Nu subestima niciodată puterea pe care cuvintele tale o au asupra cuiva.

 

Cuvintele nu sunt niciodată „doar cuvinte”. În anumite momente, pot construi sau demola un om.

 

Folosește-le cu grijă și cu sinceritate.

 

Din seria oamenilor care au vrut să mă dărâme:

 

Am făcut cândva un interviu cu un personaj internațional care a apreciat foarte tare felul în care a decurs întâlnirea noastră profesională.

 

Atât de tare încât omologul lui român a sunat-o pe șefa mea ca să mă laude și să o felicite că mă are în echipă.

 

Ea m-a chemat în birou și mi-a zis: „Te-a lăudat X. A zis că ești extraordinară, că rar a văzut un jurnalist tânăr așa de profi. Îți dai seama ce ratați vede el zi de zi, că la tineret e un nivel groaznic de scăzut. Ștacheta e foarte jos, de asta tu i-ai părut atât de grozavă…”

 

Cu acele cuvinte în cap am intrat în birou un an mai târziu, când am decis să plec.

 

„Nobody puts baby in the corner”

O altă șefă, un alt episod.

 

Făcusem primul meu cover-story din carieră, o exclusivitate pentru care nu dormisem o săptămână.

 

Chiar și acum, când îl recitesc, mi se pare impecabil... și mie nu-mi mai place mai nimic din ce scriam acum 20 de ani.

 

O văd aievea pe șefa mea, întâiul redactor al revistei, venind către mine, cu revista în mână, agitată, aproape hiperventilându-se. „Aici, la pagina 53, lipsește o literă. Scrie REDUS în loc de READUS”.

 

Articolul trecuse oricum prin corectură. Era răspunderea lor și era o amărâtă de literă. Un typo.

 

Asta e tot ce a simțit să-mi spună.

 

Nu am uitat niciodată acel nenorocit de REDUS.

„Ești în top 10% utilizatori de Pacer azi”, mi-a bipăit telefonul acum mulți ani, când eram într-o fostă relație și mergeam pe jos la fel de mult cum o fac în ziua de azi. Cam zece kilometri pe zi.

 

M-am amuzat cu voce tare de acest record, până a venit replica partenerului meu: „Eh, mare lucru, probabil sunteți 20 de oameni activi în toată aplicația aia, restul doar o au pe telefon și n-o folosesc…”

 

A fost un moment banal, dar care mi-a spus multe: așa cum faci lucrurile mici, tot așa le faci și pe cele mari.

Eram adolescentă și mergeam de ceva timp la o cosmeticiană foarte tânără și frumoasă. O admiram enorm.

 

Într-o zi, ea s-a uitat la mine și mi-a zis: „Știi, tu ai o fizionomie foarte interesantă. Te-ai gândit să mergi la castinguri de film?”. „Eu în filme? Nu, niciodată”, am zis eu. „Poate ar trebui să mergi, gândește-te…”

 

M-a amuzat remarca ei și i-am povestit unei mătuși, într-o doară, neavând absolut niciun gând de casting sau de filme.

 

Doar mi se părea flatant că un om străin, pe care-l admiram, m-a văzut interesantă, specială.

 

Replica mătușii, femeie de 40 de ani: „Sper că i-ai lăsat și tu bacșiș, că doar știi că de asta ți-a spus… a vrut să te flateze ca să fie sigură că primește ceva în plus la final.”

 

M-am simțit urâtă și banală zile în șir după acea discuție.

Eram studentă la masterat la Londra și am intrat prima dată într-un magazin CHANEL.

 

Purtam converși roșii, blugi și un tricou, aveam ochelari și un păr creț rebel. Se vedea pe mine că sunt studentă.

 

Una dintre asistentele de vânzări, o doamnă aproape de 60 de ani, mi-a arătat un sacou superb Chanel, roșu cu alb.

 

Costa 6.800 de lire sterline.

 

M-a pus să-l probez, s-a uitat la mine și a zis, triumfal: „Converse, jeans, Chanel? Gabrielle would have approved!”.

 

M-a făcut să mă simt „like a million bucks”.

 

O bună parte din dragostea mea pentru Chanel i se datorează și ei și niciodată, din acel moment, nu am mai avut jenă să intru într-un magazin „de marcă”.

În gimnaziu eram o fetiță ochelaristă, complexată, bullied, cu niște profesori de coșmar.

 

Mai puțin doamna de limba și literatura română.

 

În clasa a șasea, după olimpiada de română, doamna Băran m-a chemat în cancelarie ca să mă prezinte celor de la inspectorat: „Uitați, ea e Cosmin. V-am zis că e clasa a șasea!”.

 

Și apoi către mine: „Doamnele de la inspectorat au spus că lucrarea ta despre Călin, file de poveste a fost la nivel de liceu și am vrut să te cunoască personal…”

 

Fusesem la acea olimpiadă cu febră 39, abia ținându-mă pe picioare. Nu m-am lăsat și ea apreciase asta.

 

Am supraviețuit ultimilor doi ani de gimnaziu cu vorbele ei în cap.

Aveam 24 de ani, nu îmi făcusem încă un nume în jurnalism, dar lucram pentru un titlu internațional pe care îl știa toată lumea.

 

La un moment dat, am convins o antreprenoare cu care făcusem un interviu să vină la un eveniment pe care-l organiza revista.

 

A venit direct de la aeroport, iar când s-a urcat pe scenă s-a întors către conducerea revistei și a zis: „Da, aveți o publicație remarcabilă, dar eu nu aș fi venit la eveniment dacă nu era ea”.

 

Și a arătat spre mine. „Nu pentru brandul dumneavoastră am venit, ci pentru ea, pentru că i-am promis ei!”

 

Mulțumesc, Thea, nu am uitat.

Mi-a plăcut mereu să conving oameni care nu dădeau interviuri nimănui să-mi acorde mie primul interviu. Era o ambiție a mea.

 

Un astfel de personaj a fost Alexandru de la CONDUR BY ALEXANDRU.

 

L-am curtat mulți ani pentru un interviu, când lucram pentru o revistă de prestigiu, și mereu îmi spunea, politicos, că el nu apare public niciodată.

 

Dar că el și partenera lui mă așteaptă oricând la o cafea în atelier. Am băut multe cafele, dar zero interviuri.

 

În săptămâna în care am plecat de la revistă, m-a sunat să-mi spună că mă așteaptă pentru interviu, cu FINE SOCIETY: „Eu interviul voiam să ți-l dau ție, nu revistei!”

 

În continuare este unul dintre cele mai citite articole de pe site și favoritul meu.

M-am simțit adult când mi-am luat carnetul auto și când am putut să beau cafea.

 

Pentru mine, erau primele activități care te legitimau oficial în lumea „oamenilor mari”.

 

Peste tot unde am umblat și am locuit, prin campusuri și apartamente din diverse colțuri de lume, am avut cu mine câte un aparat de cafea.

 

N-am avut peste tot mașină, dar aparatul de cafea nu a lipsit, deși dacă adesea era o variantă simplă, chiar rudimentară. Dar era acolo. 

 

„Doctoratul”, însă, mi l-am dat anul acesta, cu DeLonghi Eletta Ultra, care e un întreg univers și care e semnul unei alte maturități: faptul că am devenit un băutor de cafea „serios”, cu gusturi variate, cu arome asociate fiecărei stări de spirit și tot așa.

 

Acest articol nu este, însă, despre mine și tabieturile mele, deși aș putea scrie nu unul, ci zece articole despre cum îmi dădea sora bunicii pasiențe în zațul de cafea și despre mirosul de boabe prăjite care mă fascina când eram copil. 

 

Acesta vreau să fie un material util și informativ pentru oricine iubește cafeaua și se află în punctul în care eram eu acum un an sau doi, când aveam impresia că acasă poți face doar cafea „basic”.

 

Consideram că orice altceva e prea complicat și că nu am timp, energie, talent să fac acasă un Latte Machiatto, Cappuccino sau Flat White. 

 

În continuare nu am timp, energie și talent de așa ceva, dar am un barista personal extrem de simplu de folosit.

 

Cu DeLonghi Eletta Ultra poți face orice cafea îți trece prin minte prin apăsarea unui buton pe un ecran, atât variațiuni reci (ador când mă întreabă aparatul dacă nu vreau „rece” sau „extra-rece”), cât și calde. 

 

Poți configura meniuri cu băuturile favorite ale membrilor familiei/prietenilor pe care aparatul să le țină minte și poți face variațiuni internaționale precum Cortado, Café con Leche, Galão, Verlängerter sau cafele-prăjitură (așa le numesc eu) precum Maple Syrup Latte. 

 

DeLonghi Eletta Ultra te ghidează pas cu pas prin fiecare dintre ele, iar în total aparatul are peste 50 de tipuri de cafea pe care le poți prepara fără efort.

 

Apoi, dacă simți să treci la nivelul următor, poți începe să-ți faci propriile tale combinații.

 

De exemplu, uneori îmi place să extrag un shot de espresso într-un pahar mare și apoi să pun pe deasupra, tot din aparat, un Babyccino, adică lapte cald, texturat, cu spumă densă. 

 

 

Babyccino este gândit, cum îi spune și numele, pentru cei care au copii și vor să-i implice și pe ei în tabietul cafelei, dar fără cafea, însă pentru mine a devenit una dintre cele mai folosite funcții ale aparatului.

 

Asta arată din nou cât de diferiți suntem și ce gusturi copilărești avem uneori.

 

O să încerc să structurez articolul cât mai simplu și util, așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc acum câțiva ani, pe vremea când mi se părea că un espressor precum DeLonghi Eletta Ultra m-ar depăși ca răbdare, timp și energie:

CÂT DE MULT ”MUNCEȘTI” TU LA REALIZAREA CAFELEI? 

 

Tehnic, tu apeși cu degetul pe un ecran.

 

Ah, e posibil să apeși de mai multe ori când e vorba de o rețetă mai amplă, ca să confirmi „Next” sau ”Yes/No”, dar în esență acolo se oprește munca ta.

 

De asemenea, când aduci acasă un DeLonghi Eletta Ultra, există o scurtă perioadă de împrietenire pe care o demarează aparatul.

 

Când îl bagi în priză, începe să-ți explice cum pornește relația voastră și încearcă să-ți cunoască gusturile în materie de cafea.

 

 

De exemplu, poți folosi atât boabe, cât și cafea măcinată, dar eu prefer să folosesc boabe pe care aparatul le râșnește pe loc, în funcție de preferințele mele.

 

Ei… când vine vorba de boabe eu m-am jucat puțin cu aparatul la început ca să înțeleg diferențele între treptele 1 și 6, de la extracție lentă la rapidă, de la măcinare mai fină la măcinare mai grosieră.

 

M-am oprit la un 2, fiindcă îmi plac aromele mai intense, dar dacă îți place cafeaua mai lejeră poți încerca un 4 sau 5.

 

Apoi, unde mai contribui tu ca utilizator este, evident, la partea logistică: umplut rezervorul aparatului cu apă (eu folosesc apă plată sau filtrată), spălarea tăvii de picurare și a tăvii în care se adună zațul de cafea, urmărirea mesajelor de pe ecran care îți arată cum să speli latierele.

 

Că veni vorba, spălarea latierelor – mai exact curățarea mecanismului carafelor de lapte – este automată, sistemul face singur procedura (cu acceptul tău) și durează câteva secunde.

 

După aceea, tot ce mai ai tu de făcut este să clătești carafa în sine, dar o speli ca pe orice alt vas obișnuit.

 

Și… cam atât. Partea creativă și grea o face aparatul, tu doar vii în urma lui și „debarasezi”.

CEA MAI GREA PARTE: LAPTELE

 

Nu știu dacă și la voi este la fel, dar pentru mine partea cu diferitele tipuri de lapte, spume, texturi este ceea ce m-a ținut multă vreme departe de ideea de espressor „serios”.

 

 

Eram sigură că totul ar deveni prea complicat la un moment dat, că nu ar ieși „ca-n poze” fiindcă eu nu mă pricep și că aș sfârși și descurajată, și fără cafea.

 

Mai ales că eu consum și mult lapte vegetal, nu doar clasic, iar asta făcea totul și mai complicat în mintea mea: cine bea alternative de lapte știe că spuma la laptele vegetal poate fi o provocare.

 

În realitate, laptele e partea cea mai distractivă la DeLonghi Eletta Ultra, pentru că aparatul te lasă să personalizezi textura și densitatea spumei, practic cât de pufoasă și aerată este.

 

Am făcut spumă pufoasă de lapte cu toate tipurile de lapte, de la cel clasic până la lapte vegetal de alune, și a fost delicios de fiecare dată!

 

 

Există două latiere – sau carafe – pentru cele două categorii de băuturi: cald sau rece.

 

Și, implicit, sunt două sisteme diferite, pentru că latiera HOT personalizează textura laptelui cald, iar cea COOL produce spumă rece pentru băuturile Iced. 

 

Amândouă sunt identice ca design, diferă doar culoarea, se atașează într-o secundă la aparat și au trei niveluri pe care le setezi prin rotirea unui buton, de la spumă Light la Creamy sau Dense.

 

De exemplu, Creamy este mai potrivită pentru Latte Machiatto, fiindcă e mai catifelată și mai puțin voluminoasă, iar Dense e ideală pentru cappuccino, pentru că e înaltă și aerată. 

 

Oricum, nu trebuie să-ți bați capul să ții minte, pentru că aparatul îți spune singur ce fel de setare trebuie să faci la fiecare băutură, îți apare pe ecran exact cum să rotești butonul, ba chiar aparatul îți spune și câte cuburi de gheață să pui la băuturile reci pentru ca efectul să fie optim. 

 

La un moment dat ajungi să memorezi și tu setările pentru băuturile preferate, dar asta din reflex, nu pentru că ai avea nevoie să le ții minte.

 

PIESA DE REZISTENȚĂ: COLD BREW

 

 

Dacă un cappuccino bun făcut acasă era oricum o virtuozitate pentru mine, de făcut cold brew nici nu se punea problema.

 

Era clar o băutură „de consumat în oraș”, făcută de specialiști într-ale cafelei care știau cum să lase cafeaua la infuzat timp de 18 ore, plus tot tacâmul.

Partea fantastică din punct de vedere tehnic la DeLonghi Eletta Ultra este faptul că face tot procesul de cold brewing în mai puțin de 5 minute: extrage la rece cafeaua, direct pe cuburile de gheață din pahar, iar tu trebuie doar să torni tonicul la final.

 

Eu nu știam, până să mă apuc de băut cold brew, dar vara asta a devenit unul dintre obiceiurile mele preferate, așa că am devenit expertă.

 

REȚETELE ȘI CONECTIVITATEA

 

Dacă eram acum zece ani, v-aș fi lăsat aici rețetele mele favorite, eventual și cu un link către un video cu procesul de preparare.

 

Am mai pus câte ceva pe Instagram și în postările periodice despre cafea pe care le găsiți în Highlights la Coffee Time. 

 

Le pun ocazional fiindcă îmi face plăcere să consemnez procesul de preparare, dar trăim în 2026 și avem aplicația DeLonghi Coffee Lounge, unde îți înregistrezi esspressorul și poți avea acces la toate informațiile din meniul aparatului, la puterea a zecea. 

 

Poți face quiz-uri care să te ajute să identifici care sunt gusturile tale în materie de cafea, dacă nu ești chiar sigur de ele, iar partea de Bean Adapt te ghidează prin procesul de setare a râșniței despre care vorbeam la început.

 

 

Cât despre partea de rețete, acolo este paradisul. Ai inclusiv Creative Recipes, precum Apple Elderflower Cold Brew, Matcha Cold Brew sau Orange Choc Cold Brew Cappuccino.

 

Partea mea preferată din aplicație este cea de statistici: top 3 băuturi consumate, ce băutură ai consumat cel mai mult în ultima săptămână și alte mici detalii care fac o hartă a tabieturilor tale.

 

Nu stau niciodată să mă gândesc câte cafele am băut într-o lună, dar când le văd pe ecran structurate mi se pare foarte interesant. Un fel de „Mmmm, asta sunt eu, astea sunt gusturile mele? Okay…”

 

Raluca Hagiu, prietena mea din proiect care are un alt tip de esspressor DeLonghi, modelul Rivelia, a scris un articol după 1789 de cafele băute și contabilizate de aplicația DeLonghi Coffee Lounge. 

 

Ah, iar dacă ai nevoie de un accesoriu sau de orice obiect sau serviciu din universul DeLonghi, poți ajunge la ele tot din aplicație, inclusiv colecția de căni inspirate de orașe de pe Glob care-mi place enorm și din care mi-am cumpărat două… până acum. Mai urmează.

 

 

Vă invit să urmăriți postările mele despre cafea pe Instagram și vă reamintesc că, pe toată perioada campaniei, aveți reducere 15% la espressoare pe site-ul oficial delonghi.com, cu codul Diana15.

 

Excepție face luna noiembrie 2026, când există campania de Black Friday, iar reducerile sunt mult mai mari, până la 35%, așa că nu puteți folosi codul de mai sus. Dar apoi redevine valabil.

 

Vă las cu motto-ul oficial al dimineților mele: o cafea este este mereu o idee bună! 

Indiferent cât ești de spiritual sau de eminamente rațional, semnele există.

 

Că le numești ghionturi ale universului sau că le decriptezi științific, ele sunt o certitudine.

 

Așa cum înainte de un tsunami, se retrage mai întâi apa de la mal.

 

Pe măsură ce înaintez în vârstă, realizez că acea frază banală cu trăiește clipa și trăiește în prezent este secretul vieții, pentru că acolo, în prezentul banal, se întâmplă toate.

 

Doar că, nu știu tu, dar eu merg des pe stradă cu gândul la trecut sau la viitor, făcându-mi planuri sau rememorând lucruri. Cel mai des mi se întâmplă să fiu în orice alt loc, doar în prezent nu.

 

Fiindcă dacă aș fi în prezent, aș putea să observ momente, semne, ghionturi, conexiuni.

 

Aș fi acolo, pe aceeași dimensiune temporală cu ele, nu cu gândul în altă parte. Corpul ne dă semne când nu suntem bine, mediul ne „atenționează” când suntem în discordanță.

 

În ultima vreme, corpul meu a făcut un pact cu universul. Așa am impresia, fiindcă de câte ori am fost cu gândul în altă parte în ultimele 3 luni, m-am împiedicat și am căzut pe asfalt. Zbang.

 

Nu sunt o împiedicată, nu am mai avut „zbenghiuri” la genunchi de când eram copil, dar din august și până acum am pățit-o de trei ori. Nimic alunecos pe jos, doar mintea mea care zburase în altă parte și corpul a vrut să mă aducă înapoi.

Mai demult, într-o perioadă în care nu eram bine cu mine în raport cu o anumită șefă, făceam cistite.

 

Eu care nu am răcit niciodată la ovare și nu am nicio sensibilitate în acest sens. Ei bine, în perioada în care lucram foarte apropiat de o anumită persoană, renumită pentru bullying și gaslighting, am avut cinci episoade de cistită în două luni.

 

Făcusem potecă până la medic și luam medicamente cu merișoare și albastru de metil ca pe bomboane.

 

Era ca și cum corpul meu îmi spunea să mă îndepărtez.

 

După ce s-a încheiat acea relație profesională, nu am mai avut niciodată așa ceva, deși am intrat în piscine cu apă rece și am mers fără dresuri până a dat înghețul. Absolut niciodată.

 

Multe dintre aceste semne au fost avertizări. Pe unele le-am ascultat, pe altele nu.

 

Cele neascultate s-au transformat în burnout, în (aproape) depresii, în probleme care s-au întins pe o perioadă mai lungă de timp.

 

Două exemple perfecte de semnale pe care le-am prins din zbor au fost acum 20 de ani.

 

Vedeți voi, dragii moșului, a existat o perioadă în care nu țineam agendă. Aveam totul în cap. 

 

Foloseam caiete și agende frumoase pentru a-mi scrie gânduri, visuri, idei, dar nicăieri, pe nicio hârtie, nu era un „Ora 7:00 – întâlnire cu Ionescu la Cafeneaua x”. Pe acelea le țineam minte, pur și simplu.

 

La fel, în aceeași perioadă magică, oprită brutal pe la 27 de ani, mă trezeam fără ceas.

 

Pur și simplu îmi stabileam că trebuie să mă trezesc la 06:00 și a doua zi la 05:48 eram trează.

 

Nu știu ce miracol era acesta, că acum așa mi se pare, dar fix așa funcționam.

 

Momentele în care am realizat că trebuie să-mi cumpăr o agendă, respectiv un ceas deșteptător, au venit unul după altul.

 

Aveam o întâlnire stabilită la ora 09:30 și m-am trezit la 09:29. Nu exagerez, văd și acum ecranul telefonului.

 

Suficient cât să sun persoana să mă scuz de ceva trafic sau meteorit căzut în calea mea și s-o rog să înțeleagă și să mă aștepte.

 

Întâmplător, era chiar Noemi Meilman, care mi-a devenit ulterior o foarte bună prietenă. 

 

A fost ca și cum corpul, mediul, universul, oricum vrei s-o zici, ar fi spus „Okay, îi dăm un avertisment subtil, dacă nu înțelege… data viitoare se va trezi la două ore după…”. Din acea zi, am avut mereu și o alarmă.

 

Cu agenda a fost și mai amuzant.

 

Vreau să vă imaginați următoarea scenă: eram în redacție la Adevărul, acum 20 de ani.

 

Țin minte și acum că era vară și aveam o zi de scris intensiv. Zero întâlniri, chiar mă gândeam „Uau, ce bine că nu am de plecat nicăieri, pot sta să lucrez…”

 

Îmi sună telefonul și răspund. O voce de femeie spune: „Bună, Diana! Știu că aveam o întâlnire acum, în 20 de minute, dar la noi a intervenit ceva și vreau să-mi cer mii de scuze, dar…”

 

Nu știu ce a mai zis după miile de scuze, fiindcă mintea mea a rămas proptită în „Aveam o întâlnire în 20 de minute…”.

 

Eu eram în Pipera, pe Șoseaua Fabrica de Glucoză. Orice drum până oriunde lua maximum 30-40 de minute. A început să-mi bată inima cum îi bate cățelului meu după ce se latră cu vreun chihuahua din cartier.

Vocea feminină de la telefon continua cu reprogramat, cu altă zi, iar eu foram în străfundurile memoriei ca să-mi dau seama cine este persoana cu care vorbesc.

 

Nu aveam numărul în telefon și mintea mea era o coală albă. Așteptam ceva de care să mă agăț, un nume, un reper. Am intrat în joc.

 

„Sigur… mhm, nicio problemă. Amânăm pe altă zi, pe săptămâna viitoare… la tine? La voi?”

 

Mai vorbim așa vreo două minute, până când aud cuvântul magic: „Vorbesc și cu Adrian și îți spun…”.

 

Adrian, Adrian, Adrian, Adrian… mintea mea mergea ca un motor Google.

 

Și atunci, în sfârșit, am realizat cine era: Catrinel, asistenta designerului Adrian Oianu, cu care stabilisem un interviu.

 

Un interviu bine cartografiat în capul meu, dar pe care memoria mea alesese să-l explulzeze fără să mă anunțe.

 

Am reprogramat, a ieșit un interviu minunat și o prietenie, dar eu din acea zi am început să țin agendă și pentru altceva decât notat gânduri, vise și curcubee.

 

Experiențele de mai sus echivalează cu retragerea apei de la mal.

 

Nu am avut parte de tsunami, am văzut la timp și am fugit.

 

De câteva ori, însă, nu am mai văzut semnele și a venit valul peste mine.

 

Au fost mai multe momente, dar unul punctual, ca la carte, mi s-a întâmplat acum fix 10 ani, în Turcia.

 

Eram într-un press-trip superb, în Istanbul, oraș pe care-l vizitam pentru prima oară, cu o gașcă savuroasă și cu un program minunat.

 

Doar că la acel moment eram în burnout și refuzam să înțeleg asta. Făceam 2 reviste practic de una singură și mai aveam și Fine Society ca hobby. Și încercam să le țin pe toate în echilibru.

 

În prima mea zi în Istanbul, am mers 20 de kilometri pe jos, am mâncat foarte puțin, iar seara am băut două cafele.

 

Am mers în cameră și m-am pus pe scris până la ora 5 dimineața, când m-am culcat pentru două ore. La 7 eram în picioare, gata de explorat împreună cu grupul.

 

Și atunci s-a întâmplat. Tsunami-ul.

 

În momentul în care intram în microbuzul care urma să ne ducă la turnul Galata, am simțit, pentru prima oară în viața mea, cum se rotește tot pământul cu mine.

 

Până atunci nu avusesem niciodată amețeli, nici măcar minore. Niciun vertij, nicio senzație de leșin. Timp de 20 de minute, am stat culcată pe podeaua microbuzului oprit în fața hotelului, fiindcă simțeam că sunt într-un roller-coaster scăpat de sub control.

 

După ce a trecut starea, am dat câteva telefoane acasă și, din om în om, am ajuns să vorbesc cu un neurolog.

 

I-am explicat stările mele, iar cuvintele lui mă vor urmări toată viața. Omul nu mi-a dat niciun diagnostic, nu avea cum prin telefon, dar a zis atât: „Corpul dumneavoastră v-a dat un mesaj. Aveți grijă să nu vină și al doilea, că va fi mai rău”.

 

Aș vrea să spun că am ascultat, dar nu.

 

Al doilea mesaj a fost burnoutul. Ani în care am funcționat la o cincime din capacitatea mea: emoțională, mentală, fizică, de toate felurile. Am trăit doar o parte din ce puteam trăi. Am fost o umbră a propriei persoane.

 

Inclusiv în relații, am învățat târziu să observ semnele.

 

Prea multe tăceri bruște nu sunt accidentale.

 

Secretoșenia bruscă nu e „o fază”.

 

Tonul răstit tot mai des nu e „o zi proastă”.

 

Dar, fiindcă toți suntem cu gândurile în cele patru zări, avem tendința să netezim totul, cum netezești cutele unei fețe de masă necălcate. „Nu e șifonată, doar mi se pare”.

Ba da, este. Și cu cât observi mai repede, cu atât mai bine. Ori o îndrepți, ori o schimbi.

 

Am intrat, în trecut, în parteneriate profesionale în care am simțit din prima că nu ne potrivim. Nu că e ceva dubios, dar că suntem incompatibili. Ca-n dragoste.

 

Și totuși, am ignorat toate micro-momentele de îndoială, toate semnele clare (afirmații, gesturi, alegeri) care-mi spuneau că nu e pentru mine, că vedem lucrurile diferit.

 

Am pierdut, dar n-am pierdut lecția, cum se spune.

 

Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru semnele pe care mi le dă corpul și pe care le observ în jur.

 

Nu mai ignor nimic înainte să trec prin filtrul meu.

 

Nu devin nici paranoică, dar nici nu mai merg cu gândurile în curcubeu în timp ce lumea mea se dărâmă.

 

Și, când mai uit, îmi aduc aminte de agendă și de acea zi de vară în care universul m-a ferit de a mă face de râs, iar eu am ascultat și am luat aminte.

 

Încă învăț, zi de zi, să ascult și să observ mai bine.

Într-o după-amiază obișnuită de lucru din luna iunie 2024, designerul Virginie Viard – directoarea artistică a casei Chanel după moartea lui Karl Lagerfeld – trebuia să ia prânzul cu unul dintre proprietarii casei Chanel.

 

S-au întâlnit în lift, și-au zâmbit, Virginie i-a spus „Mă bucur să vă văd”, iar el s-a fâstâcit și i-a răspuns „O să fie dificil ce am de zis.”

 

Așa s-a terminat totul. Cu un „Ne oprim aici”. Simplu, scurt, ca și cum ai scoate un ștecher din priză.

 

Virginie s-a dus acasă, i-au fost trimise cutiile cu lucrurile ei la câteva săptămâni distanță, după care ultima ei colecție a apărut pe podium fără ea.

 

Totul ca un vârtej în care nimeni nu a rostit niciun „de ce”.

 

Cartea e despre doliul acestei plecări pe care Virginie pare că nu l-a depășit încă.

 

Am citit volumul din curiozitate, fără să am, recunosc, vreo simpatie deosebită pentru personaj. Nu mi-au plăcut colecțiile ei post-Karl, mi s-au părut puțin triste, lipsite de strălucire, mai ales colecția Manchester pe care ea o laudă atât de tare în carte.

 

Paradoxal, însă, vânzările casei erau mai mari ca niciodată la momentul concedierii, iar clientele Chanel erau majoritar fericite cu colecțiile semnate de fosta „mână dreaptă” a lui Karl Lagerfeld.

 

Aceasta a fost și problema lui Virginie și motivul pentru care a scris această carte: întrebarea, dubiul care i se rotește în minte și acum. De ce? De ce așa?

 

Ce nu a fost bine? Când vânzările sunt în cer, când toată lumea te laudă, de ce să fii chemată la un prânz și cineva să-ți pună mâna pe umăr și să-ți zică „Drum bun, ne oprim aici”? De ce așa, de ce fără o mulțumire oficială, fără un ultim ieșit la rampă, fără onoruri și fără glorie, în tăcere?

 

Cartea reia traseul lui Virginie la Chanel, din 1987, momentul în care a intrat ca stagiară recomandată de cineva care știa pe cineva care o știa pe Caroline de Monaco, dar și relația de simbioză cu Karl Lagerfeld din ultimii 30 de ani.

 

Sunt multe amănunte tandre din istoria casei și multe detalii emoționante despre Karl însuși, dar dincolo de toate rămâne sentimentul pregnant al unui doliu.

 

După moartea lui Karl, Virginie nu a apucat să-și poarte oficial doliul după omul care i-a fost mentor, fiindcă a preluat frâiele casei Chanel, un detaliu pe care nu-l discutase niciodată înainte cu nimeni și care i-a fost comunicat, scurt, în ziua morții lui Karl.

 

Apoi, la nici cinci ani distanță, a pierdut și ultimul liant cu ceea ce fusese viața ei timp de 30 de ani. La fel de scurt, telegrafic, fără pregătire prealabilă.

 

„Îmi e frică să ies pe stradă”, povestește ea, în carte, după ce, cu câteva paragrafe înainte, explicase faptul că plimbările cu mașina și privitul străzii dimineața, în drum spre rue Cambon, reprezentau partea ei favorită din procesul de creație.

 

Povestea că totul o inspira și că era obișnuită să vadă în orice element de pe stradă ceva care putea fi o inspirație pentru o viitoare colecție sau prezentare.

 

„Nu e ceva exact, e o frică difuză, animalică, frica omului care și-a pierdut rațiunea de a trăi. Acest titlu, de directoare artistică a casei Chanel, nu era doar un titlu. Era un veșmânt.

 

Îmi dădea un anumit mod de a mă uita la lume. Bineînțeles că privirea mea asupra lumii rămâne, e un fel al meu de a fi, de a analiza oamenii, pe care nu am cum să-l dezvăț. Dar el nu mai are un scop. E gol de conținut.

 

Să mergi pe stradă fără o destinație este înspăimântător atunci când ți-ai petrecut viața mergând spre ceva. Privesc oamenii. Aceiași oameni pe care îi priveam din mașina mea, în dimineața zilei de 5 iunie, când în toate aceste mulțimi vedeam un balet, un cerc, ceva ce puteam să pun în scenă ulterior. Privirea îmi fuge acum în toate părțile. Nu mai există un loc pe care să se fixeze…”

 

Apoi, după prezentarea de modă la care lucrase în ultimele luni și la care toată lumea se aștepta să fie prezentă, dar care a avut loc fără ea (și pe care casa Chanel a declarat-o „semnată de studioul de creație Chanel”), Virginie rememorează: „A doua zi după prezentarea colecției, am început să primesc mesaje de felicitare și de mulțumire. E straniu. Nu mai sunt acolo, dar lumea îmi mulțumește mie.

 

E ca și cum aș primi flori pentru propria mea moarte. Sunt mesaje care mă însuflețesc și mă rup în bucăți, simultan. Toată lumea se vede acum în poziția de director artistic. Circulă zvonuri, se schimbă poziții, se schimbă titulaturi, ambițiile sunt la nivel maxim. Se instalează o euforie stranie a așteptării. Toată lumea deja a dat pagina mai departe. Iar eu, eu am rămas în mijlocul unei pagini goale…”

 

Acea senzație de a nu mai avea pentru ce să ieși pe stradă m-a cutremurat, fiindcă am resimțit-o în mod diferit într-un moment al vieții mele, demult, la momentul unei despărțiri care m-a răscolit.

 

Nu a fost profesional, ci personal, dar a durut la fel de tare. 

 

Țin minte că eram în baie, mă machiam pentru a merge la un eveniment pentru care abia îmi adunasem puterile și am avut un gând teribil de asemănător cu al lui Virginie: „Pentru ce mă mai machiez? Pentru cine? Mă machiez în vid… nimic nu mai are sens”.

 

Desigur că mă machiam pentru mine, ați zice, dar la acel moment „eu” eram ceva incert pentru mine însămi. „Eu” eram mai mult o sintagmă motivațională și mai puțin un om în carne și oase.

 

Parcă nimic nu mai avea sens, în absența eului pe care-l vedeam eu în acea relație.

 

Fără acel plus unu, eul meu era o frunză-n vânt. Cine a iubit vreodată știe exact la ce mă refer.

 

Paragraful despre frica lui Virginie de a ieși pe stradă fără sens m-a cutremurat fiindcă am citit prea des acel îndemn: „Nu te defini prin ceea ce faci sau prin etichetele pe care le porți: prin faptul că ești soție, iubită, mamă, scriitoare, ingineră, influencer, orice ar fi”. Nu pune semn de egalitate între ele și tine.

 

Ușor de zis, dar niciodată nu mi-a ieșit.

 

Oricât aș încerca să mă definesc în absența lucrurilor care mă fac să fiu eu, nu înțeleg enunțul.

 

Adică cine sunt eu dacă nu sunt o fată care scrie? Dacă nu sunt acest om care face aceste lucruri, care crede în aceste lucruri?

 

Dacă nu un om care iubește alți oameni, alte ființe? Cine sunt eu? Un suflet în neant?

 

Și totuși, au fost mai multe „morți” și momente de „doliu” în viața mea care m-au silit să-mi pun această întrebare.

 

Și, exact ca Virginie, nu-ți pui problema răspunsurilor decât în clipa în care rămâi pe zero, subit. Când pierzi cam tot ce credeai tu că este persoana ta, brandul tău, tot ce te face să fii tu.

 

Și am avut o noapte neagră a sufletului în care am purtat o discuție care suna cam așa: „Și dacă o fi să pierd tot ce am construit pentru mine: brandul personal, scrisul, cariera, relația, tot, o să mă descurc eu cumva”.

 

Oamenii se tem să se afunde în scenariul cel mai negru de teamă că în acest fel îl apropie de ei, îl invocă, din superstiție, din frica aceea paralizantă care îți pune o gheară în piept.

 

Dar, dacă ai curaj să pășești acolo, în întuneric, și să rămâi câteva minute, ca și cum ți-ai ține răsuflarea sub apă sau ca și cum ai ține mâna lipită de plita fierbinte, descoperi că… ieși pe partea cealaltă.

 

Că e groaznic, inuman, de nedorit nici celor mai mari dușmani, dar „supraviețuibil”.

 

Că te rupe în bucăți gândul, dar că nu te spargi și nu te împrăștii în o mie de zări.

 

Că, după ce simți că mori și te traversează căldură, frig, sudoare rece, lacrimi și toate emoțiile, respirația se egalizează și din acel întuneric iese o voce care zice „Și apoi, toate astea vor trece”.

 

Nu pot s-o explic cuiva care n-a fost acolo, dar cine a fost știe vocea. E vocea proprie, care zice cumva „Și atunci, am mers mai departe.”

 

Indiferent din ce motive sau ce mi-am spus ca să mă ridic, să mă târâsc, să mă mint ca să pot merge. Dar am mers.

 

Sunt curioasă ce va face Virginie în continuare și sper să-și găsească liniștea interioară și pe cea profesională.

 

Și mai sper ca povestea de mai sus să ne servească tuturor drept reamintire că putem pierde totul oricând, dar că esențial, vital, este să nu ne pierdem noi pe noi înșine.

Dar, pentru asta, trebuie să ne găsim mai întâi, așa că ar trebui să începem să ne „căutăm” cât mai repede.

Nu trebuie să fii jurnalist auto ca să iubești mașinile și poveștile lor, un lucru pe care eu l-am învățat pe pielea mea în ultimii 20 ani ca jurnalist… de lifestyle și cultură. 

 

Dacă la început refuzam pe bandă rulantă toate proiectele pe zona automotive, justificând că „Nu sunt în domeniu”, la un moment dat am înțeles că acești oameni nu mă cheamă fiindcă putem purta conversații spumoase despre diametrul jantelor, ci pentru a-mi face partea mea de poveste. 

 

 

Experiență, design, lifestyle, emoție și, bineînțeles, bucuria de a conduce și a trăi o mașină pe care s-o împărtășesc cu cei care mă urmăresc.

 

Și, după ce am spus prima dată DA, m-am îndrăgostit de această lume, în care continui să fiu un „special guest”, dar unul care se bucură din plin de tot ce i se oferă. 

 

Cum spuneam noi când eram mici că vrem să ne facem „musafiri”, cam asta sunt eu în lumea auto: un musafir entuziast.

 

Dacă turul  Cars & Roads m-a lăsat să fiu fata boemă din cultură, Eurocharge m-a scos cu totul din această zonă de confort a poveștilor și a călătoriilor, fiindcă nu e un tur-poveste, ci un tur tehnic, cu coordonate clare și cu matematici care trebuie să iasă corect la sfârșit pentru ca totul să aibă sens. 

 

Dacă dai matematica de gard, nu e ca și cum te faci tu de râs și ai o zi proastă, ci strici calculele tuturor colegilor și pui în mișcare un tăvălug de erori și probleme.

 

Adică exact ceea ce nici eu și nici partenera mea, Raluca Hagiu, nu ne doream să facem.

 

Mai pe românește, am plecat în Eurocharge țopăind de veselie, dar cu sabia matematicii deasupra capului.

 

A fost greu? A fost, în sensul că legile lui Murphy nu se dezic niciodată și atunci când cineva trebuie să-și învețe niște lecții parcă toate lucrurile neprevăzute îi ies în cale ca să-i predea „materia”.

 

La final, însă, au fost 11 zile în care am învățat despre mine mai mult decât în 11 luni, mai exact mi-am consolidat niște idei și certitudini despre ce pot sau nu pot să fac.

 

Cel mai important lucru pe care l-am înțeles despre mine și pe care am putut, de data asta, să-l clarific, să-l bag într-un sertar și să-l și etichetez cu „Asta sunt eu” a fost faptul că sunt omul-soluție.

 

Nu sunt omul „Hai să ne așezăm pe bordură și să plângem în pumni…”, sunt omul „Hai să facem un salt peste bordură și peste trei bălți și să ne vedem de drum…”

Nu mă forțez, așa îmi vine. Instinctiv.

 

Când eram adolescentă, am citit într-o carte că nu contează ce i se întâmplă omului, ci ceea ce face el cu ceea ce i se întâmplă.

 

La 17 ani, asta suna fenomenal, dar eminamente teoretic.

 

Nu-i problemă, însă, fiindcă au avut grijă restul de 20+ ani să mă învețe partea practică.

 

De-a lungul vieții, de câte ori am avut o problemă, am plâns un pic (așa mă exteriorizez eu, plâng) și apoi am zis „Bun, și acum… acum ce?”

 

Indiferent că a fost vorba despre un diagnostic, un examen, un divorț, o iubire, o dezamăgire umană, o pierdere, o trădare, orice. Am plâns zdravăn și apoi am trecut mai departe.

 

În Eurocharge am avut mai multe lucruri peste care să „trec mai departe” și în fața fiecăruia am avut de făcut o alegere.

 

Nu de plâns, că nu era cazul, am avut de ales între o revoltă de tipul „De ce eu? De ce noi? De ce atâta ghinion?” și un „Whatever, hai să rezolvăm situația!” 

 

Lucruri precum moartea semnalului GoogleMaps într-un giratoriu esențial (pe care, dacă-l greșești, adaugi 40 minute traseului), faptul că două tuneluri austriece erau închise fix când am ajuns noi la ele (deși pe Google Maps apăreau deschise și colegii noștri trecuseră anterior prin ele) sau faptul că navigația mașinii s-a reinițializat (de multiple ori) exact când noi aveam mai multă nevoie de ea.

 

Un lucru pot spune sigur: undeva, în Austria, există un giratoriu botezat de Raluca și de mine „giratoriul speranței”, fiindcă am făcut 10 ture prin el așteptând să se reinițializeze navigația. Și am izbândit până la urmă!

 

Punctul culminant al „ghinioanelor” noastre a fost, însă, altul: când am ajuns într-o spălătorie auto MANUALĂ (detaliu important) din Germania fix sâmbătă spre duminică, la 23:45.

Și, exact când finalizam clătirea, s-a oprit jetul de apă pentru că… trecusem de miezul nopții și nemții închid duminica inclusiv spălătoriile automate. 

 

S-a stins lumina deasupra noastră, s-a oprit jetul de apă… și aia a fost. Norocul nostru că apucasem deja să clătim mașina.

 

Asta nu înseamnă, însă, că nu am oprit undeva să verificăm, cu lanterna de la telefon, dacă e chiar în regulă mașina și spălată corect. Era, dar tot ne-au străbătut fiori reci până am verificat-o la centimetru.

 

Recunosc, acel moment în care s-a stins lumina la spălătoria self-wash va rămâne o clipă fundamentală în viața mea și cred că și a Ralucăi.

 

Amândouă am izbucnit în râs și cred că am fi izbucnit și în plâns dacă mașina chiar nu se dovedea a fi spălată corect.

 

Dar, privind înapoi, pot spune cu mâna pe inimă că, și dacă rămânea mașina cu spuma de două degete pe ea, tot aș fi găsit o variantă s-o spăl.

 

Chit că o spălam cu apă minerală de la benzinărie și cu laveta, a doua zi la line-up-ul de plecare, acel BYD Sealion 7 ar fi fost IMPECABIL spălat.

 

Nu știu cum, dar știu că ar fi fost.

 

Vedeți voi, acela a fost momentul în care am zis „Știi ceva, Universule… poți tu să-mi închizi toate spălătoriile, poți să-mi pui stihiile naturii în cale ca la Meșterul Manole, dar eu tot nu mă las”.

 

Mă rog, pe lângă aceste metafore e posibil să fi folosit niște cuvinte mai neaoșe pe care nu vă așteptați să le auziți din gura mea, dar situația o cerea.

 

Mai țin să menționez că, la momentul spălătoriei, eu eram într-o rochie de dantelă roșie și Raluca într-o ținută neagră din paiete, dar acestea sunt doar detalii, desigur.

 

Viața e imprevizibilă, lucruri rele se pot întâmpla oricând, important e să le rezolvi.

Nu să fii perfect, nu să iei nota 10 la meșteșugul vieții, nu să fii premiant la un concurs pe care doar tu ți-l imaginezi. Ci să REZOLVI SITUAȚIA CU BINE.

 

Și, că veni vorba, am mai învățat un lucru cu mare chin și suspin: PERFECȚIUNEA NU EXISTĂ.

 

Deși, Doamne, cât ne-am fi dorit!

 

Tehnic, eu și Raluca ne-am făcut treaba așa cum trebuie în Eurocharge: am fost serioase, dedicate, am verificat de 551 de ori fiecare calcul, am încercat să iasă totul perfect.

 

 

Concret, la finalul fiecărei zile eram nemulțumite ori una, ori alta, ori amândouă.

Nemulțumite de noi însene, nu de altceva.

 

Această stare enervantă de „Nu facem lucrurile suficient de bine” a fost ca atunci când ai o pietricică în pantof.

 

Nu poți să te bucuri pe deplin fiindcă te zgândăre neisprăvita aia de piatră: minusculă, dar îngrozitor de enervantă.

 

Starea asta a durat, intermitent, până prin ultimele zile, când – la o stație de încărcare, pe ploaie, la 22:30 – una dintre noi a spus cu voce tare ceea ce gândeam amândouă: „Auzi, nu cumva suntem prea dure noi cu noi?”

 

În ce sens spun asta: fiind două fete aterizate într-un tur care e 99% de băieți (Laura Antonov, colega noastră, este jurnalist auto și are o istorie enormă în domeniu, deci nu o putem așeza în barca noastră), noi nu am venit chitite să ținem pasul, ci să facem furori.

 

Să demolăm, să împachetăm, să fim pe podium. Să primim aplauze la scenă deschisă.

 

Ca să înțelegeți: eu am făcut un trailer pentru participarea noastră în Eurocharge (filmat cu recuzită și tot tacâmul), Raluca a venit cu un IMN al echipei noastre, cu versuri și muzică originale (și nu cu AI, ci versuri scrise de iubitul ei), ne-am făcut stickere cu numele echipei, am venit cu trei variante de camere foto, două de trepied, tot felul de suporturi pentru filmări.

Ca să rupem norii și să nu mai rămână nimic din ei.

 

Cum să accepți, când tu vrei să rupi norii, că ți se închide spălătoria, că se reinițializează Google Maps și că iei adresa greșită pe hartă?

 

Ne-am impus amândouă niște standarde atât de înalte încât nu era suficient să ne facem treaba, ci să fim stelare.

 

Să fim primele care ajung, primele care alimentează, primele care predau textele, primele care dau calculele… să continui?

 

La unele lucruri am fost printre primele, la altele am fost printre ultimii, la altele am fost chiar ultimele, alte lucruri ne-au ieșit din a doua încercare… și totul a fost perfect, fiindcă nimeni altcineva în afară de noi nu avea de la noi aceste așteptări de superstars.

 

Și Mircea Meșter (tăticul Eurocharge), și restul colegilor, aveau de la noi așteptări de… oameni. Noi aveam așteptări de supereroine.

 

Dacă am fi pornit de la început cu ideea de a ne simți bine, a face treabă și a vedea ce se întâmplă, totul ar fi fost mult mai simplu.

 

Când pornești, în schimb, de la „O să facem 500% tot ce fac ceilalți, fiindcă noi suntem ultimele venite și trebuie să dovedim”, e cam greu la deal.

Și parcă și Universul își cam râde-n barbă de tine: „Ah da, vreți să fiți voi primele? Ia să vedem…”

 

Un exemplu amuzant, dar stupid în retrospectivă, ar fi acesta: fiecare echipă a avut de ridicat o mașină la plecarea în tur.

 

Eu am fost cea care a ridicat, pentru echipa noastră, mașina cu care urma să ieșim din țară, și am ajuns la showroom înainte de începerea orelor de program… practic înainte ca omul care era angajat la acel showroom să vină efectiv la jobul lui de la showroom.

 

Practic am deschis reprezentanța. La ora 8:45 eram în celălalt capăt de oraș, așteptând o mașină care ar fi fost acolo și peste două, și peste trei, și peste nouă ore.

 

Nu e ca și cum făceam pontaj la fabrică, dar cam aceasta era presiunea pe care o puneam eu pe mine.

 

Nu doar eu am făcut asta, ci și partenera mea Raluca Hagiu, zisă Princess, dar nu pot să scriu în locul ei, deși… oh Doamne, ce povești și anecdote am mai avea de spus. Și oh Doamne, cât am râs!

 

Am râs, am mâncat pufuleți (românești) cumpărați din OMV Austria și am făcut karaoke.

Și ne-am povestit viețile, ceea ce începusem deja din Cars&Roads.

 

Mi-e frică să spun „niciodată” sau „de acum nu o să mai…”, dar nu cred că voi mai face niciodată această greșeală de a pune pe mine presiunea întregii lumi.

 

Nu cred că s-a văzut, dar noi ne simțeam în fiecare dimineață ca Atlas care trebuie să poarte pe umeri întreaga lume, ceea ce chiar nu e cazul. Mai ales că nu ne-a cerut-o nimeni!

 

Dacă mai merg în Eurocharge? Și mâine aș pleca din nou, de data asta cu mai multă relaxare, fiindcă știu că nimic nu ne poate clinti.

 

Nici Google Maps, nici lucrările de mentenanță pe autostrăzile austriece, nimic.

 

Ca în desenele animate cu Captain Planet (că am ajuns inclusiv la copilărie în dialogurile noastre din cele 11 zile): „The Power is Yours.”

 

Chiar este totul în puterea ta, odată ce te ridici de pe bordura aia, te îndrepți de spate și zici „Ia, viață, hai să te văd!”

 

Până data viitoare, echipa RaDiance (Raluca & Diana) vă spune la revedere și drumuri bune!

Vezi o mașină pe social media: poze, poveste, impresii, dar până să apuci să te dezmeticești te cam ciocnești de realitate: cât, cum, ce presupune?

 

Toate astea sub formă de cifre, calcule, estimări.

 

Partea financiară a fost abordată în mașină de către mine și partenera mea de tur, Raluca, în fiecare zi de Eurocharge, fără excepție.

 

Asta fiindcă, dincolo de condusul mașinilor și analizarea lor în detaliu pentru a descoperi lucruri interesante de povestit, discuțiile din mașină au fost unele de șoferi obișnuiți: Ai cumpăra mașina asta? Ce ar însemna ca preț? Cât ar fi rata lunară? Crezi că merită?

 

Au fost două mașini la care ne-am făcut calculele de mai multe ori, amândouă, pentru că ne-au cucerit în mod real și ne-am permis să ne facem scenarii despre „Ce ar fi dacă…” și „Ce ar presupune să…?” 

 

Faptul că Eurocharge are un parteneriat cu BT Leasing mi s-a părut o mișcare inteligentă din partea lui Mircea Meșter, creatorul turului, fiindcă aduce realism în tot demersul Eurocharge Electric Test Drive.

 

Te aduce cu picioarele pe pământ și transformă un vis într-o strategie: „Ca să am mașina asta, trebuie să plătesc o rată de X pe lună.”

 

Deja nu mai e o utopie, e un plan, iar eu sunt genul de om orientat spre soluții, nu spre visare. Ne place ceva? Bun… cum facem să obținem? Care ar fi pașii?

 

Orientate spre soluții am fost amândouă în acest tur, având în vedere că am trecut prin toate aventurile, inclusiv peripeții cu spălătoriile de mașini din Germania și cu un giratoriu care ne-a ținut captive (găsiți AICI poveștile) dar acum e vorba despre leasing, deci să ne întoarcem la ale noastre.

 

Acestea au fost mașinile pe care le-am condus în tur, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la fiecare și ce ar însemna să le deții.

 

VOLKSWAGEN ID POLO

 

Am plecat în tur cu o mașină „de oraș” și ne-a surprins cât de bine ne-am simțit cu ea la drum lung.

 

A fost confortabilă și ergonomică pentru amândouă, de la București la Alba Iulia, mergând atât pe autostradă și prin localități, cât și pe drumurile sinuoase de pe Transalpina.

 

Aderența excelentă la șosea și stabilitatea în virajele ac de păr de pe Transalpina ne-au permis să ne bucurăm din plin de traseu și de peisaje, pentru că mașina „avea grijă de noi”.

 

Pentru că am fost două fete, asta înseamnă două bagaje, două portmantouri, plus diverse accesorii pentru tur (trepied, mai multe telefoane, dispozitive diverse pentru creat conținut).

 

Pe acestea din urmă ne doream să le ținem cât mai aproape de noi, în spațiile de depozitare din dreptul ușilor și în spațiile din consola centrală. 

 

Am avut loc pentru toate, ne-am desfășurat cu tot ce aveam nevoie pentru diferitele opriri și activități, ceea ce ne-a dat senzația că ne aflăm într-o mașină de dimensiuni mai mari decât ar părea din afară.

 

Pentru că iubesc mașinile electrice, dar sunt „old school” în anumite privințe, mi-a plăcut mult faptul că mașina are… butoane.

 

Într-o lume de touch screens, faptul că unele comenzi sunt la distanță de un buton ne-a oferit senzația că avem ce-i mai bun din ambele lumi.

Volkswagen ID. Polo 52 kWh Style costă 39.502 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 546 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

VOLVO ES90

 

L-am condus din Alba Iulia până în Ungaria și ne-a cucerit mai întâi prin design.

 

Interiorul ne-a plăcut la nebunie, cu tot cu multitudinea de elemente personalizabile, de la circuitul aerului condiționat prin scaune și până la cât de soft să fie suspensiile.

 

Apoi, tot din seria lucrurilor inedite și dorite de noi, sistemul audio Bowers & Wilkins a fost foarte apreciat, mai ales aplicația din bord Abbey Road Studios Mode, care duce experiența de ascultare de la cea de „Hai să punem un playlist” la „Hai să ne jucăm de-a inginerii de sunet”, pentru că reproduce atmosfera din celebrul studio de înregistrări londonez. 

 

Având în vedere că pentru mine inclusiv trecerea de pietoni de la Abbey Road, apărută pe coperta albumului omonim Beatles din 1969, constituie un obiectiv turistic în sine, această funcție a fost apreciată și folosită din plin.

 

Am ascultat cel mai mult pe Energized și Expansive, pentru că acesta era mood-ul nostru pe autostrada spre Ungaria.

 

Plafonul panoramic electrocromatic ne-a plăcut foarte mult, de asemenea, precum și faptul că se poate trece printr-o singură apăsare pe ecran de la modul normal la modul opac, cu protecție UV.

 

În zilele cu soare puternic, cum a fost cea în care am traversat noi România, a fost ceva extraordinar: am avut parte de luminozitate, protecție solară și confort.

Volvo ES90 Ultra Single Motor Extended Range costă 102.381 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1414 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

AUDI Q4 SPORTBACK

 

Ziua petrecută la volanul Audi Q4 Sportback e-tron quattro facelift a fost o zi de ploaie și de mulți kilometri, așa că am putut simți mașina la drum lung în diferite condiții meteo.

 

De cum ne-am urcat în mașină, ne-am simțit în siguranță și totul a fost intuitiv, ceea ce în lumea mașinilor high-tech nu e întotdeauna o certitudine, ci mai degrabă un privilegiu.

 

Se mai întâmplă să dai scroll câteva minute prin meniuri până să-ți dai seama unde găsești anumite funcții și cum faci unele setări, dar la Audi Q4 totul a fost rapid: ne-am urcat și în două minute aveam totul setat, de la poziția scaunului până la preferințele de oglinzi, temperatură, muzică. 

 

E o mașină confortabilă și sigură, în care simți că totul vine firesc, iar faptul că păstrează funcții esențiale pe butoane, nu pe touchscreen, ne-a plăcut foarte tare.

 

Deși nu este o mașină gândită să „îți ia ochii”, ci să te cucerească prin ergonomie și lucruri fine, de detaliu, ne-a plăcut geometria interioară (colega mea, Raluca, chiar a spus că e o mașină „gândită de cineva care a iubit geometria în spațiu”) și forma curbată a ecranului central.

 

Portbagajul imens (527 litri) a fost apreciat și folosit din plin, iar Adaptive Driving Assistant Plus ni s-a părut foarte inteligent și a contribuit la sentimentul de siguranță și stabilitate în orice moment. Am testat inclusiv funcția de schimbare asistată a benzii pe autostradă și ne-am simțit complet în siguranță.

Audi Q4 Sportback quattro costă 75.513 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.043 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

BYD Sealion 7 Design AWD

 

Acest BYD Sealion a fost o mare surpriză plăcută, de la lucrurile mici la cele mari.

 

În primul rând, scaunele electrice ventilate, cu geometrie care se mulează pe corp, sunt foarte confortabile, ceea ce ne-a ajutat din plin la cei aproape 700 de kilometri parcurși între Austria și Germania.

 

Display-ul central care se rotește a fost, firește, un detaliu cu care ne-am jucat din plin pe parcursul zilei, dar care ne-a fost și deosebit de folositor în anumite situații.

 

În zona Grossglockner Hochalpenstrasse modul Portrait ne-a ajutat să avem o perspectivă mai amplă asupra serpentinelor care urmau, dar și pe autostradă această funcție a fost utilă vizual, mai ales pe timp de noapte.

 

Tot pe Grossglockner Hochalpenstrasse am fost impresionate amândouă de cât de mult a recuperat mașina prin decelerare, aproape 80 de kilometri de autonomie în plus.

 

 

Ca dovadă, am ajuns la primul hub de încărcare din zi cu 15% baterie rămasă, deși conform calculelor inițiale am fi avut nevoie mult mai devreme de un pit-stop.

 

Ne-am jucat cu comenzile vocale de întors display-ul, deschis toate geamurile, tras și retras parasolarul electric, dar și cu comenzile de tipul „Mi-e cald”, „Mi-e frig”, prin care mașina își reglează singură o temperatură ambientală mai potrivită cu solicitarea pasagerilor.

 

Plafonul panoramic a fost una dintre piesele de rezistență: a făcut habitaclul foarte luminos și drumul prin micile localități austriece, dar și prin zona Nockalmstrasse a fost mult mai spectaculos.

 

Dacă vorbim despre „spectacol”, însă, pentru că am condus mașina câteva ore și pe timp de noapte, ne-am bucurat și de lumina ambientală cu 128 de culori, benzi luminoase în bord și în portiere.

 

Mașina e chiar mai spectaculoasă noaptea decât ziua și noi două ne-am bucurat din plin de aceste amănunte.

BYD Sealion 7 Design AWD costă 50.900 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 703 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

Mercedes-Benz GLC 400 4MATIC Electric

 

După designul rafinat, sistemul audio Burmester a fost primul element care ne-a cucerit, pentru că experiența ascultării unui playlist bine-făcut în această mașină este ceva care împarte viața în „înainte și după”.

 

Basul se „simte” în spătarele scaunelor din față, printr-un sistem 4D care „conduce” muzica prin corpul șoferului și al pasagerului din dreapta.

 

Au fost 7 ore de condus în care muzica a circulat, la propriu, prin trupurile noastre, o afirmație pe care nu credeam s-o fac vreodată despre o mașină, dar iată-ne aici.

 

Un alt strat al experienței, cel mai important dintre toate, este cel legat de stabilitatea pe șosea, confortul și sentimentul de siguranță pe care îl au șoferul și pasagerii, dar și faptul că nu „simți” viteza la drum lung.

 

Sistemul de Cruise Control adaptiv a fost salvator pe drumurile austriece de munte, aflate într-un perpetuu șantier: activarea lui pe anumite porțiuni ne-a scutit de oboseala care ar fi fost inevitabilă când conduci 400 de kilometri între limite de viteză care se schimbă radical la câțiva kilometri, din cauza lucrărilor de mentenanță.

 

Să ai câteva zeci de kilometri pe care nu ai nevoie să calci frâna (decât dacă ești puțin control-freak, cum se întâmplă să fiu uneori) te face să simți că mașina are cu adevărat grijă de tine.

 

Ecranul central imens, cel mai mare de până acum montat într-un Mercedes-Benz, este un spectacol în sine, mai ales după lăsarea întunericului.

 

Ba chiar am trăit și un moment ușor suprarealist: Luna în creștere care se afla în direcția noastră de mers apărea ca un element în plus în designul ecranului central. Imposibil de fotografiat, dar magistral de trăit.

 

Nu mai zicem de grila frontală iluminată cu 942 de puncte, plus steaua Mercedes: este genul de mașină care poate transforma un adult sobru într-un copil care așteaptă să vină seara ca să se poată bucura de mașina lui.

 

Noi chiar asta am făcut în parcare, după ce am ajuns la hotel, era imposibil de ratat spectacolul celor 942 de puncte luminoase.

 

Bonus: un cer cu 162 de stele pe plafonul panoramic al mașinii.

Mercedes-Benz GLC 400 4MATIC Electric costă 90.569 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.251 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

Porsche Cayenne Electric

 

Cea mai elegantă și „effortless” mașină electrică pe care am condus-o în tur… și probabil și în afara lui.

 

Porsche Cayenne Electric este varianta electrificată a unei mașini pe care am avut ocazia s-o conduc, în variantă termică, în tot feluri de contexte, de la circuitul din Istanbul până la condiții controlate de offroad.

 

Știam deja că avem o simbioză de câte ori ne întâlnim, că există chimie, că atunci când ne regăsim e ca și cum ne-am fi despărțit ieri, dar nu știam cât de mult mă mai poate surprinde încă.

 

În primul rând, totul este simplu. Am zis „simplu”? Efort zero.

 

Te urci în mașină și ea te ajută să înțelegi din prima tot ce ai de făcut: de la restartat consumul și kilometrajul (un element esențial pentru turul nostru) și stabilit condițiile de încărcare până la elemente de finețe, setări ale sistemului Bose Surround și conectarea cu telefonul mobil. 

 

De câte ori mă urc într-un Porsche am senzația pregnantă că designul interior și arhitectura de software au ieșit dintr-un brainstorming în care tema a fost „Cum putem simplifica treaba asta?”.

 

Există mașini altminteri fabuloase în care urci la volan și în primele minute ai senzația că ar fi trebuit să faci un curs prealabil de utilizare doar ca să vezi de unde pornești încălzirea în scaun.

 

Și, că veni vorba de ea, eu și colega mea am reușit, într-o zi ploioasă și rece, să călătorim 773 kilometri cu încălzirea setată astfel: eu pe 16 grade și ea pe 26 de grade.

Amândouă am fost fericite, fiecare în jumătatea ei de „univers”.

 

De asemenea, am fost una dintre cele două mașini din tur care nu a avut nevoie să reîncarce între destinații într-una dintre cele mai lungi și obositoare zile din tur.

 

A doua încărcare a fost mai degrabă de siguranță, fiindcă am fi ajuns la limită și suntem două fete precaute, dar realist vorbind, putea să nu fie. De la 8% la 80%: doar 17 minute. Și cred că asta spune tot.

 

Aici se adaugă stabilitatea la viteze mari, siguranța la drum lung, faptul că mergi cu ea pe vreme îngrozitor de proastă și nu simți nicio diferență față de o zi cu soare puternic, fiindcă mașina face totul ca să te simți confortabil și safe.

 

O fiară sălbatică „silențioasă”: nu o vezi când se avântă, ci doar când a trecut ca săgeata pe lângă tine.

 

Unul dintre elementele care mi se par absolut geniale la Porsche Cayenne și la brand în general și care mă fac să-mi pun pe listă categoric un Porsche electric în viitor este Porsche Charging Service.

 

Tot pe modelul „Cum putem face să fie simplu?”, există un abonament prin care, pe baza unui card sau app, încarci cam la orice stație din Europa, iar mașina te ghidează pas cu pas: în funcție de câtă baterie ai sau vrei să ai, oprești, încarci, dai cu cardul/app-ul și la final de lună vine factura.

 

Cât de simplu poate să fie? Foarte!

Porsche Cayenne Electric costă 128.500 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 1.774 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.

 

RENAULT 5 ROLAND-GARROS

 

Am condus această mașină la întoarcerea acasă, din Szeged până la Pitești, cu două încărcări rapide.

 

Ne-a adus în siguranță și a fost o plăcere la condus, dar mi-ar fi plăcut să am mai mult timp cu ea. A recuperat extraordinar de bine pe decelerare, ceea ce m-a dus cu gândul la cât de utilă poate fi în oraș, cu traficul bară la bară. 

 

Am așteptat cu nerăbdare să conduc Renault 5 Roland-Garros Special Edition și chiar am avut așteptat… fiindcă a fost ultima mașină din tur pentru echipa noastră.

 

Este o mașină „de oraș”, într-un tur cu mașini de forță. Și totuși… a fost feblețea mea.

 

Renault 5 are o tradiție cu ediții speciale, iar Roland-Garros este cea mai recentă dintre ele, în virtutea parteneriatului cu turneul de tenis Roland-Garros, din 2022 încoace.

 

Interiorul este retro, dedicat spiritului Roland-Garros, cu detalii semnificative. Crucea Sfântului Andrei, un simbol emblematic al turneului, face și ea parte din identitatea vizuală a ediției Renault 5 Roland-Garros

 

A fost cea mai mică mașină din tur, dar și cea cu prețul cel mai prietenos: 34.200 EUR, de la 473 EUR pe lună prin BT Leasing, partenerul turului Eurocharge. 

 

MAZDA CX-6e Takumi Plus

 

Există niște exerciții bazate pe neuroștiință care te învață cum să îți dezvolți neuroplasticitatea creierului.

 

De exemplu, să te speli pe dinți cu mâna stângă în loc de mâna dreaptă, dominantă, să faci niște gesturi invers față de cum le faci în mod normal sau să îți formezi niște reflexe noi făcând un șir de activități zilnice într-o ordine diferită.

 

În acest fel, ne antrenăm flexibilitatea creierului și ieșim din automatisme.

 

Ei bine, exact la această neuroplasticitate m-am gândit când am condus prima dată în tur această Mazda CX-6e Takumi Plus, pentru că mașina te forțează, din prima clipă, să reînveți tot ce credeai că știi despre mecanica de condus.

 

În primul rând, instrumentarul de bord este total atipic: nu există oglinzi laterale și nici oglindă retrovizoare în sens clasic: sunt două ecrane poziționate în interiorul mașinii și o oglindă retrovizoare digitală.

 

După primii kilometri, creierul începe să se obișnuiască să nu mai caute oglinda retrovizoare acolo unde era poziția ei clasică, ci la câțiva centimetri în diagonală, în interior. 

 

De asemenea, nu mai există afișaj digital în fața volanului, ci doar un ecran central de dimensiune mare, 26 de inci, iar toate datele de viteză apar direct pe Head-Up Display.

 

Și aici a fost nevoie de puțină obișnuință, pentru că ochiul se duce instinctiv câțiva centimetri mai jos pentru a vedea datele de călătorie.

 

Interiorul este foarte elegant și minimalist, multe linii curbe și o geometrie sofisticată, dar recunosc că am început să le descoperim în a doua parte a zilei de condus, fiindcă prima jumătate a fost ocupată cu analizarea tuturor elementelor high-tech și antrenarea creierului pentru a opera în noile coordonate.

 

Ne-am mai jucat și cu multiplele comenzi vocale pe care chiar mașina ți le recomandă, afișându-le ca sugestii pe ecranul central de infotainment: „Ridică geamul șoferului, însă doar un pic”, „Deschide plafonul panoramic”, „Cum e vremea azi?” sau „Găsește-mi o stație de încărcare”.

 

Poziția de condus este plăcută și confortabilă și amândouă ne-am simțit bine la volan din prima, intuitiv.

 

La final, ne-a plăcut și experiența multiplelor ecrane, fiindcă precizia imaginii este net superioară, dar este într-adevăr o schimbare radicală de paradigmă, ceea ce poate fi straniu pentru cineva care conduce de 15 ani sau mai mult.

Mazda CX-6e Takumi Plus costă 49.750 EUR, iar rata lunară prin BT Leasing ajunge la 688 EUR/lună (fără TVA), cu avans 15%, contract 5 ani, valoare reziduală 15%.