Ei vor libertate, știi, dar dacă le-o dai habar n-au ce să facă cu ea”

 

Este doar una dintre replicile memorabile și iritant de reale pe care le conține filmul lui Tudor Giurgiu, văzut în această seară la premiera de gală de la Sala Palatului.

 

Rostită în prima parte a filmului de un cadru al Securității, interpretat de Alexandru Papadopol, ea se dovedește a fi profetică pentru ceea ce se întâmplă pe parcurs.

 

Pornit de la un caz real și documentat de-a lungul mai multor ani, filmul – fără a-și propune să fie un documentar – redă cu rigurozitate matematică un episod mai puțin cunoscut din perioada Revoluției române, desfășurat la Sibiu.

 

 

Mai precis, în haosul din zilele de 22 – 25 decembrie 1989, armata a arestat – sub acuzații de terorism – circa 500 de membri ai Miliției și ai Securității, plus diverși civili, pe care i-a ținut sub amenințarea armelor până în februarie 1990, în bazinul de înot al Școlii Militare de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.

 

Filmul a fost conceput și turnat pe baza a zeci de interviuri individuale cu oamenii reali care s-au aflat în acel bazin și a sute de documente consultate, un volum de muncă ce devine palpabil încă de la primele cadre.

 

Dacă filmelor românești li se reproșează de multe ori ritmul lent și cadrele lungi, Libertate este exact opusul: scenele sunt mitraliate una după alta, precum gloanțele ieșite din cartuș.

Nu există timpi morți, fiecare cadru reprezintă ceva și orice cuvânt și gest, chiar și aruncate în treacăt, au o semnificație în ansamblu.

 

Stilul de filmare foarte apropiat, ca și cum ai sta umăr la umăr cu cei de pe ecran, contribuie la o senzație de claustrofobie și de adrenalină în același timp: te ține în scaun și nu te lasă să te gândești la alte lucruri, fiindcă nu e timp.

 

Pe ecran se întâmplă totul deodată, iar confuzia și haosul autentic al evenimentelor te aruncă într-o vâltoare în care nu mai înțelegi nimic. Cine e bun și cine e rău? Cine are dreptate și cine greșește? E cineva doar bun? Doar rău?

La ieșirea din sală, îi spuneam prietenei mele Ina (de la Inoza.ro), care mi-a fost colegă de scaun, că tot filmul am avut un singur gând, undeva la granița dintre comic și tragic. Așa cum noi, românii, ne plângem mereu de situația de fapt, acest film ne arată că nici măcar Revoluția nu am putut s-o facem cum trebuie.

 

Ideea de revoluție implică un eveniment de o importanță crucială și cu consecințe tragice. Revoluția română a avut tragismul și victimele nevinovate, dar, privind retrospectiv, pare caricaturală, ceea ce este o dureroasă ironie a sorții. Nu direcția regizorală a lui Giurgiu este cea care face personajele să pară caricaturi, ci realitatea istorică.

De exemplu, comandantul unității militare (intrepretat extraordinar de Iulian Postelnicu) aduce presa străină la bazin și se bate cu pumnii în piept despre cum a anihilat toate grupările teroriste care amenințau integritatea națională, deși o bună parte dintre cei aflați înăuntru erau foști colegi, prieteni și oameni cu care se aflase de aceeași parte a istoriei.

 

Un alt șef de dispozitiv de armată aproape sechestrează spitalul din localitate, amenințând cu arma cadrele medicale dacă îndrăznesc să trateze „teroriști”, deși până în urmă cu o zi aceștia erau colegii lui de pahar și de ideologie.

 

Această dualitate este prezentă la toate personajele, chiar și cele mai (aparent) inocente și este un simptom a ceea ce a făcut comunismul din noi: fiecare om este altcineva în funcție de persoana la care se raportează și în funcție de ceea ce încearcă să arate sau să ascundă.

 

În bazinul școlii de ofițeri de la Sibiu se concentrează România, așa cum era și încă este, cu contrariile și ironiile ei.

 

Securistul stă, acuzat de terorism, lângă studentul pe care îl bătuse cândva pentru că trimisese o scrisoare la Europa Liberă. Milițienii care participaseră la festinuri în vila de protocol a Ceaușeștilor de la Păltiniș stau lângă civili care-și mărturisesc unul altuia cum luau portocale și ficăței de pui pe sub mână. Soldații care amenință teroriștii cu patul puștilor ajung să sărbătorească cu ei Revelionul, numărând descrescător în fața unui televizor alb-negru.

Intercalând cu câteva imagini reale de la transmisiunile TVR din ’89, granița dintre film și realitate devine tot mai fină, iar ironia involuntară a situației tot mai evidentă.

 

Zvonistica – o trăsătură a societății românești care nu s-a pierdut până azi – pare să își aibă sâmburele în acele zile. S-a otrăvit apa, Teroriștii care trag în noi s-au antrenat mulți ani cu arabii, Trebuie să sudăm capacele canalelor sau, una dintre cele tragicomice, faptul că femeile din Securitate au transmițătoare în cocuri.

 

La fel ca orice film cu adevărat bun, Libertate are one liner-ele lui, acele replici care te urmăresc la ieșirea din sală, prin semnificația lor dublă.

 

Sunt replici care vorbesc și ele despre spiritul și mentalitatea poporului român, fiindcă sub stratul de aparent umor se află mult tragism.

Viorel, milițianul, se justifică în legătură cu trecutul lui spunând că „De bătut am bătut, asta da (…), dar cineva trebuia s-o facă și pe asta”

 

Analizând bisericuțele formate inevitabil în bazin, un personaj constată: „Ia uite… judiciaru cu judiciaru, economicu cu economicu, și securiștii cu securiștii, că doar ăștia stau numai între ei”

 

Un grup de cetățeni dezbat, pe stradă, în legătură cu ce ar trebui să pățească foștii comuniști, iar unul spune că „Propun să-i iertăm totuși pe cei care nu au făcut chiar așa de mult rău…”, o sintagmă ce pare precursoare a lui ”A furat, dar a și făcut…”.

 

În România, răul și binele au avut mereu scale eminamente subiective de evaluare.

 

Spre final, când procurorul de la București (un rol foarte bun al lui Andi Vasluianu) vine să ancheteze oamenii din bazin, replica pe care o dă unuia dintre foștii lui prieteni și camarazi – acum etichetat ca terorist – rămâne, pentru mine, emblema României de ieri și de azi.

-Tovarășe Socaciu, eu nu am…

-Nu mă mai lua cu tovarășe, acum e cu DOMN!

 

Pentru mulți protagoniști ai acelor vremuri, schimbarea reală a fost exact aceasta: de la tovarăș la domn.

 

Dincolo de stratul de umor involuntar, tipic societății românești, Libertate e un film dureros, cu concluzii grele.

 

Având brusc libertatea în brațe, oamenii își dau seama că nu libertatea este ceea își doreau cel mai mult, cât puterea asupra altora.

În seara asta mi-a fost mai clar ca de obicei de ce noi, românii, părem că ne aflăm într-o buclă infinită în care binele se acumulează greu.

 

Anii de comunism ne-au luat valorile și ideologiile reale, bazate pe convingeri profunde și pe relația noastră cu Binele și Răul, și le-au înlocuit cu oportunismul supraviețuirii imediate, o mentalitate care s-a perpetuat mult dincolo de acele vremuri.

 

Ideea binelui colectiv este aproape inexistentă în societatea românească, fiindcă în comunism esențial era să ne descurcăm cumva.

 

Să găsim o ieșire din orice situație, așa cum fac, în cele din urmă, și personajele filmului.

 

Cuzin Toma are un rol scurt, dar răvășitor, spre final, însă fiecare actor reușește să scoată, pe bucățica lui, tot ce e mai bun și relevant în personaj.

 

În puține filme românești mi s-a întâmplat să simt cu adevărat că fiecare actor este acolo unde trebuie (deși sunt peste 100 de personaje), așa cum tot în puține filme românești am avut parte de un final atât de satisfăcător.

 

Nu e vorba despre ceea ce se întâmplă propriu-zis la final, ci de varianta de ieșire din scenă pe care o găsește Tudor Giurgiu, printr-o coloană sonoră care poate fi considerată deopotrivă absurdă, tragică, comică și eliberatoare în același timp, mai ales dacă analizăm nuanțele: un șlagăr în limba română, pe linia melodică a Corului Sclavilor din Nabucco de Verdi.

 

Sunt foarte curioasă cum o va decripta fiecare dintre voi, eu am plecat cu ea răsunându-mi în timpane.

 

Dincolo de acest final, însă, Libertate te lasă cu aceleași întrebări pe care le au și personajele din bazin, chiar dacă de atunci au trecut 34 de ani. Cine a tras? De unde a tras? De ce a tras?

 

Sunt întrebări la care nu știu dacă vom primi răspuns vreodată, dar care continuă să planeze în mentalul colectiv, ca o poveste neterminată. Revoluția din 89 rămâne o ușă închisă la care tot batem până obosim, în speranța că de cealaltă parte a zidului se află adevărul.