Despre tot ce-i fin și fain

Idei deștepte din revistele lunii noiembrie – episodul 2

By 8 decembrie, 2016Culture
read time 3 min
 
8 decembrie, 2016

Idei deștepte din revistele lunii noiembrie – episodul 2

Pentru că luna aceasta am avut parte de multe zboruri de peste 10 ore, și teancurile de reviste pe care le-am consumat au fost considerabil mai consistente. Așadar, pentru că volumul de idei deștepte a fost mai mare, am decis să împart ,,recolta” de presă de noiembrie în două episoade de câte 7 idei fiecare, ca să vă las răgazul de a le consuma în tihnă și de a extrage din ele ceea ce vă este de folos pentru 2017.

by
,,«Listele de dorințe mă înspăimântă și nu iau niciodată decizii la final de an. Nu vreau să simt că am eșuat la propriul meu wishlist sau că n-am reușit să-mi ating scopurile. Nu-mi trebuie să intru în acvariul cu rechini. Lumea e acvariul meu cu rechini, e sufient să ies din casă» spune Jennifer Aniston. Actrița știe cu adevărat cum să se facă singură fericită în viață. Meditează și face regulat yoga. Mănâncă sănătos. Apreciază o tequila fină. Îl invită pe consilierul spiritual Mitra Rahbar la ea să țină cursuri despre Anul Nou Chinezesc și despre astrologie.

 

«Poți să fii foarte creativ cu mâncare ușor de preparat și care e foarte sănătoasă pentru tine. Am învățat de curând cum să fac un tip de pâine care e foarte simplu, folosind doar nuci, semințe, stafide și ghimbir și poți să pui absolut orice pe o felie», explică Jennifer.

 

(…) E nevoie de o personalitate puternică pentru a supraviețui în bula celebrității, dar Jen o are. Are un sentiment sănătos de racordare la propria persoană. Nu joacă în mize mici în viață, dar se pricepe de minune și la a-i sprijini și celebra pe cei din jurul ei”

Jennifer Aniston în Marie Claire UK

img_4551

 
,,Mi-am botezat albumul cel nou Joanne, fiindcă prezența Joannei a fost mereu importantă pentru mine (…) Familia tatălui meu venea din Italia, prin Ellis Island. Locuiau în New Jersey, unde bunicul meu era cizmar și bunica lucra alături de el și avea grijă de copii. Au avut doi și pe unul l-au pierdut. Pe sora tatălui meu, Joanne, după care m-au și botezat pe mine. Ea a murit când avea 19 ani.

 

Cel mai bun mod de a descrie relația mea cu Joanne este prin acel gen de relație pe care cineva l-ar putea avea cu un înger păzitor sau cu un spirit, ori cu absolut orice privește fiecare ca fiind o forță dintr-o altă lume. Ea a murit de lupus, o boală autominună, cu 12 ani înainte să mă nasc eu. Am învățat despre ea mai mult din poveștile familiei și din fotografii. Dar am învățat și din revolta tatălui meu și din amărăciunea bunicilor pe care îi vedeam plângând la masa de Crăciun, fiindcă știau că mai e un loc gol, pe care nimeni nu-l va umple vreodată. Pentru mine, Joanne era speranța mea. Am simțit mereu că există cineva care are grijă de mine și mă îndreptam către ea cu gândul, ca să mă protejeze. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, m-am uitat spre Joanne în încercarea de a mă înțelege pe mine însămi.

 

(…)Înainte să fac albumul Joanne, mi-am luat niște timp liber și am făcut muzică alături de Tony Bennett. Apoi am făcut ,,Til It Happens to You” cu Diane Warren. Dar am reușit să ies din cercul continuu al muncii fără oprire în care mă aflasem, un cerc în timpul căruia am abuzat de mintea și de corpul meu, și am reușit să găsesc niște liniște și spațiu în jur. Am vrut să experimentez muzica din nou, așa cum făceam pe vremea când tot ce-mi doream era să reușesc, în loc să mă preocup de ce crede lumea sau să devin obsedată de lucruri fără importanță”.

Lady Gaga despre relația aparte cu mătușa pe care n-a cunoscut-o niciodată, în Harper’s Bazaar UK

img_4536

 

,,La sediul Dior, Maria Grazia Chiuri își are biroul într-o clădire, dar studioul ei de design se află într-o altă clădire, după colț, cu vedere la terasa de pe acoperiș, plantată de John Galliano cu lămâi, anemone japoneze și leandri care au ajuns acum la o romantică maturitate. «Brandul Dior e enorm», îmi spune Chiuri. «Sunt atâtea clădiri, e ca un sat în miniatură». În prima ei săptămână, a cerut o organigramă a structurii companiei, dar i s-a spus că biroul ei nu e suficient de mare pentru a o putea derula acolo. Între timp, 2.000 de angajați Dior vor participa la petrecerea anuală Sainte Catherine și Saint Nicholas Day, de pe 25 noiembrie, la care tinerii și tinerele necăsătorite poartă pălării galben-verzi Stephen Jones, create special pentru această ocazie.

 

La Valentino, Chiuri folosise istoria brandului pentru a-și extrage propria viziune. «Dacă te gândești doar la Monsieur Dior, cred că ți-ai pierdut deja moștenirea ca brand», crede ea, accentuând faptul că Dior a fost la cârma companiei pe care el însuși a creat-o doar timp de 10 ani (A murit de atac de cord în 1957, înotând la Montecatini, iar ucenicul său, Yves Mathieu Saint Laurent, atunci în vârstă de 21 de ani, și-a asumat direcția creativă).

 

Cu această idee în minte, Chiuri a împrumutat elemente de la toți designerii casei Dior: structurile elaborate ale rochiei Moulin Rouge create de Christian Dior în 1954, amplitudinea Trapeze Line a rochiei Roma, creată de Saint Laurent în 1958. Pliseurile delicate ale lui Marc Bohan, de la începutul anilor 70, cămășile albe ale lui Ferré, motivul albinei, de la Hedi Slimane, sau tricoul J’Adore al lui Galliano, și le-a combinat cu stilul uniformelor istorice de scrimă. Simbolismul este clar: «Trebuie să lupți, în viață, pentru ceea ce-ți dorești cu adevărat. Dar în scrimă nu omori cealaltă persoană, doar îi atingi inima».

Maria Grazia Chiuri, fost designer al casei Valentino, actualmente designer Dior, după plecarea lui Raf Simons. Despre ajustarea la noul ei loc de muncă, în Harper’s Bazaar UK

img_4550

 

,,«Știi, există mici momente. Chiar și astăzi, mă uitam la priveliștea asta de aici». Arată către ferestre. «Uitându-mă la pajiștea de sud și la Monumentul Washington, după ploaie, când iarba era foarte verde, mi-a venit totul în minte și mai acut. E atât de frumos! Și, pentru o clipă, m-am gândit că îmi va fi dor să pășesc către asta, să mă trezesc cu privirea la asta, să am acces la aceste locuri ori de câte ori vreau. Dar, pe de altă parte… a venit vremea. Cred că democrația noastră are exact formula potrivită: două mandate, opt ani. E destul. Pentru că e important să-ți păstrezi un picior în realitate când ai pe mână o asemenea putere. Însăși ideea de a trăi la Casa Albă tinde să te izoleze. Cred că Barack și cu mine, pentru că suntem încăpățânați din fire, ne-am păstrat o oarecare doză de normalitate, mai ales datorită vârstei pe care o au fetele noastre. Eu ies la cină cu prietenele mele, merg la meciurile echipei în care joacă Sasha. Barack a antrenat o echipă de baschet. Dar, în același timp, nu poți intra într-un supermarket».

 

(…) Cea mai solicitantă parte în a fi Prima Doamnă pare să fie de ordin emoțional. «Trebuie să fiu pe frecvența oamenilor», spune doamna Obama. «Tot timpul. Trebuie să fiu pe frecvența soțului meu, să îmi dau seama în ce punct e și cum se simte. Trebuie să fiu pe frecvența familiei mele. Apoi același principiu este valabil în munca mea. Trebuie să SIMT mereu unde se află oamenii din jur și de aceea încerc să fiu mereu prezentă, să fiu în momentul respectiv, chiar și când strâng mâini și schimb politețuri. Nu iau niciodată pe pilot automat interacțiunile cu oamenii care mă înconjoară. Am învățat să citesc mulțimea, să citesc oamenii cu care sunt. Cred că rolul de Primă Doamnă m-a schimbat, mi-a îmbunătățit abilitățile de a face asta. Am devenit mai bună la a intui unde se află oamenii, ca feeling, în orice moment»”.

Michelle Obama în Vogue USA

img_4537

 

,,O să fiu sinceră. Am extensii la păr. Există un dram de falsitate în orice. Dar exact asta vreau să transmit eu tinerelor fete. Cu cât înțeleg mai bine că nu e realist, cu atât vor înceta să se biciuiască pentru că ele NU arată astfel. Vreau să înțeleagă faptul că, atunci când nu mă aflu pe covorul roșu, nici eu nu arăt astfel”.

Actrița Chloe Grace Moretz în Marie Claire USA

img_4532

 

,,Spre norocul meu, mama avea o pasiune secretă pentru a-mi face rochii de petrecere. Rochiile de zi erau anoste. Rochiile de dans, în schimb, puteau fi șic și distractive. Îmi făcea câte una nouă în fiecare iarnă și am învățat să le apreciez. Fără supravegherea mamei, aș fi luat-o pe alte cărări – Doamne cât îmi plăceau, la 15 ani, lamé-ul auriu și rochiile cu bordură de blană la tiv și la talie – dar mama știa mai bine.

 

Niciuneia dintre noi nu i se spusese vreodată că e frumoasă, așa că nici nu ne puneam problema că am fi. Totuși, nu găseam acest lucru ca fiind descurajator. Îmi amintesc cât m-a surprins afirmația unei fete care spunea că urăște felul în care arată. În lumea noastră, rochiile erau atât de valorizate pentru că vanitatea era suprimată la maximum. Când ți se făcea un compliment la o petrecere, presupuneai din start că era pentru că purtai o rochie frumoasă”

Scriitoarea Diana Athill, despre cartea ei ,,A Florence Diary”, în Vogue UK

img_4348

 
,,Ultimele cuvinte ale lui Hitchcock către mine au fost: «O să-ți distrug cariera!». I-am spus: «Fă ce ai de făcut!» și am trântit ușa în urma mea (…) Până la urmă m-am dus la înormântarea lui, fiindcă eu cunoscusem ambele fațete ale individului: ceea ce făcuse el, dar și ceea ce era ca personaj al industriei de film, acolo unde va rămâne cunoscut pentru totdeauna.

 

(…) Să lucrez cu costumiera Edith Head a reprezentat o perioadă minunată din viața mea. Ceea ce am învățat de la ea, mai mult decât orice altceva, a fost capacitatea incredibilă de a manipula producătorii și regizorii să se îndrăgostească instantaneu de ceea ce desenase ea. Îi făcea să creadă că ideile erau, de fapt, ale lor. Recunosc că m-am plictisit la un moment dat de acel taior verde din Păsările: aveam 6 exemplare identice! Dar în Marnie, acea rochie albă pe care o port când sunt prinsă la furat este favorita mea. Purtând-o, mă simțeam ca și cum aș fi avut 1,80 înălțime!”.

Tippi Hedren, actrița din ,,Păsările” lui Hitchcock, discută cu nepoata ei, actrița Dakota Johnson, din ,,Fifty Shades of Grey”, despre cariera ei și noua sa carte de memorii, în Vogue UK

img_4529

 

Foto: colaje și capturi din revistele amintite, de Diana-Florina Cosmin