Dacă la școală trebuia să studiezi în mod egal toate materiile, indiferent cât de puțin interesante îți păreau, când ești „mare” ai libertatea de a-ți alege și rafina preferințele după bunul plac. Dacă ești înțelept și ajungi să te cunoști bine, știi exact ce îți merită sau nu timpul, așa cum știi și că nu trebuie să te oprești niciodată din învățat.

În ziua de azi, cultura generală nu mai este formată dintr-un bagaj de informații „standard”, extrase din disciplinele convenționale, ci dintr-un colaj de nișe, specializări și supra-specializări. Indiferent care e meseria ta de bază, cultura ta generală poate fi formată din vulcanologie, Art Deco, istoria picturii olandeze, geografia Americii de Sud, economia luxului, limbile străine și arta de scrapbooking. Hm, aici vorbesc chiar despre mine.

Nu râdeți. Se spune că adevărata vocație a fiecăruia dintre noi este lucrul care ne plăcea cel mai mult dintre toate când eram copii. Eu făceam reviste, alți copii de odinioară construiau mașini, desenau case, făceau lecții cu păpușile.

În primii ani de viață există un sâmbure de magie care ne dezvăluie ceva despre ceea ce putem deveni. Și, dacă suntem norocoși să fi ales vocația care ni se potrivește, ce poate fi mai grozav decât să faci, în fiecare zi, exact acel lucru pe care-l făceai de drag când erai copil? Visul de a ne juca cât e ziua de lungă nu moare niciodată, iar dacă suntem înțelepți nu-l lăsăm noi să moară.

Nu știu alții cum sunt, dar adolescența cu toate dilemele, nehotărârile și suferințele ei din dragoste nu e o perioadă pe care să-mi doresc s-o mai retrăiesc vreodată. Da, poate că eram cu vreo 15 de ani mai tânără, dar știam infinit mai puține despre viață, despre ce-mi doresc cu adevărat, ce nu sunt dispusă să accept și ce nu-mi trebuie defel.

Când mă gândesc că am 30 de ani, un zâmbet mi se așterne pe chip de fiecare dată numai la gândul că am trecut cu bine de 18, 20 și tot restul. Mi-am făcut „stagiul de viață”, l-am încheiat cu bine, acum îmi pot vedea de ceea ce contează cu adevărat.

Cum spuneam mai sus, am fost mai curând un copil realist, ancorat într-o formă de acceptare adultă a vieții.

Arareori m-am entuziasmat de lucruri pe care le știam trecătoare și am avut mereu conștiința efemerului, a permanentului și a diferenței dintre cele două.

N-am întreținut niciodată iluzia că băiatul de care m-am îndrăgostit la 16 ani va fi marea iubire a vieții mele, nu mi-am imaginat că eu și prietena mea cea mai bună din liceu vom fi prietene până la sfârșitul timpului, nu m-am îmbătat niciodată în promisiuni de tipul „Niciodată nu voi uita”, „Întotdeauna voi face/drege exact ca acum”, „Noi doi vom fi mereu…”.

M-am bucurat de moment, dar am știut mereu că și „happy-ending”-urile sunt tot „end”-uri.

Da, am fost și eu îndrăgostită, am avut fluturași în stomac, am avut prietenii care îmi vor lumina mereu amintirile, dar cumva am intuit că, odată cu vârsta, oamenii se schimbă.

Că toți ne vom trezi, peste 5 sau 10 ani, cu alte priorități, dorințe sau scopuri și că poate, la acel moment, nu ne vom mai potrivi unii în viețile celorlalți. Și am avut dreptate.

Am prieteni buni pe care îi știu de când mă jucam cu lopățica și găletușa în nisip, dar există și oameni cu care am împărțit fiecare secundă din perioada adolescenței și cu care nu m-am mai văzut de 15 ani. Și e okay.

Nu înseamnă că ne-am certat, că nu ne mai amintim cu drag unii de alții, doar că ne aflăm în capitole diferite de viață și în pătrățele diferite. La maturitate înțelegi că nu există „pentru totdeauna”. Există „acum” și cam atât, dar că poți face prezentul să fie absolut extraordinar.

Firește, puteai să faci asta și în copilărie, însă cu toții ne amintim micile „obligații” aferente vârstei: „Salut-o pe doamna Popescu. Cum îi spui? Bunăă ziuaaa”. „Ia arată-i doamnei de la parter ce poezie frumoasă ai învățat…”. „Ia-l și pe Ionel să se joace cu voi, cât eu și mama lui stăm la o cafea”, „Cum să-i spui doamnei profesoare de desen că pe tine nu te interesează materia ei?”, „Cum s-o dezamăgești pe doamna de matematică, când dânsa vrea să te trimită la olimpiadă?”.

Eu am avut norocul unor părinți care nu m-au silit să fac nimic de acest gen, dar am fost și sunt în continuare martoră la multe astfel de „must do”-uri care le sunt impuse copiilor. Când ești adult, cel puțin teoretic nu mai „trebuie să”… nimic.

Veți spune că apare alte obligații și alte lucruri imposibil de evitat și poate aveți dreptate, dar o viață împlinită înseamnă echilibrul între diplomația unui „Bună ziua” întreținut din politețe și libertatea de a alege să nu ne pierdem timpul cu absolut nimic și nimeni din ce nu ne face fericiți.

Nu mai avem poezii de recitat, nici olimpiade de dus în spate de dragul nimănui.

Singura persoană pe care chiar nu trebuie s-o dezamăgim defel suntem noi înșine și cu cât realizăm asta mai repede, cu atât ne vom simplifica mai bine viața.

Poate cel mai mare dar al vieții de adult este că putem să spunem „NU” și să rămână „NU”. Firește, asta implică mult curaj și puterea de a spune lucrurilor pe nume, dar poate de asta adulții se numesc și „oameni mari”. Sau ar trebui.