, să ai parte și de el și online devine copleșitor.

 

E ca și cum intri într-o arenă de lupte deja învinețit, cu cicatrici pe tot corpul.

 

Normal că și cel mai mic ghiont o să te doară până în suflet.

 

De asta, hate-ul a fost lucrul de care mi-a fost cel mai teamă în viața asta. 

 

Mai mult decât de moarte și vorbesc serios.

 

Cu moartea am fost mereu împăcată ca inevitabilitate, pe când hate-ul e evitabil.

 

Poți să te ferești, să te ascunzi, să faci cumva să nu-i provoci, mai ales când știi senzația de smoală pe care o lasă în sufletul și corpul tău.

Primii mei bullies în lumea reală au fost profesorii – doamnele de fizică și de sport care într-o altă viață sigur au fost torționare și de la care am auzit de toate, de la „ești urâtă/proastă” până la ”nu te duce capul, nu ești în stare de nimic” – dar și familia.

 

Ca să fac o glumă: când primii adulți cu care ai avut de-a face ți-au fost și primii bullies, poți fi sigur că nimic nu te mai doboară în viață. 

 

În familie am avut parte de diverși „unchi simpatici” ale căror „tachinări” sau „glumițe” erau tot din sfera batjocurii. Umorul, pentru ei, era o eternă miștocăreală de cei mai mici și mai slabi, iar eu constituiam exponentul perfect.

 

De exemplu, am avut un unchi care făcea mișto de nasul meu, de gleznele mele, de părul meu, de ochelari, de sensibilitatea mea, de tot.

 

El nu știa să interacționeze cu un copil, așa că mă trata de parcă eram unul dintre amicii cu care ieșea la o bere.

 

Știți bărbații care „glumesc” între ei cu „Bă, dar ce-ai îmbătrânit, Gicule! Ce-ai chelit! Uite cum îți atârnă burta!” și se cred plini de umor?

 

Imaginați-vă același tip de umor, dar cu un copil care abia descoperă lumea. Pe deasupra și în public, inclusiv când aveam musafiri sau când se nimereau prin preajmă prietenii lui.

 

Când l-am întrebat, la mulți ani distanță, de ce mă umilea în felul ăsta, unchiul meu s-a uitat la mine cu o privire uimită și mi-a zis: „Cum adică? Dar noi ne înțelegeam atât de bine, eu doar glumeam cu tine, voiam și eu să te tachinez, să râd un pic de tine.”

 

Nu, Georgică, un bărbat de aproape 60 de ani care îi repetă obsesiv unei fetițe de 7 ani „ai nasul ca Mowgli din Cartea Junglei”, „ai luat 10 pentru că ești tocilară, nu fiindcă ești deșteaptă…”, „n-o să te iubească nimeni așa sensibilă și plângăcioasă” sau „fetele cu păr creț sperie băieții, uite ce pămătuf ai în cap”, astea nu sunt tachinări.

 

Sunt glume proaste la care râzi doar tu și pe care le și repeți obsesiv. 

 

Până când a murit, unchiul meu a fost convins că el e „cel mai simpatic și amuzant din familie”, deși toate glumele pe care le-a făcut în viața lui terestră au fost, în majoritate covârșitoare, din registrul celor de mai sus.

 

Pentru oamenii care se cred amuzanți și nu sunt, făcând tot felul de glumițe stupide, am mereu aceeași replică: „Ca să fie glumă, trebuie să râdem amândoi.”  

 

Revenind, însă, când oameni care au fost bullied ajung să activeze pe internet e ca și cum ai schimba curtea școlii sau sufrageria de acasă cu lumea întreagă.

 

Nu mai pot arunca doar trei oameni cu piatra, ci efectiv poți fi îngropat în pietre aruncate din toate direcțiile.

 

Acela e momentul în care ai de ales: tu sau hate-ul?

 

Vorbeam de curând cu un prieten care fuge de social media de ani de zile, deși asta l-ar ajuta să treacă la nivelul următor în profesia lui. 

 

La toate îndemnurile mele de a-și face un cont de Instagram, fiindcă are informație și conținut real interesant, m-a închis din două mutări.

 

Nu, nu vrea să posteze prea mult și să ajungă viral, fiindcă apar hateri. Și nu poate gestiona hate, pentru că nu poate. Deci nu.

 

Nu am avut replică, pentru că știam că nu am nicio soluție realmente pe placul lui. 

 

Când cineva se teme de hate, vrea o soluție din categoria „Iată secretul, dacă faci ASTFEL, nu vei avea parte de hate absolut deloc.”

 

Ori asta nu există, nici dacă ești Maica Tereza, nici dacă un copil, nici măcar dacă ești mort. A se se vedea comentariile oribile pe care oamenii le lasă inclusiv la postările cu copii dispăruți sau cu persoane decedate.

 

Nu există soluție-minune despre cum „Să nu ai hate”, dar există, în schimb, soluții din categoria „Cum să postezi ce simți tu și să accepți hate-ul ca parte din proces.”

 

Fiindcă, sincer vorbind, să alegi între vocea ta și teama de hate și să câștige hate-ul e ca și cum te-ai da bătut la… viață.

 

Când spui „Nu vreau să îmi expun talentele și meseria public fiindcă voi primi hate”, e ca și cum spui „Nu vreau să strălucesc prea tare, așa că o să rămân cât de mic se poate ca să nu supăr pe nimeni și să nu se ia nimeni de mine. Stau aici, îmi văd de treaba mea…”

Multă vreme m-am lăudat cu ”norocul” de a nu avea bullies în online

 

Dacă în offline am luat hate pentru două vieți, în online n-am prea avut parte de hate  și chiar mă lăudam cu asta, dar de la un punct încolo am înțeles că tocmai asta era problema: faptul că scopul meu nu era să cresc, să strălucesc, să-mi dau voie să fiu cine sunt.

 

Nu, scopul meu era să nu supăr pe nimeni, să nu mă urască nimeni, să mă placă toată lumea.

 

Fără exagerare, dacă ar fi putut să-mi îndeplinesc o singură dorință, ea ar fi fost: „Să mă placă toată lumea!”

Absolut toată lumea, de la doamna de la ghișeul ANAF, până la ultima persoană care se nimerește pe profilul meu.

 

Nu bani, nu iubiri, nu diamante. Nu.

 

Să nu fie nici măcar o singură persoană care să nu mă placă.

Fiindcă, o bună perioadă din viața mea, m-am simțit imposibil de plăcut și nu voiam să mă mai simt așa niciodată.

 

Problema la acest raționament este că, pentru a te feri de hate, ajungi să te privești prin ochii celui mai rău critic al tău: „Ce-ar gândi despre acest text cineva care nu mă suportă?”, ”Ce-ar putea critica la această poză cineva care mă urăște?”, „Cum să formulez asta astfel încât nimeni să nu mă poată ataca?”

 

Fără să-ți dai seama, vocea din capul tău, glasul tău autentic, e înlocuită cu o voce care filtrează totul prin ochi de hater.

În aparență, e o protecție – „Mă feresc de probleme, mai bine am grijă din prima să fie totul neutru” – dar în realitate cel mai mare hater locuiește în capul tău și îți dictează toate mișcările.

 

Alegerile tale nu mai sunt libere, ci sunt făcute cu grijă să nu fii penibil, ridicol sau „cringe”. Să nu le dai oamenilor mânere de care să te apuce.

 

Și dacă pur și simplu… nu ți-ar mai păsa?

 

O colegă de breaslă mi-a spus cândva ceva care m-a șocat pe moment: „Dacă public ceva și nu vin măcar trei oameni să mă înjure, înseamnă că nu am ajuns virală și nu e bine”.

 

Mi s-a părut ceva de neconceput atunci, dar în ziua de azi există conturi întregi ale unor oameni care fix pe asta se bazează, pe rage-bait: spui o inepție sau ceva controversat, pentru ca oamenii să vină să te combată, să te facă în toate felurile, și așa să crești pe social media.

 

Ba chiar există creatori de conținut care recunosc deschis că își lasă singuri comentarii urâte de pe alte conturi, ca să incite la engagement din partea comunității. 

 

Sinistru, dar asta e lumea în care trăim și trebuie să recunosc că oamenii care fac rage-bait m-au ajutat să mă desensibilizez în fața hate-ului.

 

Să-i urmăresc a fost ca un cantonament emoțional: să vezi cele mai urâte fraze aruncate de oameni către alți oameni și să te lase rece.

 

Să ți se pară încă o zi obișnuită pe internet.

 

Nu-mi doresc să ajung virală cu orice preț, dar am acceptat că într-adevăr riscul popularității, indiferent de domeniu, este să se nimerească și Mirel din Turnu Măgurele, vorba unui cântec la modă, care să arunce cu noroi în tine doar pentru că poate. 

 

În caz că nu știați, vă reamintesc că oamenii pot să vă facă albie de porci și dacă postați despre o carte, și despre un spectacol, și despre un apus de soare. 

 

Și tocmai aici e „cheia”.

 

Aici se rupe filmul, aici se duce vraja pe care o are hate-ul asupra noastră: când vezi că oamenii aruncă cu mizerie în absolut orice, deja NU MAI E VORBA DESPRE TINE.

 

E despre ei. 

 

E o realitate care devine evidentă, dar nu la modul acela motivațional și psihologic, ci concret.

 

Când cineva te face idioată fiindcă ai pus o poză cu valurile mării într-o zi senină, cum să nu te bufnească râsul? Cum să nu te gândești cât de trist e acel om încât furia lui față de lume și tot să dea pe-afară în asemenea hal? 

 

Cum spuneam mai sus, te desensibilizezi și realizezi că oamenii pur și simplu debordează de furie, de traume, de bagaje nedespachetate, și că asta n-are legătură cu tine.

 

Între a-și trăi emoțiile neplăcute și a le deversa către tine sub forma unui hate terminat cu „Te expui pe net, deci îți ASUMI că pot să te înjur”, normal că a doua variantă e cea mai convenabilă. 

 

Hate-ul a devenit încă o dependență, la fel ca alcoolul, mâncarea în exces sau drogurile.

 

Generează dopamină instantanee care pe unii îi face să se simtă mult mai bine cu viețile lor. ”Ce i-am zis-o eu nenorocitului/nenorocitei ăleia!”. 

 

În acest moment, niciun fel de hate nu mă mai atinge și o spun cu un sentiment de liniște pe care nu credeam să-l experimentez vreodată.

 

Dar, pentru asta, a trebuit să-mi repar eu „golurile” interioare, pentru ca ele să nu mai constituie mânere de care să mă apuce alții.

Ce poți să spui despre mine ca să mă rănești?

 

Că sunt urâtă? Proastă? Că scriu prost? Că scriu prea lung? Că scriu prea scurt? Că sunt ridicolă? Ce?

 

Acum ceva timp, să aud asta ar fi declanșat în mine teama de „Dar dacă sunt așa? Dar dacă au dreptate? Dar dacă sunt… toate astea?”

 

S-a terminat.

 

Orice ai spune, eu știu cum sunt și ce sunt.

E ca și cum eu aș vedea cerul că e albastru și tu mi-ai zice „Cerul e roz”.

Nu, îl văd foarte clar cum e.

Acum îl văd foarte, foarte clar.

 

Singurul moment în care aș fi putut să cred că acest cer albastru este roz era când… și mie îmi era teamă să privesc în sus, de teamă să nu fie într-adevăr roz.

 

Dar am privit în sus și nu e. E albastru toată ziua…

 

Claritatea asta m-a costat ani de lucru cu mine, de săpat și de descoperit lucruri despre mine, dar mai ales de extras influențele din jur ca și cum ai scoate din tine niște corpuri străine care ți-au fost implantate și care se adânciseră în tine până-n carne.

 

Dacă și pe tine hate-ul te crispează, gândește-te așa: „Care e cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva despre mine?”

 

Toți ne temem de ceva anume, fiindcă toți am avut niște vânătăi care s-au bătătorit cândva și care încă dor.

 

Ne temem de acele lucruri pe care le-am auzit atât de des încât ne e frică să nu cumva să fie adevărate.

 

Pentru mine, era să-mi spună cineva că sunt urâtă. Era butonul meu, dar nu mai este.

 

Știu femei extrem de frumoase, dar care se temeau să nu le spună cineva că sunt proaste, că nu e nimic de capul lor decât fizicul.

 

Alte persoane se temeau să nu fie considerate „impostoare” pe domeniul lor, ca și cum nu știu destul ca să vorbească despre lucrul respectiv.

 

Persoanele cu defecte – reale sau imaginare – se temeau să nu fie ridiculizate pentru defectul lor, ca și cum restul lumii ar fi perfectă.

 

Toți avem câte un „mâner” de care ne e teamă să nu fim apucați, mâner pe care ni l-a creat vocea de hater căreia i-am dat voie să ne locuiască în cap.

 

Fă-ți lista lucrurilor pe care ți-ar fi teamă să le auzi dacă mâine ai începi să te expui public, indiferent de domeniu.

Prin expunere mă refer la orice, chiar și să îți susții o părere în fața colegilor, să aperi o cauză, să te arăți lumii așa cum ești, să pui o poză din vacanță, să faci orice ai vrea să faci, dar ți-e teamă că „vor apărea haterii”.

 

Te asigur că, odată puse pe hârtie, fricile tale vor părea ridicole, ca niște monștri desenați cu creta pe asfalt.

 

Ridicoli, schițați de un biet copil naiv.

 

Nu mai suntem copiii care pot fi răniți ușor, suntem adulții de care am fi avut nevoie să ne apere cândva, iar acum a venit vremea să ne apărăm… noi pe noi.

 

Dacă puteți lua din tot acest blog un singur lucru care să vă însoțească pentru restul vieții, aș vrea să fie acesta: nu lăsați niciun hater, real sau închipuit, să vă facă să rămâneți mici, mici de tot, închiși într-o cutiuță „neutră” și sigură, în care să fiți siguri că nu supărați pe nimeni.

 

Cel mai bun lucru care vi se poate întâmpla, dacă ieșiți din cutiuță, este să vă împliniți visurile și să ajungeți să vă conectați în mod real cu niște oameni care să rezoneze cu viziunea voastră.

 

Cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla este… ca un Mirel anonim sau o Maricică necunoscută, din străfundurile internetului, să își descarce niște frustrări în direcția voastră, pentru că asta va da, pe moment, mai mult sens existenței lui.

 

Prăpastia de însemnătate dintre cele două scenarii este vizibilă.

 

Băgați-i în „cutie” pe Mirel și Maricica și închideți capacul, iar voi ieșiți în lumea largă liberi, fără nicio teamă decât aceea că visurile voastre nu sunt suficient de mari. Asta e tot ce contează.

Este un rol pe care mi l-am asumat devreme, dinainte să-l conștientizez cu adevărat.

 

M-am născut ca o fetiță „prea sensibilă”, într-o familie de stoici, de oameni ale căror mantre în viață erau din seria „Nimeni nu trebuie să știe dacă suferi”, „Nu arăta nimănui sufletul tău”, ”Oamenii îți vor doar răul, doar familia îți vrea binele” și altele asemenea.

 

Când vii dintr-un lung șir de oameni care au fost persecutați de regimuri și de cei din jur – deportați, deposedați de tot, acuzați pe nedrept, marginalizați – e perfect de înțeles raționamentul de mai sus și niciodată nu aș putea să-i judec pe strămoșii mei pentru că lumea li se părea un câmp de bătălie.

 

Chiar așa era.

 

Doar că, dincolo de un moment al vieții, am realizat că am preluat suferința lor ca pe un rucsac greu, plin cu pietre, și că l-am dus în spate ca pe o comoară de preț. Ei au suferit, deci trebuie să iau suferința asta, să o păstrez, să o conserv, să nu cumva să-mi dau voie vreo secundă să o uit. Să rămână intactă, glorioasă în deplinătatea ei.

 

Am făcut asta mulți ani, până într-un moment al vieții – în care am trecut și eu prin suficient de multe și s-au adunat suficiente lecții de viață personale – când am înțeles că rolul meu nu e să duc rucsacul fără să-mi tremure genunchii, ci să îl las jos.

 

Eu trebuia să fiu prima care-l lasă jos. 

 

Într-o familie de oameni care nu simt nimic, trebuie să se nască, din când în când, cineva care să simtă TOTUL.

 

Cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac în viață, emoțional vorbind, a fost să am curajul să recunosc față de mine însămi că respectul față de trecut nu înseamnă să sufăr în numele înaintașilor și să reproduc tiparele lor ca și cum ai duce mai departe un blazon de familie.

 

Aud foarte des elogii despre înțelepciunea generațiilor trecute și până în prezent, când vorbesc cu mama, îmi mușc buzele ca să nu spun ceva atunci când o simt alunecând pe firul amintirilor: „Oho, ce oameni erau bunicii tăi. Și mătușile! Nu se mai fac așa oameni. Aveau o înțelepciune, o profunzime sufletească…”.

 

Cu tot respectul pentru mama mea și pentru înaintașii mei, nu… nu aveau.

 

Erau niște oameni extraordinar de buni și care trecuseră prin multe? Cu siguranță.

 

Erau genul de oameni pe care îl lovești de 20 de ori și se ridică de 21 de ori? Categoric.

 

Înțelepciune și profunzime sufletească, însă? Nicidecum, fiindcă asta implică inteligență emoțională, o noțiune pentru care ei nu aveau timp, energie sau deschidere și despre care nu-i învățase nimeni.

 

Când ești ocupat să supraviețuiești, e greu să vorbești despre emoții și să-ți dai voie să le simți.

 

Da, strămoșii mei au trecut prin mai multe: prin războaie, morți, nedreptăți, persecuții, au fost bătuți de viață în toate felurile, dar felul în care ei au știut să gestioneze asta a fost îngropând toate durerile înăuntru și punând capacul deasupra.

„Nu vrem să ne uităm la asta, nu vrem să gestionăm asta, o dăm mai departe și vor ști ceilalți ce să facă”

 

Ceilalți sunt eu.

 

Să asimilezi automat o viață grea cu înțelepciunea e ca și cum ai spune că un om care a avut mai multe coaste rupte în decursul vieții, pe care le-a lăsat să se vindece ele de la sine, este un specialist în medicină.

 

Nu, el doar știe să-și compenseze șchiopătatul călcând pe genunchiul bun și să-și amorțească durerile, lăsând greutatea de pe partea lovită pe partea sănătoasă.

 

Prin faptul că eu mi-am dat voie să simt toate lucrurile pe care le vedeam în jur, să le las să treacă prin mine și să iasă pe partea cealaltă purificate prin zbuciumul meu și trăirile mele, consider că am onorat mai mult decât dacă mi-aș fi pus mâna la ochi și aș fi ales să nu văd și să nu înțeleg.

 

Am fost mereu genul de copil care asista la conversațiile adulților din jur, fiind suficient de cuminte și liniștită încât să se considere că nu sunt acolo.

 

Îmi făceam de lucru cu cărțile și păpușile mele, de una singură, ascultând poveștile și făcând legăturile între ele.

 

Cu vârsta, fiecare poveste și discuție pe care o auzisem căpăta valențe noi, pe măsură ce și eu înțelegeam mai bine viața.

 

Momentul în care am înțeles că eu sunt diferită a fost când am decis, fără să mă învețe nimeni, că anumite lucruri se încheie cu mine.

Un fel de „Am auzit toată viața că asta e okay, dar pentru mine nu e okay și am hotărât asta ACUM.”

 

Sunt întrebată des dacă am făcut multă terapie.

 

Nu, nu am făcut – adunat, pe bucăți, cred că am maximum un an de terapie la activ –  dar am avut mereu un spirit introspectiv și am încercat să înțeleg mai mult decât vedeam.

 

Poate și fiindcă am fost crescută într-o casă a verdictelor absolute și în spiritul lui „Viața este AȘA și trebuie să o iei ca atare”.

 

Nu am acceptat niciodată să o iau ca atare, fără să o înțeleg. 

Uneori cred că m-am apucat de scris fiindcă încercam să dau sens poveștilor din jur, ca să pot ajunge la propria mea poveste.

Am fost crescută de bunica din partea mamei, o femeie care suferise enorm. O viață de durere, moarte și pierdere, ceea ce o înrăise într-o oarecare măsură.

 

Nu o arăta niciodată față de mine, dar o vedeam în raport cu alții.

 

Ca să dea un sens vieții, împărțise lumea în lucruri care se fac și lucruri care nu se fac.

 

Lucruri care te fac un om bun și lucruri care te fac un om rău. Eram prea mică să o întreb atunci DE CE, dar sunt convinsă că răspunsul ar fi fost ”Pentru că așa trebuie” sau „Pentru că așa se face.”

 

Să dai alt răspuns în afară de „Așa se face” ar însemna să sapi tu în tine după răspunsuri, ori asta era prea mult pentru un om atât de lovit de viață din toate părțile.

 

Nu o judec sub nicio formă, dar nici nu mai pot glorifica acest mod de a face lucrurile.

 

A făcut ce a putut și ce a știut, asta da.

 

Eu, în schimb, vreau mai mult de la viața mea.

În familia mea extinsă, incidența de abuz emoțional și narcisism a fost enormă, deși la momentul la care auzeam prima dată unele conversații habar nu aveam de aceste noțiuni.

 

Știam doar că unchiul meu putea fi cel mai simpatic și bonom individ, iar în același timp să facă câte o criză comportamentală fix de Paști, Crăciun sau Revelion, când nu simțea că i se acordă suficientă atenție sau că lumea se învârte în jurul unui punct central care nu este el.

 

Când am citit, la mulți ani după, că exact asta fac narcisiștii, am simțit că dau pentru prima oară sens unor lucruri din copilăria mea pe care le-aș fi categorisit la secțiunea „teatrul absurdului”.

 

Toată lumea din familie l-a tolerat sub numele lui „Așa e el!”, „Acesta e firea lui!”, ”El este adult, tu ești mică și trebuie să-l respecți”, până în ziua în care, după o ultimă criză cu trântit de uși făcută la un Crăciun, am decis, în mintea mea, că acela va fi ultimul meu Crăciun trăit așa.

 

Poate că „aceasta era firea lui”, dar nu mai eram copil, eram și eu un adult acum și nu mai aveam niciun motiv să-l tolerez. 

 

Am fost prima și singura persoană din familie care a decis să ia distanță de el și a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut, în ciuda tuturor sentimentelor de vinovăție care m-au încercat.

 

Când a murit, perioada mea de doliu s-a împărțit între plânsul amintirilor frumoase și furia pentru toate amintirile urâte.

 

Și, tot datorită lui – sau din cauza, încă nu m-am decis – am dezvoltat un raționament sub care evaluez gradul meu de toleranță vizavi de rude: „Dacă nu mi-ar fi fost rudă, mi-ar fi plăcut acest om? L-aș fi frecventat, aș fi vrut să fim prieteni? L-aș fi admirat sau măcar respectat pentru felul în care e?”

 

Dacă nu… atunci nu. Ne respectăm, ne salutăm, dar nu trebuie să ne prefacem.

 

Eu una nu mai pot să mă prefac.

 

Vă avertizez că întrebarea de mai sus e tare grea, iar unele răspunsuri vor fi dureroase.

Bunicul din partea tatei a avut nouă frați și surori, iar „mătușile” – surorile lui – au fost unele dintre personajele care mi-au încântat copilăria cu prezența lor.

 

Favorita mea a fost Tanti Pata – Paraschiva pe numele real – care avea un farmec personal extraordinar.

 

Povestea lucrurile cu un șarm inegalabil, răzând și plângând în aceeași frază.

 

”Paraschiva trebuia să se facă actriță”, râdea bunicul Nini, o concluzie pe care și tatăl meu a preluat-o și o repeta des.

 

„Nu, tată”, i-am spus, la un moment dat, într-o discuție despre Tanti Pata. „Paraschiva nu avea veleități de actriță, ci pur și simplu o labilitate emoțională”.

 

Fusese cea mai neiubită dintre surori și, chiar și la 80 de ani, își amintea uneori cum mama ei le favorizase pe celelalte.

 

Le-o spunea deschis și lor și plângea, în bucătăria noastră din Ardeal, iar eu auzeam discuția, în timp ce mă jucam pe târnaț.

 

Vorbeau despre cum una a primit mai multă zestre decât alta, deși asta se întâmplase cu 60 de ani înainte. Și, de multe ori, se și certau fix de la acea zestre.

 

Trei femei de 80+ ani, certându-se pe favoritismul mamei lor care nu mai era pe pământ de cel puțin 50 de ani. 

 

Tanti Pata a murit aproape de 90 de ani, dintr-un accident stupid (s-a împiedicat și s-a lovit la cap), dar își pregătise cu ceva timp înainte mormântul, ca toți bătrânii care preferă să-și lase socotelile încheiate înainte de a trece pe lumea cealaltă.

 

Doar că, la tanti Pata, nu era doar problema socotelilor încheiate.

 

Ea voia să fie sigură că își lasă pregătită crucea de mormânt dinainte de a trece în lumea celor drepți, ca să fie liniștită că datele de pe cruce sunt cele dorite de ea, nu cele reale, din certificatul de naștere.

 

Vedeți voi, între tanti Pata și Valentin, soțul ei, era o diferență de 5 ani, în favoarea Paraschivei.

 

Era mai mare decât soțul cu care trăise o viață și care se stinsese cu ceva ani înainte.

 

Și, pentru că acest lucru era categorisit în lumea ei drept o rușine aflată sub semnul lui „Ce ar crede lumea?”, tanti Pata a avut grijă ca pe cruce să fie invers, iar ea să fie cu cinci ani mai mică decât nea Valentin.

 

Practic, tanti Pata își „măsluise” propria cruce, ca să fugă de gura lumii și după moarte.

 

Această informație, aflată de la tata după moartea Paraschivei, m-a cutremurat mai mult decât m-a amuzat, deși tuturor li se păruse un detaliu de excentricitate.

 

În loc să gândesc și eu „Doamne, Tanti Pata n-a putut să se lase de șotii nici după moarte”, m-am gândit obsesiv: „Cum să fii atât de închistat în ceea ce zice lumea  încât să te intereseze ce spun oamenii despre tine după moarte, oameni care nu te vor fi cunoscut nicodată?”

 

M-a întristat teribil și iremediabil.

 

Pe toți acești oameni i-am iubit și îi iubesc din toată inima, au fost eroii copilăriei mele și tocmai de asta e o parte din mine care nu poate trece mai departe fără să limpezesc ce au lăsat în urmă.

 

În loc să trag un strat de fard pe deasupra și să spun „Au fost niște oameni fantastici, nu se mai fac oameni așa”, prefer să-i onorez în mod autentic.

 

Să învăț ceva din viețile lor și, peste timp, să le spun „V-am văzut, v-am înțeles, eu NU o să fac așa, mulțumesc pentru tot ce mi-ați arătat…”

 

Să-i iubesc exact așa cum au fost, nu să iubesc iluzia goală de conținut a unor oameni „fără de pată”, oameni perfecți, „oameni cum nu se mai fac”.

 

Cred că primul pas spre înțelepciunea pe care mi-o doresc și la care aspir este să am curajul să privesc. Să iau lucruri din întuneric și să le duc la lumina zilei.

 

Să nu-mi feresc ochii, chiar dacă mă dor și lăcrimează. Să nu fac o glumă ca să îndulcesc lucruri care nu erau de îndulcit.

 

De exemplu, una dintre poveștile noastre de familie este despre stră-străbunicul Toma care era cel mai bun ceteraș (violonist) din partea lui de Ardeal, veteran de război, dar care era un… temperamental.

 

În fapt, Toma era, ca mulți din generația lui, un alcoolic.

 

Gluma preferată în familie este despre faptul că „la nunta lui Toma, doar mireasa a rămas nebătută”, pentru că așa se manifesta el. Bea și se lua la harță cu toată lumea.

 

Nu înseamnă că era un om rău, dar era un om care suferea și tot ce știa să facă era să-și înece furiile în alcool, să le anestezieze.

 

Am râs și eu, până pe la vreo 20 de ani, când am ”ucis” gluma respectivă, scoțând-o la lumina zilei.

 

Când aud despre oamenii buni și bravi ai satului românesc „care nu aveau depresii, traume, probleme”, mă gândesc la Toma și la vioara lui, pe care a făcut-o praf la un moment dat, într-un moment de ebrietate. A izbit-o de perete și s-a făcut țăndări.

 

Bunicul meu a îngropat-o în zidul casei pe care a construit-o, ulterior, ca să rămână acolo o parte din tatăl lui.

 

De fapt, bunicul Nini, aviatorul, a fost primul om din familie care a început să pună punct în jurul lui.

 

Deși nu-l învățase nimeni inteligență emoțională, instinctiv a înțeles și a simțit ce NU vrea să fie. Asta cred că a fost harta lui.

 

Deși era băiatul lui Toma, nu a băut niciodată în viața lui mai mult de un păhărel de țuică, și acela la ocazii speciale.

 

Moderația a fost direcția lui asumată și, poate deloc întâmplător, cu el semăn eu cel mai bine. 

 

Tot Nini a fost primul bărbat, om în toată firea, pe care eu l-am văzut vreodată plângând. Când își amintea de frații și părinții lui, plângea.

 

Nu se rușina niciodată de asta și nu considera că asta te face mai puțin bărbat, deși generația lui cu siguranță așa fusese obișnuită. El rupsese roata, atât cât putuse el.

 

Acum câțiva ani am văzut „Trei generații”, piesa scrisă de Lucia Demetrius și montată la Teatrul Odeon, despre trei generații ale aceleiași familii și despre cum fiecare generație o distruge, fără să-și dea seama, pe următoarea.

 

Încă se joacă, o recomand.

 

A fost primul spectacol de teatru de la care am plecat cu lacrimile șiroind.

 

Am plâns în hohote și la acel moment nu prea am înțeles de ce, încă aveam o mână pusă la ochi, la acea vreme. Mâna mea, la ochii mei.

 

Acum știu că am plâns fiindcă m-am regăsit.

 

Am scris mai sus doar despre oameni care nu mai sunt și care și-au lăsat pietrele lor în rucsacul meu.

 

Despre cei care se află în continuare printre noi nu e locul și dreptul meu să scriu, deși când eram mică visam să scriu un roman al Ardealului, cu povestea familiei noastre, cu toate ițele și dramele pe care le ascultasem în timp ce mă jucam cu păpușile.

 

Mi se păreau mai palpitante decât Dallas și alte seriale din epocă și, mai ales, erau adevărate.

 

Felul în care aleg eu să onorez neamul din care vin este fiind AȘA CUM SUNT EU, fără bagajele și tiparele pe care le-am moștenit. Cele rele.

 

Pe cele bune le voi prețui mereu, însă pe celelalte – prejudecățile, gura lumii, fricile, traumele – aleg să le pun jos.

 

Modul meu de a onora familia mea este FIIND EU ÎNSĂMI, ceea ce este în continuare un proiect în lucru, ceva ce continui să descopăr în fiecare zi.

 

Este, probabil, proiectul vieții mele.

 

Să fim bine. Toți.

Merg periodic la teatru din clasa a noua, asta întâmplându-se în 1998, când am intrat la Colegiul Național Gheorghe Șincai din București.

 

Am, așadar, aproape 30 de ani de mers la teatru.

 

Deși eram la clasa de matematică-informatică, am avut norocul unor profesori pasionați de teatru, care făceau periodic liste cu doritorii de spectacole și se ocupau să ne cumpere celebrele bilete cu reducere de elev.

 

Diriginta mea, profesoară de chimie la bază, era soția regretatului actor Constantin Cojocaru, de la Teatrul Odeon, așa că o bună parte a adolescenței mele are ca decor balconul – fabulosul balcon – al Teatrului Odeon. În continuare, Odeon rămâne sala mea de teatru preferată.

 

Am avut ocazia să-i văd jucând pe actorii despre care acum se vorbește ca despre veritabile legende: Marin Moraru, Mitică Popescu, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ștefan Iordache, Valeria Seciu, ceea ce a fost o formă de educație în sine.

 

L-am văzut și pe Victor Rebengiuc în roluri care nu erau de bunic și pe toți actorii celebri din prezent pe vremea când erau „tinere speranțe”, de exemplu debutul lui Marius Manole în „Inimă de câine”, fantasticele spectacole de dans ale lui Răzvan Mazilu sau cele de pantomimă ale lui Dan Puric (cu mult înainte ca el să înceapă să vorbească în emisiuni TV).

 

Practic am avut o viață de spectator de teatru cu mult înainte ca social media să descopere că teatrul e ceva cool și la modă, cu mult înainte să existe FOMO legat de un anumit spectacol și înainte ca biletele să se pună online în vânzare cu trei luni în avans și să se vândă în 20 de secunde.

 

Stăteam și atunci la cozi, dar fizice, la casa de bilete.

 

Îmi amintesc de acea perioadă ca de vremea în care alegeai spectacolele după gustul personal și după ce îți recomandau prietenii sau puținii cronicari culturali existenți.

 

Prin urmare, pot spune cu mâna pe inimă că orice frenezie creată în jurul unui spectacol este doar un balon de săpun, o invenție a vremurilor noastre, în care nimic nu se mai mestecă încet, ci se devorează dintr-o înghițitură.

 

Din experiența mea de simplu spectator, dar și de om care scrie despre teatru din această perspectivă, acestea sunt lucrurile pe care aș vrea să le știe cineva care nu are un istoric cu teatrul și care este timorat sau speriat de tot acest tăvălug al teatrului ca modă și hype.

 

1. Ascultă-ți gusturile mai mult decât trendurile

 

Nu există niciun spectacol OBLIGATORIU de văzut.

 

De fapt, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta în afară de principiile de bază ale umanității, legate de a nu face rău altor ființe și de a trăi cât mai frumos cu putință. În rest, totul e negociabil și ține de gustul personal.

 

Există spectacole extraordinare care se joacă acum în România, dar niciunul nu este OBLIGATORIU pentru tine dacă nu te simți atras de temă, dacă simți că nu ești pregătit emoțional sau dacă îți dă o stare de neliniște.

 

Da, teatrul este catharsis, dar nu trebuie să fie o siluire a instinctelor și a emoțiilor noastre.

 

Dau un exemplu concret, al unui spectacol apărut de curând în care este vorba, aproape trei ore, despre moarte.

 

Moartea analizată subtil, metaforic, profund, virtuos, dar totuși un spectacol în care moartea are rolul principal.

 

În acest moment al vieții, în care am văzut foarte multe spectacole răvășitoare emoțional în stagiunea trecută, NU îmi doresc să văd acest spectacol, deși toți iubitorii de teatru din jur îmi explică, pe puncte, cât de fenomenal este. 

 

Poate peste trei luni voi avea altă părere, dar în acest moment, în ciuda hype-ului, este un spectacol pe care eu nu simt să-l văd și nu mă atrage. Așa cum cunosc oameni care preferă să nu meargă la spectacole în care este vorba despre cancer și boală, fiind un subiect extrem de delicat în acest moment al vieții, sau persoane care nu pot „duce” spectacole foarte sângeroase și dure ca tematică. 

 

E perfect în regulă să spui „Nu mă interesează acest subiect MOMENTAN, sunt alte spectacole mult mai potrivite gusturilor mele”, fără să te simți vinovat de nimic.

 

Chiar dacă gusturile tale înseamnă să mergi, într-o anumită perioadă, doar la comedii lejere, nu da voie nimănui să te rușineze pentru asta.

 

O mențiune importantă: se întâmplă adesea ca oamenii să meargă la un spectacol fără să aibă habar despre ce e vorba, doar fiindcă au auzit că e de neratat sau obligatoriu de văzut, iar apoi să decreteze pe rețelele sociale că a fost timp pierdut, un rateu sau ceva de neprivit.

Deși, dacă ar citit simpla prezentare de pe site-ul teatrului, s-ar fi lămurit că nu e o temă de interes pentru ei și s-ar fi salvat de o experiență proastă.

 

Este ca și cum, folosind exemplul de mai sus, eu aș citi despre un spectacol că este „despre doliu si moarte”, aș lua bilet să-l văd, iar la ieșirea din sală aș spune că a fost o porcărie, „pentru că a fost despre moarte și eu nu voiam să mă uit două ore la așa ceva”.

 

Aici nu mai e vorba despre gusturi, ci despre o alegere neinformată și deconectată de propriile gusturi.

 

Înainte de a cumpăra bilet la ORICE, citește cele două fraze de pe site.

2.E în regulă să nu îți placă, important e să știi de ce

 

Să zicem că mergi la un spectacol despre care ai auzit numai păreri la superlativ.

 

De fapt, aproape că nu știi pe nimeni care să nu fi plecat de acolo răvășit, dărâmat, strivit de substanța și profunzimea întâmplărilor de pe scenă. 

 

Tu, în schimb, abia ai așteptat să se termine și fiecare secundă ți-a părut un supliciu.

 

În loc să te rușinezi că ești un neinițiat fără habar de arta adevărată, adresează-ți câteva întrebări:

 

De ce nu ți-a plăcut?

Concret, cu cuvintele tale, fără cenzură, e un exercițiu pe care ți-l faci în minte, tu cu tine.

 

Ai înțeles despre ce e vorba sau mesajul a trecut pe lângă?

De multe ori spunem că nu ne place ceva ce nu am înțeles pe deplin, indiferent a cui este vina. E bine să acceptăm și să verbalizăm acest lucru.

 

E posibil ca povestea să te fi sensibilizat într-un fel anume și asta să-ți provoace disconfort?

De exemplu, eu pățesc asta când sunt descrise acte de cruzime, detalii scabroase sau violență împotriva animalelor ori copiilor.

 

Dacă poți spune, într-o frază coerentă: „Nu mi-a plăcut fiindcă a fost prea zgomotos, nu am putut urmări povestea fiindcă era agitație constantă pe scenă și mesajul mi s-a părut insuficient de clar”, asta înseamnă că nu a fost o seară irosită. Ai învățat ceva despre tine și gusturile tale.

 

3.E în regulă să nu-ți placă ceva făcut de un mare regizor

 

În caz că nu a fost clar de la punctul 2, nu lăsa pe nimeni să te convingă că un spectacol care nu ți-a plăcut ar fi trebuit să-ți placă PENTRU CĂ E FĂCUT de un mare regizor.

 

Gusturile nu se discută și, atât timp cât știi de ce nu îți place, nu permite nimănui să-ți facă shaming cultural doar pentru că „Nu se poate să nu îți placă un spectacol făcut de X.”

 

Ba da, se poate.

 

De fapt, cel mai simplu mod prin care un cronicar cultural îmi poate pierde încrederea este începând un text în stilul: „De cum m-am așezat pe scaun, eram sigur că va fi un spectacol extraordinar, fiind vorba despre regia domnului X…”

 

Când pleci de la premisa că o anumită persoană, care e tot un om în carne și oase, nu poate greși cu nimic vreodată și nici nu poate face un spectacol care, Doamne ferește, să nu placă la public, nu am cum să mai am încredere în raționamentul tău.

4. Nu te lua după părerile nimănui

 

Am spus la primul punct că e esențial să îți asculți intuiția și propriile gusturi, dar să fie PROPRIILE gusturi și intuiția reală, nu faptul că „Prietenul meu a fost și a zis că e îngrozitor de prost, așa că nu mă mai duc…”.

 

Dacă intuiția ta oricum înclina spre NU, iar părerea prietenului doar îți confirmă, asta e altceva.

 

Dar dacă tu erai chitit să mergi la un anumit spectacol și părerea altcuiva te întoarce din drum cu totul… mai bine ascultă intuiția inițială.

 

Mi s-a întâmplat de zeci de ori să ajung să iubesc cărți, filme sau spectacole pe care alte persoane din jur, inclusiv oameni în ale căror păreri am încredere, le-au detestat pasional.

 

Putem avea păreri asemănătoare, dar asta nu înseamnă că suntem identici.

 

Experiența teatrală e ceva foarte intim, așa că alege cu mintea și intuiția ta, nu cu a altuia.

 

5. Teatrul nu e sport și nici competiție

 

Nu am numărat niciodată spectacolele văzute într-o lună sau într-un an, chiar dacă într-o vreme mergeam foarte des la teatru și m-aș fi putut lăuda cu niște numere impresionante.

 

Doar că, la fel ca la cărți, teatrul nu e un sport de anduranță.

 

Cu riscul de a părea dură, tocmai social media a transformat teatrul într-o activitate performativă și pentru public: „Am văzut 50 de spectacole stagiunea asta”, ”Ba eu 61!”, „Eu am aproape 70…”

 

Chiar dacă pare o competiție inofensivă, când începi să numeri ai tendința să continui să numeri, iar în scurt timp devine o formă de adrenalină de care e greu să te mai dezici.

 

Și, brusc, ți se pare nepotrivit că tu ai văzut doar 10 spectacole într-o stagiune, chit că le-ai ales pe sprânceană, când alții au văzut TOT ce a apărut nou.

 

Sau îți e rușine să spui că mergi la un singur spectacol pe lună, când alții au văzut 20.

 

Sau te jenezi că nu ai văzut niciodată un spectacol al regizorului cutare sau cutare.

 

O să mă repet: teatrul e ceva intim și tu alegi cum gestionezi relația cu el.

 

Și, la fel ca o relație de iubire cu un partener, nu e treaba nimănui.

 

6. Teatrul nu îți cere doctorat prealabil

 

Am auzit de multe ori afirmațiile de mai jos:

 

„Spectacolul a fost bun, dar dacă nu ați citit cartea pe care se bazează, nu aveați cum să înțelegeți unele nuanțe…”

 

„A fost prea avangardist, prea modern pentru nivelul de înțelegere al publicului. De fapt, regizorul a încercat să facă ceva nemaiîntâlnit, acele detalii sunt o metaforă pentru bla bla…”

 

„Era nevoie să vă faceți înainte o documentare temeinică despre subiect și despre biografia dramaturgului ca să înțelegeți ce a vrut să spună…”

 

Să ne înțelegem: sunt un șoarece de bibliotecă și, în 90% dintre cazuri, am făcut și documentare, am citit și cartea pe care se bazează spectacolul, iar dacă nu am citit-o înainte, sigur am făcut-o după. Dar nu sunt de acord cu absolut niciunul dintre puncte, din simplul motiv că o seară la teatru nu e un examen de Bacalaureat.

 

Nu ai bibliografie obligatorie de studiat înainte doar ca să poți înțelege ce se întâmplă pe scenă, iar dacă povestea este un rateu pentru public doar fiindcă acesta dintâi nu și-a făcut temele, acolo e o problemă la poveste, nu la public.

 

Firește, dacă microbul teatrului te prinde, e chiar recomandat să începi să te documentezi tot mai mult, să înveți, să înțelegi tot mai multe nuanțe și straturi subtile despre lumea teatrului. Dar niciodată acest lucru nu ar trebui să devină o obligativitate pentru a te bucura, pur și simplu, de o poveste spusă bine.

 

Un spectacol de teatru este un produs cultural COMPLET, iar dacă cineva îți spune că ai fost tu de vină fiindcă nu ai parcurs niște pași imaginari înainte… ignoră și treci mai departe.

 

7. Compune-ți propriul stil

 

Merg la teatru de aproape 30 de ani și mărturisesc deschis că sunt regizori, actori sau tipuri de spectacole pe care le evit fiindcă știu că nu rezonăm. Și asta e perfect în regulă.

 

Am dat îndeajuns de multe șanse și am experimentat suficient de mult încât să știu ce îmi place și ce nu.

 

Chiar dacă mă provoc constant să ies din zona de confort și să explorez tot ce nou, asta nu înseamnă că trebuie să bat constant la o ușă pe care o știu deja închisă.

 

E o mare diferență între a merge la un spectacol care te scoate din zona de confort și a merge „fiindcă dă bine” sau fiindcă există presiune socială, la spectacolele unui actor sau regizor care nu ți-a plăcut niciodată (și, ca să revin la punctul 1, știi și DE CE nu îți place, adică nu e doar o prejudecată) 

 

Primul scenariu înseamnă să te păstrezi deschis la minte, al doilea mi se pare strict încăpățânare și neîncredere în propriile gusturi, în ideea că „sigur am ratat eu ceva, toată lumea zice că e bun, deci trebuie să-mi placă…”

 

Un exemplu: de curând, am fost la un spectacol sută la sută interactiv, deși nu este deloc pe gustul meu acest tip de teatru. Totuși, mă interesa tema, îmi plăcea actrița din rolul principal și nu voiam să am prejudecăți. A meritat și nu regret câtuși de puțin.

 

Pe de altă parte, există regizori cu care nu rezonez și pe care îi evit elegant, fiindcă știu că stilul lor nu mi se potrivește și fiindcă au anumite manierisme sau tipare pe care deja le recunosc în toate spectacolele și care nu sunt pe gustul meu.

 

Nu e nimic rău să-ți formezi o listă de „Așa da” și ”Așa nu” în raport cu ceea ce cauți sau nu de la un spectacol, păstrându-ți în același timp mintea deschisă și curiozitatea de a fi provocat(ă) intelectual.

 

Și, un lucru subtil, dar foarte important: oricât de mult ți-ar fi displăcut un spectacol, gândește-te că acolo, pe scenă, sunt niște oameni la fel ca tine, cu sensibilitățile și temerile lor.

 

Este perfect în regulă să spui „Nu mi-a plăcut pentru că…”, dar e foarte urât când ajungi să citești păreri de genul „O mizerie de spectacol” sau „Cea mai mare porcărie văzută vreodată.”

 

Mai ales că, în cele mai multe cazuri, superlativele – fie ele pozitive sau negative – nu trădează decât niște emoții exacerbate, din diferite motive.

 

8. Rămâi mereu curios!

 

Am vorbit despre gusturi, preferințe și stiluri, dar dacă după tot ce ai citit întrebarea ta este „Okay, dar eu nu prea îmi cunosc gusturile…”, asta e perfect în regulă.

 

Să fii curios este unul dintre elementele esențiale în teatru, la fel și dorința de a vedea și experimenta stiluri total diferite.

 

Când pornești de la zero, ai tendința să vezi doar dezavantajele, faptul că nu știi, nu te pricepi, nu ai habar. În realitate, când pornești de la zero orizontul de posibilități este nelimitat.

 

Dacă nu te cunoști suficient cât să-ți știi butoanele și preferințele, cel mai bun lucru pe care-l poți face este să testezi.

 

Începe cu teme care îți plac, cu actori pe care-i simpatizezi, cu titluri care te atrag. Începe instinctiv.

 

Folosește-ți intuiția, dar fără să-ți pui singur opreliști sau bariere de tipul „Eu niciodată nu…”.

 

Știu oameni care spun că ei merg doar la comedii, fiindcă nu le place să vadă ceva trist pe scenă. Sau oameni care nu merg la spectacole cu un singur actor, fiindcă sigur se vor plictisi. Oameni care știu ei sigur că un spectacol mai lung de două ore o să-i adoarmă.

 

Aici nu e vorba despre gust, ci despre clișee, evitarea unor emoții sau promovarea unor prejudecăți, ori asta nu poate fi niciodată ceva bun.

 

Mai ales dacă nu ai încercat niciodată, dar știi tu sigur că...

 

E o mare diferență între „Nu-mi plac spectacolele despre boală sau despre violență, îmi dau o stare rea…” și „Nu merg la nimic care nu mă face să râd cu gura până la urechi…”.

 

La fel și între „Îmi plac spectacolele unde e multă acțiune pe scenă, fiindcă mă țin în priză…” și „Dacă nu are decor și costume spectaculoase, sigur e un spectacol slab…”

 

O vei învăța în timp, la fel cum îți vei regla și gusturile în timp, dar până atunci trăiește, privește și bucură-te, fără cenzura ta sau a altcuiva.

 

Și, mai ales, nu uita: niciodată nu e prea târziu să iubești… orice. Teatrul, cărțile, filmul, săritul cu parașuta, absolut orice activitate care te atrage, dar la care lumea îți spune că ai ratat startul.

 

Nu e adevărat. Lumea asta vrea doar să te sperie.

Cele mai bune lucruri mărunte din viața mea le-am descoperit cu mult timp în urmă.

 

Apoi m-am dezis de unele dintre ele sau le-am uitat și m-am reîntors, la un moment dat, cu coada între picioare.

 

Mă refer aici la gusturi punctuale, alegeri utile, expresii mărunte ale stilului de viață care mi se potriveau foarte bine.

 

Le-am găsit cu intuiția, dar și cu mult trial & error, iar uneori erau fix de-a-ndoaselea față de gusturile și preferințele celorlalți. Sau, cel mai des, nu erau la modă… încă.

 

Asta a făcut situația și mai grea și de multe ori m-a făcut să mă îndoiesc de validitatea instinctelor mele, mai ales când aveam doar 20 de ani.

 

Invariabil însă, lucrurile care mi-au plăcut au revenit în viața mea periodic și m-au urmărit, ca legate de o ață invizibilă, semn că le găsisem bine de prima dată. 

 

De exemplu, pe la 25 de ani, țineam regimul ketogenic ca să-mi țin în frâu niște probleme de sănătate.

 

Citisem de el pe niște forumuri de internet, îmi comandasem cărți și urmăream un medic care vorbea despre asta.

 

Ca să fie mai clar: dacă acum toată lumea știe de keto, există rețete, conturi de social media, restaurante care livrează keto, medici specializați, în 2010 ideea de keto era ceva absolut… exotic. 

 

Mă simțeam bine mâncând keto și mă ajuta enorm în activitatea sportivă, dar medicul meu mi-a spus atunci că „nu e ce trebuie”.

 

Prea multe grăsimi, e nevoie de o dietă echilibrată, hormonal nu va fi în regulă și tot felul de alte argumente.

 

Aproape 15 de ani mai târziu, același medic, proaspăt întors de la un curs internațional pe tema dietei ketogenice la femei, îmi dădea un plan alimentar revoluționar pentru gestionarea intoleranțelor mele care era… fix ce făceam eu în 2010.

 

Nu exagerez cu nimic, era exact ceea ce îi povestisem eu la prima noastră consultație, cu ani în urmă, când „nu fusese ce trebuie”.

 

Am vrut să-mi dau singură două palme pentru că am avut nevoie de mai bine de un deceniu ca să mă întorc fix de unde plecasem și unde intuiția mea mă purtase de la sine.

 

Apoi, cele mai bune fonduri de ten încercate de mine au fost unele care nu aveau absolut deloc hype în jurul lor.

 

Pentru tenul meu, mixt spre gras, aproape toate „celebrele” pe care le-am testat au fost un eșec, în timp ce revelațiile au fost câte un no-name sau ceva care se găsea pe raftul cel mai de jos din magazin. 

 

Nu se aflau acolo fiindcă nu ar fi fost bune, ci pentru că nu erau „cel mai nou produs” sau „cel mai revoluționar”, erau niște clasice care se vând de la sine, într-un fel sau altul. 

 

Când le spun oamenilor că folosesc un fond de ten Max Factor care costă 60 de lei sau că mi-a priit mai mult un fond de ten Essence decât ceva „viral” de la brandul lui Lady Gaga sau al lui Hailey Bieber, văd uimirea, amestecată cu „Oare zice în glumă sau ca să dea bine?”. 

 

Nu, pur și simplu am înțeles că un produs adorat de toată lumea poate fi complet nepotrivit pentru mine și că altul, cel mai obscur și nepopular, poate fi exact ce îi trebuie tenului meu.

 

De asta e nevoie de discernământ și auto-cunoaștere, dar astea se dobândesc cu timpul.

 

Ca să vă fac să râdeți până la capăt, eu mi-am comandat pudră de matcha pe internet prin 2011, pentru că mă interesa efectul ei asupra retenției de apă și citisem niște lucruri în acest sens.

 

Gustul de matcha nu mi-a plăcut niciodată per se, dar tot pentru sănătate m-am documentat și am comandat.

 

Am consumat o vreme, cine mă auzea vorbind mă credea o excentrică, iar 12 ani mai târziu… bum, revoluția Matcha în România.

 

Știți acele plăci vibrante pe care le vedem acum peste tot, în reclame, la influenceri, chiar și pe paginile de social media ale medicilor?

Am și eu una care-mi place foarte tare, însă… povestea mea cu plăcile vibrante datează din 2009.

 

Da, din 2009. 

 

Pe atunci citeam pe forumuri străine despre Power Plate, tehnologia folosită de astronauți în spațiu și care ajută la tonifierea musculară și la relaxare, iar toată lumea, mai ales antrenorii de fitness, îmi spunea că e inutilă sau „doar pentru leneși”. 

 

Mi se părea un adjuvant extraordinar pentru antrenamentele clasice și apăruseră și la noi câteva locuri unde te puteai antrena pe Power Plate, dar m-am lăsat rapid fiindcă presiunea pe „trebuie să fie greu, orice nu e greu nu merită” era prea mare.

 

Acum, la 40 de ani, una din două femei din jurul meu are o placă vibrantă acasă și povestește despre asta cu entuziasm.

 

Mai departe.

 

Dețin două mașini Mini, una electrică, din 2021, și una clasică, pe benzină, din 2008.

 

Cea din 2008 este, practic, una dintre cele mai lungi relații din viața mea.

O iubesc ca-n prima zi și în continuare când mă urc într-un Mini simt că am ajuns acasă.

 

Ce am auzit eu cel mai des despre Mini, încă dinainte de a-l cumpăra?

 

Că este „ca un kart”, că e rigid și că nu este deloc o alegere înțeleaptă pentru o mașină de zi cu zi.

 

Peste 10 persoane diferite, toți pasionați auto, au rostit exact aceste cuvinte. ”Ca un kart”. În continuare le aud, periodic. 

 

Ei bine, în aproape 20 de ani de când conduc zilnic Mini, nu am simțit-o niciodată, dar absolut niciodată, nici rigidă, nici ca un kart.

 

E mașina perfectă pentru mine, suntem un tot unitar, dar dacă aș fi plecat urechea la lume, probabil mașina mea ar fi fost o alegere mai „cuminte” și mai „clasică”.

 

Un fel de „ceva să placă la toată lumea”.

Am revenit la părul meu creț natural după ani de zile în care cel drept mi se păruse mai elegant, mai frumos, mai „ordonat”.

 

Și asta doar fiindcă părul drept reprezintă, moda și norma de frumusețe convențională.

 

În continuare sunt oameni care îmi spun ce frumoasă eram cu păr drept, le mulțumesc și merg mai departe, fiindcă nu aceea e direcția spre care mă îndrept.

 

Ce am învățat eu din toate astea și din multe altele?

 

Că singurul filtru relevant pentru viața mea sunt EU cu gusturile și nevoile mele, nimeni altcineva.

Dar și că lucrul cel mai bun pe care aș putea să-l fac pentru propria persoană este să mă cunosc pe mine până aproape de perfecțiune. 

 

Atât de bine așezată să fiu în propriile gusturi și alegeri încât și dacă mâine descinde direct Anna Wintour în viața mea și mă măsoară din cap până-n picioare spunându-mi că mă îmbrac oribil și că arăt oribil, eu să bufnesc în râs și să-i răspund: „Poate pentru tine sunt urâtă, dar pentru mine sunt cea mai frumoasă!”

 

Într-atât de împăcată și fericită să fiu cu hainele, stilul, alegerile mele. 

 

Am observat această tendință a „specialiștilor” de a intra cu bocancii în viața ta, de dragul viralizării: tot felul de doamne și de domni care ne explică cât de greșiți suntem, din toate punctele de vedere, și că doar calea lor este cea corectă.

 

Sfatul meu dezinteresat: dați-le ignore!

 

În loc să-i urmăriți pe ei, urmăriți oameni care vă învață cum să vă descoperiți pe sine, acceptați îndrumări constructive și adresați-vă constant întrebarea „Ce îmi place și de ce?”

 

Asta nu înseamnă că nu trebuie să încetăm să ne perfecționăm, să ne îmbunătățim, să aflăm lucruri noi despre lume și despre noi.

 

Poate peste un an o să descopăr ceva absolut fantastic și care o să-mi schimbe viața, făcându-mă să renunț la un produs care acum este Sfântul Graal. 

 

Dacă voi face asta, însă, va fi pentru că într-adevăr acel produs îmi place, mi se potrivește și are un impact pozitiv asupra vieții mele, nu pentru că e la modă sau pentru că presiunea socială e prea mare.

 

Dacă eu simt că e pentru mine, tot restul lumii se poate pune de-a curmezișul, nu mă mai interesează.

 

Repetă după mine: „Important e să-mi placă mie!”. „Important e să-mi facă mie bine”

 

Asta e suficient.

Când aveam 12 ani, am emis următoarea afirmație, eu în forul meu interior: „Nu o să fiu niciodată cea mai frumoasă, pentru ca lumea să se îndrăgostească de mine, dar o să fiu cea mai deșteaptă, și atunci lumea o să mă respecte.”

 

Se întâmpla la ziua de naștere a unei colege de clasă, când eu fusesem singura pe care nimeni nu o invitase la dans.

 

Știți cum era pe atunci, când băiatul de care-ți plăcea te invita la blues? Pe mine nu m-a invitat nimeni. 

 

Firește, avea legătură cu faptul că eram un șoarece de bibliotecă cu păr creț tuns scurt și breton (ceva cumplit la părul creț), ochelari cu rame groase și că primisem bullying 2 ani la rând de la profesoara de sport și cea de fizică în fața întregii clase.

 

De la „proasto” și „idioato” la ”uitați, copii, cât de inaptă e Cosmin”, le-am auzit pe toate. 

 

Nu eram, așadar, vreo fată cool după care să întoarcă capul niște adolescenți plini de hormoni.

 

Acum, dacă m-aș întâlni cu mine de la 12 ani, m-aș lua în brațe și mi-aș spune că e o doar perioadă oribilă și nedreaptă, că o să treacă și că foarte curând n-o să mai însemne nici cât o scamă pe haina universului.

 

Și că suntem toți niște copii fără minte care habar n-au cât o să dea viața cu ei de pământ.

 

Atunci, însă, undeva între „Total Eclipse of the Heart” și ”Unbreak my Heart”, stând cu genunchii la piept pe canapeaua din sufrageria sărbătoritei, am decretat că sunt îngrozitor de urâtă și am scos din mintea mea de olimpică la română fraza de mai sus. „N-o să fiu niciodată…”

 

Și am crezut-o.

 

Am tatuat-o pe creierul meu.

 

Știți celebra parabolă cu puii de elefant care sunt legați de picior cu o sfoară prinsă de un băț mic și, chiar dacă ei cresc și se fac de o tonă, rămân prinși de același băț? Au învățat că ei sunt mici, bățul e mare și imposibil de desprins.

 

Așa și eu. Oricât de mult m-aș fi schimbat pe parcurs și orice aș fi văzut în oglindă, niciodată nu am putut să mă descotorosesc de acea frază.

 

La un moment dat, pe la 30 de ani, am fost la un fel de workshop de dezvoltare personală la care trebuia să mă uit în oglindă și să-mi spun „Diana, ești frumoasă. Diana, te iubesc”. Am izbucnit în plâns.

 

Firește, nu a ajutat nici faptul că, încă de când eram copil, fraza preferată a rudelor mele materne era „Păcat că nu semeni cu maică-ta”. Mama mea fiind blondă cu ochi albaștri.

 

Eu semăn cu bunica din partea tatălui, un detaliu care doar a înrăutățit situația, având în vedere că mama mea și soacră-sa nu s-au agreat cu adevărat niciodată.

 

Da, am evitat să scriu asta la gândul că ar citi mama, dar după 40 de ani se prescriu multe lucruri, iar eu am încetat să mai menajez sensibilitățile familiale.

 

Să faci o fetiță și să semene cu „nemesisul” tău n-a fost probabil prea agreabil pentru o femeie aflată în depresie post-partum pe vremea când nu se vorbea despre depresie, așa că refrenul copilăriei mele a continuat mulți ani. 

 

De fapt, sunt aproape sigură că multe dintre lucrurile pe care mama mea mi le-a aruncat de-a lungul vremii și pe care eu le-am colecționat în lista mea secretă de nesiguranțe au fost inconștiente.

 

De ce îți porți părul așa? De ce te îmbraci așa? De ce zâmbești așa?

 

În traducere: „De ce semeni atât de mult cu ea?”

 

„Oof, dacă doar te-ai fi aruncat și în partea noastră de familie”, mă căinau bunica cealaltă și mătușa, care m-au iubit amândouă cu toată inima, dar cu inteligență emoțională zero.

 

Și, undeva între sufrageria Andreei Matache, remarcile mamei și oftaturile rudelor, am decretat că asta e, de frumoasă sunt deșteaptă, vorba bancului.

 

Bunica cu care semăn a murit când eu aveam 4 ani, așa că nu exista vreo oglindă vie în care să mă văd.

 

Poate dacă o aveam pe ea, aș fi putut măcar să văd că există o femeie ca mine care a fost apreciată, iubită și care nu are nimic în neregulă cu ea. 

E amuzant cum, deși suntem aproape identice, am considerat-o mereu pe bunica o femeie superbă, care trăise o poveste de dragoste specială, în schimb pe mine m-am văzut mereu fix opusul.

 

Până de curând.

 

De fapt, acum câteva zile râdeam cu o prietenă de faptul că, după 40, ai sentimentul că s-au ridicat 10 kilograme de greutăți de pe tine și că un văl de pe ochi care nu te lăsa să distingi clar viața s-a volatilizat. Instantaneu. Cineva, undeva, a apăsat un buton.

 

Există un banc cu doi pensionari care vorbesc despre cum toți cei din jur încep să se ducă, pe rând, iar unul dintre concluzionează: „Măi, eu cred că ăștia ne pun ceva în pensie!”

 

Ei bine nu știu ce ni se pune în anii care vin după 40, dar e ca un elixir al fericirii.

 

Pentru mine, s-a simțit ca o renaștere, deși așteptam taman contrariul, fiindcă suntem învățate să ne gândim la 40 ca la bau bau. De parcă după 40 coeficientul tău de femeie scade cu zece puncte.

 

Tot la 40 începi să primești de la femeile de dinainte multe sfaturi, cam toate proaste.

 

”Nu trebuie să știe toată lumea câți ani ai…”

„Okay, ai făcut 40, dar acum nu trebuie să trâmbițezi peste tot…”

„Mai bine păstrezi misterul, nu te apuca să povestești tu acum că ai 40 și cum e viața la 40…”

 

Pe astea din urmă nu mi le-a zis un străin băgăcios, ci mama mea.

 

Paradoxal, una dintre cele mai sincere discuții avute cu mama vreodată, când eram adolescentă, a rezultat într-o mărturisire care m-a urmărit mereu.

 

Am întrebat-o care e vârsta la care s-ar întoarce dacă ar putea și, deși mă așteptam la 20 sau 30, ea mi-a zis pe nerăsuflate: „La 45, atunci m-am simțit cel mai bine.”

 

Țin minte cât de tare m-a mirat, fiindcă la 20 de ani vârsta de 45 pare deja capătul vieții și nu înțelegeam cum ar putea cineva să considere 45 superior unui 25, de exemplu. Acum știu.

 

Derulând până în prezent, când mama a început cu sfaturile mi-am adus aminte discuția noastră: ”Deci te-ai întoarce la 45, dar… nu vorbim de vârsta noastră, după 40.” Mda…

 

Nu vorbim și fiindcă ne-am obișnuit să nu fim bine cu noi, ca femei, și orice lucru nou care se întâmplă mușcă și mai tare din acea felie de încredere în sine care se face tot mai mică.

 

Ce mi s-a întâmplat mie, după 40, pentru a ridica acel văl?

 

Mi-am trăit, pe rând, toate fricile.

 

M-am îngrășat, hormonal, câteva kilograme, și le-am dat jos fiindcă am decis să nu mă las până nu găsesc răspunsul la problema respectivă.

 

Asta deși răspunsul inițial al medicilor era: „Eh, e normal după 40, cu problemele dumneavoastră de sănătate…”.

 

Nu, nu e normal, iar acum sunt mai în formă, fizic, decât eram la 20, deci nu. Dar una dintre cele mai mari frici ale mele era aceasta: să nu mai am controlul asupra propriului corp.

 

Ce altceva a mai fost?

 

Am fost dezamăgită crunt de oameni în care îmi pusesem tot sufletul.

 

Unii dintre cei mai apropiați oameni m-au luat și și-au șters pantofii cu relația noastră, lucru pe care credeam că nu aș putea să-l mai duc. Că sunt deja prea obosită.

 

Inclusiv oameni cu care colaboram au decis s-o cotească la 180 de grade, ba chiar și o relație terapeutică pe care o prețuiam mult s-a încheiat într-o mare deziluzie.

 

Ei bine, am supraviețuit și, mai mult, am realizat că indiferent pe cine aș pierde, important e să nu mă pierd pe mine.

 

Am început un proiect editorial pe care l-am închis după trei ani fiindcă piața nu era pregătită pentru el.

 

Fix când aveam acea problemă hormonală, fix când îmi trăiam dezamăgirile, taman atunci s-a închis și acest proiect, ceea ce mi-a activat toate fricile legate de eșec.

 

Doar că, în mod surprinzător, eșecul nu m-a ucis, așa cum eram sigură că o va face.

 

M-a lăsat să îmi trăiesc toate temerile, să mă tăvălesc și apoi să ies la capătul celălalt, cu o seninătate pe care nu o credeam posibilă.

 

În acest moment, și dacă aș face alte 20 de proiecte și le-aș închide pe toate, sunt sigură că aș fi în regulă. N-aș țopăi de bucurie, desigur, dar nici nu aș mai echivala ceva care nu merge cu propria valoare. A fost o lecție dureroasă, dar eficientă.

 

Undeva la intersecția dintre dezamăgiri, eșecuri, dereglări și lucruri care păreau scăpate total de sub controlul meu, vocile răutăcioase din cap au început să se ducă și a rămas doar vocea mea reală.

 

O voce care nu mă vedea nici urâtă, nici ghinionistă, nici lipsită de valoare.

 

O voce care, când ascult cu atenție, îmi pare vocea copilului care eram înainte ca viața și lumea să așeze pe mine straturi de judecăți și răutăți.

 

În loc ca Diana de la 40 să o vindece pe Diana de la șase ani, se întâmplă fix invers. Mi se pare că mi-am recăpătat ceva din inconștiența și siguranța de sine a copilului care eram înainte de oftaturi, bullying și judecăți.

 

Dacă asta înseamnă să dai în mintea copiilor, odată cu înaintarea în vârstă, sper să nu încetez niciodată să alunec înspre mine cea de la șase ani, acea Diana care se iubea pe sine și iubea lumea.

 

Acum, la 42, îmi place de mine dar, mai ales, mi-e drag de mine.

 

Mi-e drag de zâmbetul meu, de ochii mei, de părți ale corpului pe care mereu le-am judecat.

 

Mi-e drag de ele pentru că e poate prima oară când le privesc cu ochii mei, fără notele de subsol ale nimănui.

 

Nu-mi doresc să arăt de 20 sau de 30, dar îmi doresc să arăt mai bine decât credeam eu la 20 că pot arăta femeile de 40.

 

Vreau să arăt mai bine și să mă simt mai bine decât stereotipurile din mintea mea, să am o viață cum nici nu visam la 20, vreau să spun „Da, am trăit mai bine decât au trăit femeile de dinaintea mea la 40 și mai bine decât visam eu.”

 

Vreau ca, pentru tot restul vieții, inclusiv când voi fi o bătrânică zâmbitoare și plină de riduri, să pot să mă uit în oglindă și să-mi spun ”Diana, ești frumoasă” , fără să-mi dea lacrimile.

 

Nu știu ce altceva voi mai face pe lumea asta, dar dacă izbutesc acest lucru – să mă iubesc până la final așa cum n-am făcut-o de la început – atunci voi considera că toată viața mea, exact așa cum a fost, a meritat efortul.