Produsele mele de beauty încap într-un necessaire de mărime medie: 2 fonduri de ten (vară și iarnă), 1-2 palete de ochi, 2 farduri de obraz, un fard de sprâncene, o pudră, câteva rujuri și… cam atât. La creme și măști, în schimb, lucrurile sunt mai nuanțate. N-am nici acolo un dulap plin, dar când aud de o cremă nouă vreau să aflu mai multe. Nu înseamnă că o și cumpăr, dar vreau să știu ce face, ce e inovator și interesant.

Nu judec obiceiurile altora, dar mă frapează de ani de zile o realitate de pe piața de beauty din România, confirmată din mai multe surse (reprezentanți de branduri, vânzători din magazine, cosmeticiene sau personal din spa-uri): e mult mai ușor să vinzi machiaj decât produse de îngrijire. Chiar și un produs de make-up scump își va găsi mult mai rapid cumpărătorul față de o cremă scumpă. Eu una știu femei care au câte 30 de oje, 20 de farduri de ochi și 10 fonduri de ten (asta ca să fiu blândă cu numărătoarea), dar consideră că a da 200 de lei pe o cremă e enorm și nu merită. Că doar tenul arată bine, nu sunt probleme… de ce să dai bani pe ce nu se vede? Oare? Chiar nu se vede?

O logică există în spatele apetitului nostru pentru machiaj, iar uneori există și teorii economice fundamentate pe asta, precum „Teoria Rujului”. În 2001, Leonard Lauder de la brandul Estée Lauder lansa un concept fascinant: starea economiei e dată de vânzările de rujuri. Când economia e pe „roșu”, oamenii taie radical cheltuielile, iar singurele răsfățuri rămân obiectele suficient de ieftine pentru a nu afecta bugetul, dar cu efect instantaneu asupra stării de spirit. În cazul femeilor, rujurile. Cu variațiuni: un fard mono, un rimel, o ojă, lucruri mici care ne fac să ne simțim bine pe moment, dar care adunate fac cât un produs pe care altminteri îl considerăm „prea scump”.

Cele de mai jos sunt concluziile mele, după ani de folosit produse de beauty. E o părere lipsită de patimă și fără nicio miză comercială, prin care vreau să ofer o contrapartidă la multe mituri pe care le consider lipsite de orice fundament. Cu argumente, nu cu povești.

Multe femei se trezesc dis-de-dimineață ca să se pavoazeze de la prima oră și să nu le vadă iubitul nemachiate, dar n-au răbdare să se demachieze seara sau consideră acest pas ca fiind neglijabil. Un make-up artist îmi mărturisea că are de furcă să le explice acest lucru până și colegelor mai tinere din salon, deși ele sunt la rândul lor make-up artiști și cunosc importanța acestor ritualuri. „Mi s-a întâmplat să le fac un machiaj și să mi-l laude la modul: «A fost grozav, m-a ținut trei zile!» Ce să mai spui după așa ceva?”. Văd adesea asemenea femei, aranjate până la ultimul sclipici de gene, dar cu un ten îmbâcsit, obosit sau încărcat. E ca și cum te-ai da cu parfum fără să-ți fi făcut duș înainte și să te aștepți să nu observe nimeni.

Suntem gata să plătim bani grei pentru lucruri care „se văd” – o nuanță nouă de fard, o ojă nouă, un creion de ochi cu glitter – și nu ni se pare niciodată că avem prea multe, dar produsele de îngrijire a pielii le expediem în categoria „invizibilelor”. Un fard de ochi mov cu sclipici va fi ușor de observat de cei din jur și ne va face să ne simțim bine, dar dacă tenul nostru n-are probleme, cine observă că ne-am dat cu cremă aseară? Ați fi surprinse câte persoane gândesc așa și nu degeaba Coco Chanel spunea că la 20 de ani ai tenul pe care ți-l dau genele, iar la 40 de ani cel pe care-l meriți.

Nu zic să nu ne cumpărăm farduri, rujuri și tot ce ne dorește inima, dar să avem în dulap farduri de mii de lei și să ne zgârcim la o cremă adecvată tenului și vârstei mi se pare o abordare profund greșită. În primul rând, o cremă bună (prin „bună” mă refer la ingrediente de calitate, o formulă testată, hipoalergenică etc) te ține câteva luni, fiindcă e suficient de concentrată încât să nu dai cu tona. Folosind zilnic o cremă, eu una n-o termin mai repede de 4 luni, ceea ce înseamnă 3 creme pe an. Merită oare tenul acest efort? Eu zic că da. Putem trăi fără o nuanță de fard în plus, dar un ten tern și creponat va da, cu timpul, măsura tinereții noastre.

Eu n-am un ten cu mari probleme, dar nici unul „ușor”. În primul rând, nu-i un ten de porțelan – am pistrui, alunițe, pori deschiși – dar mi-l îngrijesc cât pot de bine. La 20 de ani toate avem pielea ca piersica, important e ce se întâmplă după asta, iar un lucru de care am fost mereu mândră este că pot ieși pe stradă nemachiată, doar cu ruj și un pic de mascara. Da, mi se văd pistruii, poate mai am un cearcăn după o noapte de scris, dar arăt a… mine. Cred că de la asta vine interesul meu pentru creme mai degrabă decât pentru machiaj: mi-am dorit să semăn cu mine, să nu am nevoie de „mască” pentru a ieși demn din casă.

Nu investesc sume exorbitante în creme și nici nu am vreun ritual întins pe ore. Cred într-o demachiere serioasă dimineața și seara, cu apă (eu n-am auzit de cineva care să aibă un ten frumos și să nu se spele cu apă, indiferent ce ape micelare sau lapte demachiant ar folosi), apoi hidratare, scrub din când în când și ocazionala mască. Scrub-ul se poate face și cu tărâțe, cu miere grunjoasă, la fel și masca. Și da, sunt de acord că tot ce e natural e bun, dar după 30 de ani vă asigur că nicio mască cu castraveți (care-mi place și mie, da) nu va compensa efectul unei creme bune, cu ingrediente necesare proceselor celulare, precum acidul hialuronic.

Nu degeaba farmaciștii de pe vremuri făceau minuni cu formulele lor, iar chimia nu e dușmanul nostru, atât timp cât o folosim cu cap și alegem substanțe care să ne facă bine, nu tot felul de chimicale goale de conținut. Sunt pro natură, uleiuri etc, dar asta nu înseamnă că întorc spatele evoluției științifice. Și, cu toată sinceritatea, în afară de cremele de gălbenele și de rostopască, cu care am „trecut” cam toată adolescența, n-am întâlnit alte chilipiruri ultra-naturale cu rezultate asupra tenului meu. Și am încercat cam tot ce se putea, de la 10 de lei la 1.000 de lei.

Mi-ar fi plăcut să pot spune, „Oh da, am o cremă de 15 lei care face minuni asupra tenului”, dar eu încă n-am găsit-o. Și, cel puțin până o găsesc, voi prefera să investesc în ceea ce funcționează pentru tenul meu, chiar dacă e mai scump. Ce funcționează la tine nu funcționează la mine și invers, dar până nu încerci nu știi. Important e să cauți.

Am auzit de multe ori spunându-se că o cremă de firmă e marketing, că plătești brandul. Da și nu. Așa cum plătim mai mult pentru o mașină germană fiindcă motorul e performant și ne face să ne simțim în siguranță, la fel plătim și know-how-ul dintr-o cremă. Există laboratoare și chimiști care studiază ani de zile anumite formule, iar faptul că ambalajul e mai elegant nu înseamnă că la asta se reduce totul. O să fac curând un articol în care voi scrie și de ceea ce am testat și mi-a fost bun, dar acum am vrut să scriu despre fenomen în sine, nu despre un brand sau altul.

La o cremă bună e vorba de ingrediente, de mix-ul dintre ele, de calitate și dozaj. Ingredientele bune costă, chiar dacă nu ne convine asta. O cremă care să hidrateze are nevoie de ingrediente active, un serum care să revitalizeze tenul are în spate un mix de elemente și studii care arată ce-i trebuie pielii.

Firește că nu toate sunt miraculoase, nu toate sunt ce ne trebuie, dar cine ne oprește să le testăm, să cerem mostre? Nu spune nimeni să dăm 500 de lei pe o cremă înainte s-o testăm. Dar hai s-o testăm, să nu considerăm din start că vrea cineva să ne înșele în spatele unui nume de brand. Am avut inclusiv creme scumpe și proaste (sau poate doar nepotrivite), dar în același timp am înțeles că inovația, know-how-ul, cercetarea și ingredientele active nu pot fi vândute la prețul a două săpunuri. Doar testând putem face diferența între ele. Nu din prejudecăți, ci pe încercate.

Foarte greșit. Știința a evoluat suficient cât să nu mai fie vorba de așa ceva, iar cei care spun că oricum o cremă „nu-ți face nimic” sunt doar niște cârcotași fără argumente. În ziua de azi, o femeie deșteaptă știe că are la îndemână o grămadă de creme și tratamente neinvazive de salon și că nu e necesar să ajungă la injecții și bisturiu dacă vrea să păcălească timpul.

Eu una simt efectul cremelor pe fața mea – nu la toate, firește, la cele care mi se potrivesc mie – și aflu zilnic despre noi tratamente și proceduri „light”, care implică produse sau mici aparate, nu înțepat, tăiat sau injectat. De multe ori femeile își neglijează atât de mult tenul încât ajung până la urmă la lucruri mai dureroase și invazive decât ar fi fost cazul dacă-l îngrijeau din vreme.

Nici bunica mea, doar că bunicile noastre trăiau într-un mediu nepoluat, nu stăteau în fața calculatorului, mâncau bio fiindcă doar bio exista pe vremea lor, mergeau pe jos fiindcă n-aveau mașină și, în esență, aveau multe avantaje pe care noi le-am pierdut. Și încă ceva: de multe ori comparăm mere cu pere, în sensul că ne uităm la câte o vedetă cu ten perfect, care declară într-o revistă că nu face nimic special, doar bea apă și doarme 8 ore pe noapte, și credem că și noi putem fi la fel. De cele mai multe ori este oricum o minciună de vanitate (vedetele investesc zeci de mii de euro în imaginea lor), iar cele cărora le reușește cu adevărat acest lucru reprezintă 0,1% din populație.

Genele influențează radical starea tenului și da, există femei care au chipul perfect până la 80 de ani fără să facă mare lucru. Ele sunt excepția, nu regula. Pentru noi, restul femeilor normale, care n-am câștigat potul cel mare la loteria genetică, se impune puțină muncă. Minimă, în fond ritualul de cremuire durează maximum 10 minute pe zi. Mult mai puțin decât aplicarea machiajului, dar cu rezultate pe termen lung.