Despre tot ce-i fin și fain

5 motive pentru care e grozav să fii adult

By 26 ianuarie, 2016Myself
read time 2 min
 
26 ianuarie, 2016

5 motive pentru care e grozav să fii adult

Cu toții purtăm în suflet mici nostalgii legate de anii copilăriei, apoi de „anii de liceu” și, după o anumită vârstă, de tot ceea ce poate fi rezumat ca „tinerețe”. Și totuși, eu sunt unul dintre acei oameni care abia așteptau să se facă mari. De ce? Pentru că, după ce ai căpătat un pic de înțelepciune, să fii „om mare” poate fi chiar cool.

by

Am fost om mare de când mă știu.

 

Uneori am impresia că și când eram mică eram, de fapt, mare. Se spune că ne naștem cu o anumită vârstă sufletească, iar ea nu se schimbă niciodată.

 

A mea a fost mereu un pic trecută de 30 și poate de asta mă și simt atât de bine de când am trecut efectiv pragul.

 

Vârsta biologică se armonizează cu cea mentală și asta îmi dă echilibru.

 

De mică am căutat compania adulților, m-au interesat subiectele de discuție ale oamenilor mari, m-am răzvrătit împotriva multor „plictiseli” ale vârstei (bastonașe, serios?) și am avut mereu o nerăbdare de a crește. Nu degeaba laitmotivul cărții mele, „Poveștile unei inimi” a fost: „Când eram mică, îmi doream să treacă timpul mai repede, ca să cresc mare și să mă îndrăgostesc”. Da, asta eram eu.

 

Realizez acum că, de fapt, lucrul cel mai grozav în acest proces al creșterii nu e vârsta, nici experiența acumulată. E acea putere interioară pe care o dobândești și care te încredințează că poți să-ți transformi visurile în realitate, acum și aici. Că nu mai trebuie să ai răbdare, să mai zăbovești, să mai treci praguri simbolice și inițiatice. Poți să începi chiar de acum. Și acesta e chiar cel mai grozav sentiment pe care l-am simțit vreodată.

541818_10151867720205058_1555968431_n

 

La o analiză mai atentă, iată cele mai plăcute, cool și eliberatoare revelații ale vieții de adult:

Ești liber să înveți doar ce îți place

 

Dacă la școală trebuia să studiezi în mod egal toate materiile, indiferent cât de puțin interesante îți păreau, când ești „mare” ai libertatea de a-ți alege și rafina preferințele după bunul plac. Dacă ești înțelept și ajungi să te cunoști bine, știi exact ce îți merită sau nu timpul, așa cum știi și că nu trebuie să te oprești niciodată din învățat.

 

În ziua de azi, cultura generală nu mai este formată dintr-un bagaj de informații „standard”, extrase din disciplinele convenționale, ci dintr-un colaj de nișe, specializări și supra-specializări. Indiferent care e meseria ta de bază, cultura ta generală poate fi formată din vulcanologie, Art Deco, istoria picturii olandeze, geografia Americii de Sud, economia luxului, limbile străine și arta de scrapbooking. Hm, aici vorbesc chiar despre mine.

Poți să te joci toată ziua

 

Nu râdeți. Se spune că adevărata vocație a fiecăruia dintre noi este lucrul care ne plăcea cel mai mult dintre toate când eram copii. Eu făceam reviste, alți copii de odinioară construiau mașini, desenau case, făceau lecții cu păpușile.

 

În primii ani de viață există un sâmbure de magie care ne dezvăluie ceva despre ceea ce putem deveni. Și, dacă suntem norocoși să fi ales vocația care ni se potrivește, ce poate fi mai grozav decât să faci, în fiecare zi, exact acel lucru pe care-l făceai de drag când erai copil? Visul de a ne juca cât e ziua de lungă nu moare niciodată, iar dacă suntem înțelepți nu-l lăsăm noi să moară.

Știi că ai trecut de furcile caudine ale vârstei critice

 

Nu știu alții cum sunt, dar adolescența cu toate dilemele, nehotărârile și suferințele ei din dragoste nu e o perioadă pe care să-mi doresc s-o mai retrăiesc vreodată. Da, poate că eram cu vreo 15 de ani mai tânără, dar știam infinit mai puține despre viață, despre ce-mi doresc cu adevărat, ce nu sunt dispusă să accept și ce nu-mi trebuie defel.

 

Când mă gândesc că am 30 de ani, un zâmbet mi se așterne pe chip de fiecare dată numai la gândul că am trecut cu bine de 18, 20 și tot restul. Mi-am făcut „stagiul de viață”, l-am încheiat cu bine, acum îmi pot vedea de ceea ce contează cu adevărat.

Te-ai obișnuit și cu dezamăgirile, și cu fericirile vieții

 

Cum spuneam mai sus, am fost mai curând un copil realist, ancorat într-o formă de acceptare adultă a vieții.

 

Arareori m-am entuziasmat de lucruri pe care le știam trecătoare și am avut mereu conștiința efemerului, a permanentului și a diferenței dintre cele două.

 

N-am întreținut niciodată iluzia că băiatul de care m-am îndrăgostit la 16 ani va fi marea iubire a vieții mele, nu mi-am imaginat că eu și prietena mea cea mai bună din liceu vom fi prietene până la sfârșitul timpului, nu m-am îmbătat niciodată în promisiuni de tipul „Niciodată nu voi uita”, „Întotdeauna voi face/drege exact ca acum”, „Noi doi vom fi mereu…”.

 

M-am bucurat de moment, dar am știut mereu că și „happy-ending”-urile sunt tot „end”-uri.

 

Da, am fost și eu îndrăgostită, am avut fluturași în stomac, am avut prietenii care îmi vor lumina mereu amintirile, dar cumva am intuit că, odată cu vârsta, oamenii se schimbă.

 

Că toți ne vom trezi, peste 5 sau 10 ani, cu alte priorități, dorințe sau scopuri și că poate, la acel moment, nu ne vom mai potrivi unii în viețile celorlalți. Și am avut dreptate.

 

Am prieteni buni pe care îi știu de când mă jucam cu lopățica și găletușa în nisip, dar există și oameni cu care am împărțit fiecare secundă din perioada adolescenței și cu care nu m-am mai văzut de 15 ani. Și e okay.

 

Nu înseamnă că ne-am certat, că nu ne mai amintim cu drag unii de alții, doar că ne aflăm în capitole diferite de viață și în pătrățele diferite. La maturitate înțelegi că nu există „pentru totdeauna”. Există „acum” și cam atât, dar că poți face prezentul să fie absolut extraordinar.

Poți să spui „NU” și să fie „NU”

 

Firește, puteai să faci asta și în copilărie, însă cu toții ne amintim micile „obligații” aferente vârstei: „Salut-o pe doamna Popescu. Cum îi spui? Bunăă ziuaaa”. „Ia arată-i doamnei de la parter ce poezie frumoasă ai învățat…”. „Ia-l și pe Ionel să se joace cu voi, cât eu și mama lui stăm la o cafea”, „Cum să-i spui doamnei profesoare de desen că pe tine nu te interesează materia ei?”, „Cum s-o dezamăgești pe doamna de matematică, când dânsa vrea să te trimită la olimpiadă?”.

 

Eu am avut norocul unor părinți care nu m-au silit să fac nimic de acest gen, dar am fost și sunt în continuare martoră la multe astfel de „must do”-uri care le sunt impuse copiilor. Când ești adult, cel puțin teoretic nu mai „trebuie să”… nimic.

 

Veți spune că apare alte obligații și alte lucruri imposibil de evitat și poate aveți dreptate, dar o viață împlinită înseamnă echilibrul între diplomația unui „Bună ziua” întreținut din politețe și libertatea de a alege să nu ne pierdem timpul cu absolut nimic și nimeni din ce nu ne face fericiți.

 

Nu mai avem poezii de recitat, nici olimpiade de dus în spate de dragul nimănui.

 

Singura persoană pe care chiar nu trebuie s-o dezamăgim defel suntem noi înșine și cu cât realizăm asta mai repede, cu atât ne vom simplifica mai bine viața.

 

Poate cel mai mare dar al vieții de adult este că putem să spunem „NU” și să rămână „NU”. Firește, asta implică mult curaj și puterea de a spune lucrurilor pe nume, dar poate de asta adulții se numesc și „oameni mari”. Sau ar trebui.

Foto: Diana-Florina Cosmin (arhivă personală)