Am făcut 12 ani de matematică pe pâine, dar nu am făcut suficientă școală a vieții până anul ăsta, ca să înțeleg anumite lucruri care mi-ar fi putut schimba felul de a privi lumea.

 

Însă niciodată nu e prea târziu.

 

Am terminat matematică-informatică, am dat teze la matematică, fizică, informatică și bacul la toate cele de mai sus.

 

Am fost un om al cifrelor, cu suflet de umanist, și chiar dacă matematica m-a ajutat în multe feluri la nivel de organizare și disciplină, mi-a rămas datoare cu o lecție ne-livrată până zilele trecute.

 

Chiar dacă am studiat logaritmi, funcții complexe și matematici superioare, felul meu de a privi lumea a fost eminamente cartezian: avem aceste coordonate, mergem din punctul A în B, apoi în C, D și tot așa. Liniar.

 

La drept vorbind, a fost intersecția dintre matematicile superioare și ce am învățat acasă: viața e pe bază de muncă, de efort, de ceea ce investești în ea. Investești 100, avansezi 100. Investești 10, avansezi 10.

 

Sau, expresia preferată a mamei mele: „Viața îți dă locul pe care-l meriți.”

 

De asta, de câte ori m-am gândit la viață, am perceput-o în termenii celebrei reguli de trei simplă: dacă acum mă aflu la nivelul 5 și depun efort de 8, ca să ajung la nivelul 10, cât efort trebuie să depun? Proporțional cu cât vreau să reușesc, evident.

 

E o strategie de viață care mi-a servit până la un punct, deși m-a și băgat în burnout și depresie pe parcurs, dar care a și așezat un capac deasupra mea.

 

Fiindcă ia în vedere doar o latură a vieții, una eminamente numerică, matematică.

 

De exemplu, știți acea teorie: „Dacă vrei să găsești iubirea, trebuie să ieși, să cunoști, să ai cât mai multe întâlniri, să vezi cât mai mulți oameni? Că altfel de unde să apară Făt Frumos?”

 

Ei bine, când aveam 23 de ani, mi-am făcut un calcul la final de an și a reieșit că în ultimele 12 luni cunoscusem 800 de persoane noi, prin prisma profesiei de jurnalist și nu numai, dintre care 50% bărbați.

 

Asta nu m-a oprit, însă, să fiu singură încă 5 ani. Dar singură cuc, singură de-mi țiuiau urechile, complet și desăvârșit de singură.

 

O bună prietenă, în schimb, lucra la acel moment în corporație și vedea aceiași oameni zilnic.

 

În weekend se uita la seriale și se odihnea după o săptămână de muncă, deci nici măcar nu făcea efortul de a ieși din casă și de a socializa.

 

La una dintre cele două petreceri aniversare la care a acceptat să meargă în anul respectiv l-a cunoscut pe viitorul ei soț cu care trăiește fericită până-n zilele noastre.

 

Noroc, hazard, baftă, destin, oricum ai vrea să-i spui… sau, cum am învățat eu să-i spun, un moment de SALT.

 

Nu mai cred că viața e un maraton, viața e un cumul de salturi.

 

Toți le avem, dar nu în același moment, însă pentru a face saltul – ca în jocul cu Super Mario, când sărea pe ciupercă și-l propulsa în văzduh – trebuie să fim pe fază și să nu ne dăm singuri cu stângu-n dreptul.

Ce înseamnă asta? Dacă apare o oportunitate, să zici „Da, ar putea fi ceva minunat” sau „Wow, asta ar putea fi șansa mea”, în loc să-ți derulezi CV-ul în minte și să conchizi că „Mda, dar încă nu sunt suficient de pregătită sau de bună sau de capabilă sau nu m-am gândit că eu aș merita așa ceva la vârsta/nivelul ăsta!”

 

Am văzut asta la (prea) mulți oameni și am făcut-o și eu de multe ori: am simțit că mai e nevoie să parcurg 3 scări sau încă 2 ani sau încă 3 borne kilometrice pe care mi le setasem eu sau cei din jur despre când ar fi acceptabil să fac anumite lucruri.

Un antreprenor îmi povestea, zilele trecute, despre cum a petrecut ani de zile gândind fix pe principiul meu: „Dacă vând atâtea cuie pe lună (vorba vine, cuie), ori x luni, voi face atât”. Deci, ca să cresc, trebuie să vând y cuie în plus pe lună.”

 

”Până într-o zi în care am avut o idee bună, aproape o joacă, am implementat-o strict pe intuiție, cu încredere în mine și fără să fac nicio strategie, și am crescut de 10 ori în două luni. Și mi-a dat GAME OVER, ca la jocuri. Fiindcă eu nu îmi pusesem până atunci problema că aș putea crește altfel decât așa: cu x pe lună, y pe lună. A fost o revelație!”

 

Am tras aer în piept ca după un pumn în stomac.

 

Nici eu nu m-am gândit că ar putea fi altfel.

 

Niciodată.

 

Nu fiindcă nu aș crede în destin sau în lucruri neprevăzute, dar poate că viața m-a învățat, în ultimii ani, că neprevăzutul e mai degrabă negativ.

 

Adică mai curând vine o tornadă și-ți distruge depozitul decât o idee genială care să te ducă la 5 depozite noi într-un an.

 

Și aici e strict problema mea și modul meu de a gândi. Dobândit, nu născut.

 

Am recapitulat în minte momentele care mi-au adus cea mai mare creștere și, dezamăgitor pentru matematiciana din mine, n-au fost deloc strategice și liniare.

 

Au fost impulsuri de moment.

 

Au fost mailuri date pe principiul „Acum ori niciodată!”

 

Au fost momente de urlat în pernă, apoi ridicat și decis că „Gata, de acum va fi altfel!”

 

Au fost clipe în care îmi ajunsese cuțitul la os.

 

Au fost momente de inconștiență și elan.

 

A fost mai mult pe emoție decât pe Excel și mai mult pe siguranță de sine decât pe „câte trepte mai am până să merit ce vreau?”

 

Poate a fost și lecția lui 2025, care m-a dat de pământ în feluri pe care nu le credeam posibile, iar din acel haos desăvârșit m-am adunat și am sărit 20 de pătrățele pe tabela de joc, în doar șase luni.

 

Mă simt o altă persoană, dar strict fiindcă am decis asta și am acționat ca atare. Cu muncă multă, da, însă și cu conștiința unui „Ce-ar fi dacă?”

 

Dacă era strict pe muncă, ar fi fost doar 10 pătrățele pe tabela de joc. Celelalte 10 au fost avântul pe care mi l-am luat, fără să mă bazez pe absolut nimic.

 

Așadar, pentru prima oară, îmi dau voie să mă gândesc că, peste trei luni de acum încolo, aș putea fi la nivelul 10 al visurilor mele de acum. Sau 20… sau oricât de sus.

 

Pur și simplu.

 

Doar fiind eu, muncind așa cum o fac oricum de o viață, dar înlocuind matematica din cap cu matematica din teren: privesc, observ, îmi ascult intuiția și o aplic.

 

Și, pentru prima dată în viață, având încredere în Diana cea exponențială, nu cea liniară, carteziană, logică.

 

Indiferent dacă reușesc să ajung la etajul 5, 10 sau 200 al visurilor mele, știu că adrenalina saltului va merita din plin.

Mergeam cu Charlie pe stradă ieri dimineață și m-am trezit „vorbind” cu niște căței, apoi râzând la o fetiță care și-a întins brațele și a vrut să vină spre mine, și atunci am realizat: eu sunt genul de om care se oprește și râde la căței și la copii.

 

Nu e ca și cum nu știam, dar a fost așa, ca un moment de „pauză” în filmul vieții.

 

Asta sunt. Asta mă definește, poate mai mult decât multe alte lucruri pe care le consider emblematice pentru mine și în care am investit energie, timp și suflet, pe când aceste mărunțișuri sunt ale mele pur și simplu.

 

Nu am făcut niciun efort pentru ele și nu știu dacă mi se datorează, doar m-am născut așa.

 

În aceeași zi în care am avut acest gând, mi-a apărut în feed un material de Tiktok – la întâmplare – dintr-un film în care un profesor, interpretat de Adrien Brody, le dădea elevilor ca temă să scrie „Ce ar spune cei apropiați despre voi la înmormântarea voastră?”.

 

M-a oprit în loc, fiindcă mi s-a părut ciudat ca subiect, dar mi-a și rămas în minte și, pe măsură ce mă gândeam, mi se parea o întrebare tot mai interesantă. Atipică, dar fascinantă.

 

De obicei, când ne privim pe noi înșine din afară, vedem lucrurile mari, grandioase, muncite.

 

Ne imaginăm că lumea va ține minte că am fost acest profesionist desăvârșit, că aveam o erudiție fabuloasă, că am inventat ceva extraordinar, că nu mai era nimeni ca noi…

 

În realitate, mai sunt mulți oameni „ca noi”, adică profesioniști, erudiți, creativi, cu realizări la fel sau poate mai grozave.

 

Ceea ce rămâne în memoria oamenilor care ne cunosc sunt cu totul alte lucruri și tocmai ele ne fac unici.

 

Mi-am dat seama că lucrurile de care mi-e dor la oamenii care s-au dus sunt teribil de mărunte și că îi am tatuați pe suflet cu multe mărunțișuri prețioase:

 

Unchiul cu care ascultam muzică, care avea mereu cele mai noi CD-uri cu compilații și a cărui melodie favorită era „Hello Again” de la Howard Carpendale. Și care mă plimba cu Skoda lui din care răsuna Al Bano și Romina Power – Liberta.

 

Sora bunicului care făcea niște nuci umplute extraordinare și care m-a făcut să înțeleg cu adevărat sintagma „pune iubire în mâncare”, pentru că preparatele ei aveau clar iubirea ca ingredient principal.

 

Bunica mea care avea răbdare să stea cu mine în fața geamului, să privim pe stradă și către blocul de alături și să ne imaginăm poveștile oamenilor pe care îi vedeam. Ore-n șir.

 

Prietenul meu farmacist care avea ca „love language” să-mi recomande câte un remediu inedit pentru problemele mele de stomac… și mereu funcționa!

 

Bunicul meu, Nini, care avea abonament la toate ziarele și căruia îi dădeau lacrimile când auzea melodia ardelenească „Săracă inima me…”. Și care avea un deal preferat din Ardeal, unde se ducea să se gândească la lume, și unde m-a dus și pe mine când aveam cinci ani. Încă am vise în care stau pe acel deal.

 

Asta țin eu minte de la oamenii care nu mai sunt.

 

Cum m-am simțit cu ei, ce am împărtășit, momente care au fost doar ale noastre, dar și micile curiozități, ciudățenii și pasiuni care-i făceau să fie… ei

.

De asta, dacă ar fi să fac o listă imaginară cu ceea ce aș vrea să-și aducă lumea aminte de la mine, cam asta ar fi:

 

Făcea haz de necaz și râdea din orice.

Vorbea cu cățeii și pisicile întâlnite pe drum.

Zâmbea când vedea un copil.

Făcea poze cu norii de pe cer și le ținea într-un album pe Facebook.

Citea mereu câte trei cărți simultan.

Iubea marea și orice loc apropiat de o apă.

Melodia ei preferată era Bittersweet Symphony.

Cita mereu din cărți și filme preferate care-i veneau în minte.

Orice situație din viața reală îi aducea aminte de un banc.

Îi plăcea să întrebe cuplurile de îndrăgostiți cum s-au cunoscut.

Se simțea acasă în sălile de teatru și de muzeu, pentru că acolo putea sta cu gândurile ei.

Înmuia biscuiții în cafea și spunea că sunt cel mai bun lucru din lume.

Nu a încetat niciodată să creadă în dragoste.

Când era fericită, scria.

Când era tristă, scria.

Când o durea ceva, scria.

Și cam atât.

Replica din titlul acestui articol face parte din spectacolul „Mickey Mouse trebuie să plece”, de la Teatrul Excelsior, văzut duminica aceasta, la premieră.

 

Un spectacol bun, viu, pornit de la o premisă curajoasă: cum reglăm chestiunile de etică și educație în epoca inteligenței artificiale?

 

Intriga este următoarea: 365 de elevi dintr-un colegiu bucureștean fictiv – Sfântul Augustin – primesc note de 1 și 2 din partea unui profesor, fiindcă și-au făcut lucrările cu Chat GPT.

 

Spectacolul dezbate cine are dreptate până la urmă: profesorul care încearcă să păstreze ideea de corectitudine și morală – de a face o lucrare strict după capul tău și după cunoștințele proprii – sau copiii revoltați că trebuie să învețe după principii învechite, deși vor trăi într-o lume a inteligenței artificiale.

 

Vi-l recomand integral, dar replica aceasta, rostită în glumă de unul dintre personaje, mi-a rămas în cap, fiindcă e dilema secolului…

 

A fost sau… n-a fost Chat GPT?

 

Cum mai putem ști cine gândește cu capul lui și cine a externalizat acest „serviciu” către AI?

 

Ca să scoatem din discuție chestiunea din start, nu mi-e frică de faptul că meseria mea va fi înlocuită de Chat GPT fiindcă ceea ce fac eu e prea personal și UMAN ca să poată fi replicat.

 

Scriu despre lucruri care mi se întâmplă, emoții, constatări de viață, ori un robot nu are o viață pe care s-o „constate”, cel mult poate inventa. Ceea ce se și întâmplă, adesea.

 

Să nu uităm și că inteligența artificială s-a antrenat pe texte umane, nu invers.

 

Ea scrie ca NOI, nu noi scriem ca ea.

 

Doar că, așa cum sunt oameni care nu au prins lumea fără internet, la un moment dat vor veni generații care nu vor ști cum e fără AI și că însuși „condeiul” cu care aplicațiile îți oferă texte irezistibile e împrumutat de la niște milioane de oameni care au scris cu capetele lor, în vremuri de demult.

 

Va fi tot mai greu și frustrant să navighezi o lume în care vom avea următoarele dileme:

 

*Nu vom mai avea încredere într-un text lung, documentat, muncit, fiindcă automat ne vom gândi că autorul a folosit o scurtătură, o aplicație cu inteligență artificială.

 

*Să scrii bine va deveni o abilitate tot mai puțin dezirabilă, fiindcă „hei, oricine poate să scrie bine dacă îi dă un prompt lui Chat GPT”, ceea ce va demonetiza talentul real al unor oameni.

 

*Orice scriitor care redactează textele într-un mod organizat, încercând să-și structureze ideile pentru a fi mai ușor de urmărit în lumea atenției de 8 secunde, nu va fi lăudat pentru claritate, ci va fi bănuit că a folosit Chat GPT.

 

*Nu vom mai scrie așa cum simțim, vom scrie „ca să nu pară că am folosit CHAT GPT”.

 

De exemplu, eu aveam o tendință de a folosi liniile de pauză (em Dash), ceea ce se vede în toate articolele mele din ultimii ani.

 

Ei bine, fiindcă Chat GPT le iubește, le evit pe cât posibil, deși ele au fost parte din stilul meu dintotdeauna și cu siguranță nu le-a inventat anul acesta un algoritm de inteligență artificială. Dar deja sunt considerate semnale de alarmă, așa că le evit cât pot.

 

* Aplicațiile de „verificare” a textelor făcute cu AI vor decide cine e onest și cine e un plagiator, deși ele dau greș în mod fatal și frustrant.

 

Citeam de curând cum cineva a trecut printr-o aplicație de acest gen cartea Frankenstein, scrisă în 1818 de Mary Shelley, și a reieșit că este peste 70% scrisă cu AI.

 

Sunt aproape sigură că orice text de pe acest site, de acum 10 ani și până în prezent, va reieși, într-o asemenea aplicație, că a fost scris cu AI, deși pe atunci nu exista AI.

 

Fiindcă, așa cum spuneam, AI scrie ca noi, nu invers.

 

Dar, totuși, la ce îl folosesc eu Chat GPT?

 

Mi-am instalat aplicația abia în vara lui 2025, într-un moment în care aveam nevoie… de un instalator.

 

Nu, nu glumesc.

 

Situația a fost următoarea: m-am dus câteva zile în afara Bucureștiului, doar eu și cățelul meu, Charlie, într-un mic apartament în care nu mai fusesem de ceva ani și unde – în entuziasmul prilejuit de ideea plecării – nu realizasem că apa, căldura și toate utilitățile sunt nefuncționale.

 

M-am trezit la Sinaia într-o zi care părea mai degrabă de iarnă, fără apă curentă, lumină și căldură. Afară erau 12 grade și ploua torențial.

 

Apa era închisă, termostatul se stricase și nu constatase nimeni, centrala dădea o eroare, o parte dintre lumini erau arse, iar în casă era un frig groaznic.

 

Eu urma să rămân acolo cel puțin până a doua zi, iar cea mai apropiată sursă de ajutor, tatăl meu, se afla la 200 de kilometri distanță.

 

Robineții păreau să fi fost strânși de Superman cu toată forța lui și nu aveau nici capătul de care să apuci, erau doar două capace, astfel încât nu am reușit să-i urnesc cu nimic.

 

Maneta de la care era închisă apa era ceva ce eu nu mai văzusem niciodată și, în esență, îmi venea să mă așez pe gresie și să plâng.

 

Asta până când mi-a venit ideea, disperată și genială, să fac poze și să-l întreb pe Chat GPT.

 

Dar să-l întreb așa, ca la grădiniță, ca și cum nu aș fi văzut în viața mea un robinet.

 

Rezultatul?

 

Chat GPT nu doar că m-a învățat cum să-mi repar lumina, apa și căldura, ci m-a ghidat inclusiv spre raftul precis din cel mai apropiat Lidl, respectiv Dedeman, unde puteam găsi ustensilele de care aveam nevoie ca să desfac robineții blocați.

 

Cum spunea, fix ca la grădiniță:”Vezi că există un raft pe care scrie AȘA și unde o să găsești un patent AȘA, de dimensiune AȘA, pe care-l iei și învârți în dreapta, în sensul acelor de ceasornic…”

 

Dar a funcționat.

 

Ce mai fac eu cu Chat GPT?

 

*Îi cer uneori să-mi pună diacritice pe textele pe care le scriu pe telefon, în Notes, fără să-mi modifice nimic la ele. Aceasta din urmă e o precizare importantă, fiindcă Chat GPT adoră să intervină pe orice text îi dai, în orice scop.

 

*Atunci când gătesc carne pentru Charlie, eu fiind vegetariană și nefamiliarizată cu rețetele carnivore, îl întreb lucruri pe care nu le cunosc, precum „Trebuie să opăresc carnea înainte?”, ”O pun direct în slow cooker sau întâi o fierb puțin?” și altele asemenea.

 

Funcționează perfect.

 

*Dacă vreau să schimb un neon ars în baie sau un bec, îi arăt obiectul vechi într-o poză și-l întreb „Ce trebuie să cumpăr și de unde?”. Nu a dat greș până acum.

 

În esență, îl folosesc pentru toate lucrurile administrative, tehnice, enervante și a căror realizare nu-mi provoacă absolut nicio bucurie, tocmai ca să am mai mult timp pentru creativitate și lucrurile mele de suflet.

 

Nu invers.

 

Și, dacă e să fiu complet sinceră, asta e teama mea cea mai mare: că oamenii îi vor externaliza inteligenței artificiale sufletele și mințile lor,  ca să aibă mai mult timp pentru „administrativele” care îi presează.

 

Știu deja oameni care folosesc Chat GPT drept psihoterapeut, coach motivațional și… cititor în Tarot. Nu, nu glumesc.

 

Indiferent la ce îl folosim, însă, sper că ne vom opri din când în când în loc, ca să ne întrebăm: „Hei, oare eu folosesc AI sau ea mă folosește pe mine?”

 

Glumesc, desigur că știu că nu vom face asta, suntem prea ocupați cu toate cele 105754 de lucruri de pe ordinea de zi, iar dacă cineva sau ceva ne va promite că ni le simplifică, vom da ACCEPT și YES fără să ne gândim de două ori.

 

Cam ca la User Terms & Agreements de la telefoane, pe care nimeni nu le citește înainte să apese AGREE și care ar putea să ne ceară să le dăm și primul născut, la o adică, însă noi vrem să trecem repede-repede de partea asta și să ajungem la partea distractivă.

 

Sper doar că, peste cinci, zece sau 20 de ani, o să ne mai aducem aminte care este, de fapt, acea parte.

 

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere, nicidecum un proiect comercial.

 

Dincolo de inevitabilul glumei, primele zile după întoarcerea acasă mi-au amintit de procesul de decompresie pe care-l traversează scafandrii și personalul care lucrează sub apă, înainte de revenirea la suprafață.

 

Trebuie să înaintezi controlat, făcând pauze la anumite adâncimi, ca să permiți corpului să se reacomodeze cu presiunea atmosferică.

 

Așadar, scriu acest articol din „camera de decompresie”, din care am ieșit destul de puțin în ultima săptămână, și mai mult pentru lucruri urgente și inevitabile.

 

În rest, am stat și am decantat o experiență complet atipică pentru mine, care din afară s-a văzut mai mult prin prisma spectaculosului și a ineditului decât a muncii din spate.

 

Cam așa se întâmplă cu cele mai multe lucruri și am încetat de multă vreme să mă mai zbat să explic: „Nu, faptul că te afli, geografic, în afara orașului sau a țării în care trăiești nu face acel lucru să fie un concediu, o vacanță, o plimbare de voie, un moment de tihnă. Pentru niciuna dintre părțile implicate…”

 

Organizatorii se află într-o permanentă echilibristică a detaliului, ca atunci când trebuie să asamblezi zilnic un puzzle cu 1.000 de piese pe care seara cineva îl varsă înapoi din cutie și a doua zi trebuie făcut din nou, altfel.

Ca participant, dacă ești un profesionist responsabil presiunea ți-o impui singur și e multiplă: să reușești să transmiți informația corect și în acord cu stilul propriu, să nu ai scăpări care să creeze un efect de domino asupra echipei și să te și bucuri de experiență în același timp.

 

Turul, denumit oficial Cars & Roads by Michelin, a fost gândit de jurnalistul auto Mircea Meșter ca o reiterare contemporană a filosofiei care a născut legendarul ghid Michelin, apărut în 1900 cu intenția de a-i face pe oameni să circule mai mult și să-și pună la treabă mașinile și, implicit, anvelopele.

 

Stelele sofisticate pentru care se bat azi bucătarii de top ai lumii au reprezentat, cândva, doar o idee genială de marketing a fraților Michelin: hai să-i facem pe oameni să meargă mai mult cu mașina, oferindu-le locuri interesante, în care să mănânce bine și care să merite un ocol în traseele lor.

 

Ediția Austria a fost realizată în parteneriat cu Michelin, OMV și Visit Austria, de aceea a implicat și unele dintre cele mai frumoase locuri din Europa, precum trecătorile montane Timmelsjochpass, Großglockner Hochalpenstraße și Nockalmstrasse.

 

Am stat la celebrul Aqua Dome, am vizitat Swarovski World – un loc absolut spectaculos unde este expusă și o creație inspirată din portul popular românesc – dar și Red Bull Ring, unde subsemnata a consumat și primul Red Bull din cele 42 de primăveri.

 

Da, nu râdeți, până acum nu băusem niciodată un Red Bull.

 

Mașinile pe care le-am testat au fost Dacia Bigster Full Hybrid, Byd Atto 2 DM-I, Omoda 7 SHS-P, Renault Clio Full Hybrid, Volkswagen Tiguan Plug-In Hybrid și Volvo XC60 T8.

 

Materialele video, plus o bogăție de poze și relatări, le găsiți pe contul meu de Instagram.

 

Pe site-ul Autocritica găsiți jurnalul fiecărei zile din Cars & Roads Austria, detaliat inclusiv cu amănunte tehnice pentru cunoscători și cu părerile noastre despre fiecare mașină în parte.

 

Pentru că experiența e atât de plină și de complexă încât nu poate fi înțeleasă decât din interior, am decis să structurez acest articol de bilanț ca și cum aș răspunde la cele mai frecvent întâlnite întrebări pe această temă.

„Dar cât de greu e să fii în tur? Că din afară pare fun…”

 

Nu e deloc greu dacă ești un om disciplinat și cu respect pentru ordine și reguli, dar poate fi infernul (pentru tine și ceilalți) dacă ești tipologia boemă care crede în trezitul fără alarmă, alinierea spontană a chakrelor și în cheful de moment drept valoare supremă a vieții.

 

Eu funcționez pe bază de disciplină și în viața mea normală și am înțeles rapid de ce lucrurile sunt așa cum sunt, dar dacă ar trebui să asemuiesc Cars & Roads cu ceva, acel ceva ar fi un bootcamp, nicidecum un retreat.

 

Ne aflăm în tur cu un scop clar: cel de a testa niște mașini pe niște drumuri deosebite și de a avea și niște experiențe de lifestyle în același timp.

Fiecare dintre noi livrează niște materiale, în stilul propriu, în timp real, iar traseele au ca finalitate o înțelegere a mașinilor și a performanțelor lor.

 

Nu doar „ne plimbăm și ne distrăm”, iar atât timp cât fiecare își asumă acest lucru, e foarte bine.

 

Totul este organizat în cel mai mic detaliu în ceea ce eu numesc „Biblia după Meșter”, un document pdf foileton în care găsești răspunsul la orice întrebare, de la sensul vieții și până la procedura de alimentare în benzinării.

 

Există fișe speciale despre mașini, detalii despre destinații, informații practice despre trasee, link-uri de Google Maps predefinite, tu trebuie să-ți faci treaba și să urmezi regulile.

Practic, ca să poți fi tu creativ și plin de efervescență literar-artistică, o echipă de oameni, în speță jurnaliștii de la Autocritica, face o treaba de organizare în cel mai mic amănunt.

 

Și, din respect pentru ei, ar fi cazul să îți faci și tu treaba.

”Ce drăguț, sunteți câte doi în mașină, cred că e super-distractiv”

 

Să fii cu un alt om într-o mașină pe care o schimbi la două zile, să fiți doar voi doi, minimum opt ore pe zi, unsprezece zile la rând, făcând și diferite sarcini și calcule împreună, e la fel de distractiv cu a fi într-o căsnicie.

 

Dacă e o căsnicie fericită, e o bucurie să-ți petreci timpul cu acel om.

 

 

Dacă e o căsnicie nepotrivită, în schimb, îți vine să te arunci din mașină în mers.

 

Eu și Raluca Hagiu, partenera mea, ne-am „găsit” perfect una pe alta și ne-am înțeles de minune, dar nu vreau să pară că acest lucru este un dat universal.

 

Pur și simplu s-a nimerit ca amândouă să fim persoane empatice, care iubesc să povestească și să facă haz de necaz și care au luat acest traseu ca pe o aventură la care trebuie să te adaptezi constant.

 

Am râs în cele 11 zile cum n-am râs în tot ultimul an, am făcut karaoke, ne-am povestit viețile, am făcut poze spectaculoase și ne-am făcut și treaba pentru care am venit.

 

Ah, și ne-am rătăcit în Ungaria după ce Waze și Google Maps au avut o discordanță de traseu, dar asta nu a făcut decât să ne consolideze relația.

 

Au fost zile în care eu am condus aproape exclusiv și altele în care Raluca a preluat misiunea condusului ca să mă lase să-mi montez materialele și să-mi scriu articolele pe scaunul din dreapta.

 

Unele mașini dintre cele șase pe care le-am rotit între echipe i-au plăcut mai mult Ralucăi și le-a condus mai mult, altele au fost favoritele mele și m-am bucurat eu mai mult de ele.

 

A fost ceva absolut natural, un fel de „Hai că azi fac eu”, ”Bine, atunci mâine fac eu”, „Te las pe tine, fiindcă îți place mai mult”, „Lasă că mă ocup eu, tu fă-ți treaba” care s-a legat firesc, dintr-un respect reciproc și din spirit de echipă.

 

Nu e ceva de medaliat cu aur și acoperit cu lauri, ar trebui să fie o normalitate, dar vreau să punctez acest lucru fiindcă în lumea de azi lucrurile de bun-simț și elementare au ajuns să pară ieșite din comun.

 

Deloc întâmplător, când le-am povestit oamenilor, la întoarcere, despre această conviețuire automobilistică, am aflat povești dintre cele mai tragico-amuzante, de la oameni care și-au sudat relația într-o călătorie lungă cu mașina până la prieteni care nu s-au mai văzut niciodată la finalul a 2.000 de kilometri de coșmar, fiindcă orele petrecute împreună au scos la iveală tot ce era mai rău în fiecare dintre ei.

„Părea că sunteți tot timpul ori într-un restaurant frumos, ori într-un hotel de lux”

 

Partea de lifestyle a turului este cireașa de pe tort, pentru că fiecare oprire are povestea și sensul ei: de la mici bistrouri selecționate în ghidul Michelin și restaurante austriece fusion până la restaurante cu două stele Michelin „curate” și hoteluri boutique care au primit celebrele „chei” de ospitalitate Michelin.

Între noi fie vorba, favorita mea rămâne o cabană din penultima zi de tur, undeva pe traseul Nockalmstrasse.

 

Se numea Glockenhütte și era un loc cât se poate de simplu, tipic austriac, cu niște preparate delicioase.

 

Pentru mine, ca singura vegetariană a grupului, experiența culinară a fost un deliciu, la propriu.

 

Știu că le-am dat bătaie de cap cu meniurile mele (mulțumesc pe această cale pentru răbdare!), dar am savurat din plin fiecare loc și fiecare preparat, în felul meu.

 

Sunt mândră că m-am ținut și de stilul meu alimentar, care știți că e puțin mai ciudat (a se citi: adaptat la alergii, intoleranțe și greutatea vieții) și că m-am ținut și de regimul de sport exact cum aș fi făcut-o acasă.

 

Am spus de multe ori în articole că eu sunt omul ritualurilor, ele mă țin în formă și-mi dau echilibru, așa că încerc să le respect indiferent unde mă aflu.

 

Săritul lor mă face să mă simt de parcă mi-aș fura eu singură căciula.

 

Și, ca idee, Kitzhof Resort din Kitzbühel avea cea mai frumoasă sală de fitness în care am fost vreodată, cu cea mai frumoasă vedere – spre o pădurice privată – pe care nu aș fi vizitat-o altfel dacă nu mă țineam de ritmul meu sportiv matinal.

 

Îmi va rămâne mereu în gând și găsiți reel-urile de acolo la mine pe Instagram.

 

„De ce e greu să treci PESTE Cars & Roads?”

 

Ce înseamnă asta, Diana, că nu știi ce să mai faci cu viața? Ce e dramatismul ăsta?

 

Ei bine, departe de a fi o fire dramatică, m-am lipit foarte tare de acest grup și de oamenii din el fiindcă timp de 11 zile am constituit împreună o bulă suspendată în afara timpului, în care fiecare și-a ocupat rolul și care a generat o energie de ansamblu în care eu m-am simțit minunat.

 

Suntem tipologii diferite, domenii diferite, firi diferite, luați doi câte doi nu avem aparent nimic în comun, dar mie fiecare dintre cei cu care am călătorit mi-a oferit ceva cât se poate de concret.

Am plecat de la fiecare membru al echipei cu o poveste, cu o emoție, cu o glumă, cu un moment (chiar și fără cuvinte) care mi-a trezit ceva sau m-a făcut să înțeleg ceva despre mine și despre tur.

 

Sunt oameni care nu am schimbat mai mult de două vorbe, dar care mi-au trezit o anumită duioșie pe care o voi asocia mereu cu persoana lor.

 

Sunt persoane pe care le-am considerat inițial destul de abrupte ca discurs și care ulterior mi-au arătat o latură mai soft.

 

Sunt alții cu care doar m-am salutat dând din cap timp de 11 zile, dar care m-au făcut să râd la un moment dat cu ceva și aceea e emoția care-mi va rămâne în minte.

 

Sunt băieți care s-au oferit să ne spele mașinile fiindcă noi nu făceam treabă suficient de bună cu înlăturatul muștelor și le mulțumesc încă o dată pentru asta (Cornel, Tudor, Alin, nu uităm că ne-ați lăsat să ne simțim dive în loc să spălăm caroserii…).

 

A fost echipa foto-video care a funcționat ceas și care ne-a livrat în timp real materiale superbe, inclusiv cele care se regăsesc în acest articol, ba chiar a mai stat după noi și pentru fotografii individuale cu mașinile (da, Raluca, mă gândesc la rochia ta cu franjuri).

Bineînțeles că nu a fost doar lapte și miere: ne-am mai ciondănit, eu am avut o răbufnire în care mi s-a părut că sunt nedreptățită din cauza unei erori Google Maps, au fost și tristeți, și bucurii, au fost zile în care mă durea spatele și îmi venea să dau foc lumii, au fost seri în care nu mai vedeam bine în fața ochilor după sutele de kilometri conduși, dar per total… aș mai fi stat în tur cel puțin vreo 11 zile.

 

Copii, îmi e dor de voi și vă spun doar atât: ÖSTERREICH WERBUNG.

 

Știți voi…

Mă analizez uneori și îmi dau seama că gusturile mele, cele mai multe dintre ele, au rămas neschimbate din copilăria mică.

 

Toți ne naștem știind cine suntem, măcar ca direcție și ca înclinație, doar că de multe ori familia, viața, profesorii intervin în acest firesc.

 

De la lucruri mari la lucruri mici, de la culorile care ne plac și până la ce mâncăm, ce iubim, ce ne dorim de la viață noi pentru noi, există înăuntrul nostru un ecosistem perfect, pe care oamenii mari simt nevoia să-l schimbe.

 

Cu cele mai bune intenții, desigur.

 

M-am dus cu gândul la asta printr-o întâmplare banală: un galantar cu fursecuri cu stafide care mi-a ieșit în cale.

 

Vedeți voi, nu există nimic pe lumea asta, vreun dulce elaborat, vreun macaron sau vreun choux-a-la-creme făcut de un super-patissier de 3 stele Michelin, care să se compare cu bucuria mea de a ronțăi un fursec cu stafide, cel mai clasic și banal.

 

Le iubesc de mică. Fursecurile și pișcoturile proaspete.

 

Mi-a venit să râd gândindu-mă că stau și jinduiesc la o vitrină cu fursecuri și mi-am dat seama că – de la primul meu fursec, mâncat la o cofetărie din Tineretului, când aveam 5 ani – m-am schimbat prea puțin. Spre deloc.

 

Marile mele schimbări din viață au fost, de fapt, întoarceri la natura mea profundă.

 

Am renunțat la carne fiindcă de mică detestam carnea și o mâncam doar „de gura” mamei și a bunicii (proteină bla bla bla).

 

În rest eram acel gen de copil care alegea legumele din supă, dar nu ca să le dea deoparte, ci ca să le mănânce primele. Ai mei se cruceau cu câtă poftă devoram păstârnacul fiert sau rădăcina de pătrunjel, în timp ce dădeam carnea afară din bol, cu dispreț.

 

Prin urmare, nu pot să spun că m-am deșteptat subit, ci doar am dat reset la ceea ce acceptasem de dragul lumii, al vieții, al lui „trebuie să”.

 

Mă îmbrac în aceleași culori care-mi plăceau de mică.

 

Eu am fost un copil care iubea în mod straniu… negrul.

 

Eram foarte veselă, fericită, nu era nicio cauzalitate între culori și starea mea de spirit.

 

Doar că-mi plăceau negrul, albul, pastelurile, nimic strident.

 

Drept urmare, mulți ani am purtat toate culorile pământului, gândindu-mă că lumea are dreptate, că așa trebuie să se îmbrace copiii, adolescentele, fetele tinere.

 

Până într-o zi când mi-am dat seama că în afară de petele ocazionale de roșu, pot să trăiesc în alb-negru și gri toată viața. Și că e okay.

 

Pun pariu că, dacă am lua o coală de hârtie și am face o listă cu tot ce ne place, 99% din ea ar fi ocupată de lucruri de care ne-am îndrăgostit de mici, pe vremea când știam clar ce ne place și ce nu.

 

Când spuneam NU cu voluptate și hotărâre fermă, cu toate că oamenii din jur încercau să ne convingă ce e frumos/acceptabil/potrivit, conform standardelor lor.

 

Zambile. Fursecuri cu stafide. Bluze negre. Rochii albe de vară. Teniși roșii. Cercei de toate formele. Mâncare de urzici și ștevie. Vinete coapte pe plită. Parfumul „Anais Anais”. Mucenici supă. Salamul de biscuiți. Bananele, crude sau preparate sub orice formă. Ciorbă de lobodă. Pâine cu unt și dulceață. Biscuiți înmuiați în ceai. Ciocolată Merci, dar numai batoanele cu cafea. Pălăriile boater. Rochiile cu mulți nasturi.

 

Fiecare dintre noi are o poveste care se poate scrie doar printr-o înșiruire a tuturor mărunțișurilor pe care le iubește.

 

Când mă gândesc că toată disertația asta a venit de la un galantar cu fursecuri cu stafide… e clar că pe drumul de întors mă opresc și-mi cumpăr o sută de grame, la pachet.

Cu toată aparența lui de prinț american și de erou tragic, John Kennedy nu m-a intrigat niciodată așa cum a făcut-o soția lui.

 

Am citit toate cărțile despre Carolyn – nu foarte multe, fiindcă ea a fost o enigmă – pentru că mi-a inspirat mereu genul de femeie care știe bine cine este. Și eu pe aceste femei bine înfipte în viețile lor le colecționez ca inspirație pentru propria-mi viață.

 

Am și scris despre cum m-a inspirat Carolyn, găsiți povestea la finalul acestui articol.

 

Așadar, cu toate controversele și criticile adunate în jurul lui, ador serialul despre John și Carolyn și savurez fiecare scenă care recreează New York-ul anilor 90: atmosfera din biroul lui Calvin Klein (unde totul trebuia să fie alb, inclusiv florile, exclusiv orhidee albe), recepțiile de o eleganță desăvârșită, farmecul unei lumi incă nedigitalizate și minimalismul pe care eu una l-am descoperit la mulți ani după, când am ajuns la vârsta lui Carolyn.

 

Există două scene reprezentative pentru strălucirea și stilul vestimentar anilor 90: când Calvin își lansează colecția de obiecte de mobilier (”Am visat să creez o măsuță de cafea de când am fost suficient de înalt să ajung cu fruntea la o măsuță cafea” este citatul care m-a amuzat și m-a făcut să-l îndrăgesc și mai mult pe Calvin) și respectiv când soția lui Calvin, Kelly Klein, își lansează cartea „Pools”, despre estetica celor mai frumoase piscine din lume.

 

Aceasta din urmă este considerată în continuare o cofee-table book clasică și în acest moment mă străduiesc să găsesc un exemplar second-hand pe Amazon, pentru că sunt curioasă în legătură cu fotografiile spectaculoase din interior.

 

Și, practic, o vreau pentru propria mea măsuță de cafea.

 

Cam aici se încheie, însă, dorința mea de a reproduce ceea ce am văzut în serial, deși – trebuie să recunosc – demersul este teribil de tentant.

De când s-a lansat serialul, social media a devenit un mare moodboard despre cum să te îmbraci precum Carolyn, unde găsești ochelarii de soare ai lui Carolyn, de unde își cumpăra bentițele Carolyn, un mimetism absolut normal și justificabil, mai ales că multe dintre branduri încă există și încă produc acele modele.

 

Când un personaj ne inspiră și ne fascinează, avem dorința instinctivă și de a-l lua ca model, sperând că vom împrumuta și noi, prin acea bentiță sau pereche de pantaloni, puțin din siguranța de sine, strălucirea sau personalitatea obiectului adorației noastre.

 

Și, chiar dacă e absolut normal, în cazul lui Carolyn cred că personalitatea și stilul ei vestimentar reprezintă un model perfect de urmat despre cu totul altceva: cum să-ți cultivi stilul personal și să te scufunzi în tine însăți. Deplin, complet, ireversibil.

De câte ori văd o imagine cu Carolyn sau îmi apare în feed una dintre puținele înregistrări video care s-au păstrat, ceea ce-mi sare în ochi instantaneu este individualitatea ei.

 

Deplinătatea cu care se locuiește pe ea însăși, afundarea completă în propria persoană.

 

Simt că îmi strigă, din ecran: „Fii exact așa cum ești! Fix cum vrei tu! Fii TU, TU, TU!”.

 

Exact aceasta a fost filosofia ei de viață și asta reprezintă și „moștenirea” ei stilistică: individualitatea.

 

Să fii atât de confortabilă cu fiecare aspect al imaginii tale încât să pară că hainele sunt parte integrantă din tine, nu ceva extra.

 

Pentru că, oricât ai vrea să mimezi naturalețea și siguranța de sine, când porți ceva care nu e în stilul tău și care nu te face să te simți „tu”, se vede de la o poștă.

 

Carolyn purta un parfum numit Egyptian Musk, un ulei oriental care găsea la tarabele stradale din New York-ul anilor ’90, cumpăra obiecte vestimentare fără niciun fel de logo pe ele (iar dacă exista cumva vreun logo, solicita să fie scos), purta coliere de doi dolari din Chinatown, practic își alegea hainele și accesoriile strict în funcție de gustul personal și de estetica proprie.

Totul a culminat cu celebra rochie de mireasă din mătase albă, cu bretele, creată de Narciso Rodriguez – un tânăr designer pe atunci total necunoscut – care a scris istorie fiindcă era teribil de simplă și nu semăna deloc cu prototipul rochiei de mireasă „de prințesă”, întipărită în mentalul colectiv. Dar care, deși nu era ceea ce aștepta lumea, era 100% stilul lui Carolyn.

În același timp, însă, alegerile ei vestimentare erau foarte bine-gândite: purta haine croite perfect pe corpul ei (modificate la croitor, când era cazul) și alegea materialele cele mai bune, ceea ce face din start inutil orice demers de a-i copia obiectele pe baza unei simple poze.

 

De exemplu, celebrul palton maro, cambrat pe talie, cu care apare în multe imagini, era făcut din 100% cașmir.

 

Puloverele erau și ele cașmir sau merinos, iar rochiile erau din mătase, fiindcă în anii 90 obiectele vestimentare încă erau realizate predominant din materiale naturale.

Dincolo de culoare sau de croi, materialele făceau totul și erau parte din filosofia de stil: să porți ceva cât mai discret, perfect croit pe corpul tău și confecționat din materialele cele mai bune pe care ți le poți permite.

 

În loc să căutăm bentițe precum cele purtate de Carolyn sau ochelarii de soare care-i plăceau ei doar fiindcă vrem o părticică din strălucirea ei, cel mai bun mod de a ne inspira din Carolyn este să ne găsim stilul personal și apoi să-l declinăm în cât mai puține haine, de cea mai bună calitate.

 

Am putea începe gândindu-ne, simplu: ce haine ne fac să ne simțim frumoase?

 

În cazul meu, sacourile, cămășile, blugii și fustele în A sunt acele obiecte în care mă simt „eu”.

 

Degeaba o să-mi cumpăr o rochie cu bretele subțiri sau o maletă precum purta Carolyn, fiindcă ele nu se potrivesc defel cu spiritul meu și o să simt că interpretez un personaj.

 

Va părea că vreau „să semăn cu…”, nu să fiu eu.

 

Apoi, am putea continua alegând hainele după materiale, nu doar după model.

 

Eu una îmi cumpăr cam 90% din garderobă online, asta fiindcă îmi cunosc bine corpul și mărimile potrivite (un alt element esențial de auto-cunoaștere, dobândit în timp), dar și dintr-un motiv pragmatic: online, pot căuta exact după materialul dorit.

 

Căutările mele pe toate site-urile sunt de genul: „Silk dress”, „merino knitwear”, „cashmere sweater”, „cotton blouse”, „poplin shirt”.

 

Acestea sunt reperele, abia după aceea mă uit la culori, croiuri și alte detalii.

 

Și, contrar a ceea ce pare, dacă ai răbdare și știi să cauți poți găsi o calitate extraordinară la prețuri de fast-fashion.

 

De exemplu, o căciulă din 100% cașmir la 150 de lei, cumpărată iarna aceasta, sau o rochie din mătase 100% la 250 de lei, la reduceri.

 

Da, se poate, doar că nu mai e vorba de impuls, ci de puțină strategie, asezonată cu multă răbdare și grijă.

 

O curatoriere veritabilă de garderobă, nu un haul, că tot e la modă termenul.

 

Per total, Carolyn reprezintă o inspirație reală pentru mine și cred că poate fi un model real și util pentru multe femei, dar nu în sensul simplist, de Pinterest, în care salvăm câteva imagini și apoi căutăm să le recreem în variantă actuală.

 

Cel mai bun mod de a o lua ca model este să ne găsim propriul stil, iar dacă acest lucru ne înspăimântă sau ne face să ne gândim că habar nu avem ce ni se potrivește și de unde să începem, tocmai acesta e semnul că suntem pe drumul cel bun.

 

Faptul că ne punem întrebarea „Hei, cine sunt eu și ce mă face să mă simt frumoasă și să mă simt EU?” este cea mai bună inspirație de viață cu care putem rămâne de la Carolyn, o fată frumoasă pe care n-o vom cunoaște niciodată.

 

Iată și articolul mai vechi despre care vă spuneam:

 

https://finesociety.ro/increderea-in-sine-este-secretul-vietii-ce-am-invatat-de-la-caroline-bessette-kennedy/