Ca să pot vorbi despre viitor, trebuie să încep cu o întâmplare din trecut, una de care nu am povestit niciodată, poate fiindcă m-am gândit că, nevorbind, o voi da uitării și nu se va înfăptui.

 

Acum 12 ani mă aflam într-o perioadă a vieții în care simțeam nevoia să învăț lucruri noi și, după ce am făcut un interviu cu o maestră Feng Shui, am decis să mă înscriu la cursul ei intensiv de Coloanele Destinului, știința care îți analizează data și ora nașterii și îți face o hartă a perioadelor mai mult sau mai puțin faste, pe decade.

 

Un fel de astrologie chineză, dacă vreți.

 

Ca toate științele chineze milenare, și aceasta e bazată pe foarte multă matematică și pe calcule elaborate.

 

În esență, e un fel de GPS al drumului tău prin viață: îți arată că urmează niște gropi stânga sau dreapta, că e cazul să frânezi în curba următoare și să ai grijă pe zona în care parapetul e rupt, în trei kilometri de aici încolo.

 

Prima persoană pe care îți testezi abilitățile de calcul la curs ești chiar tu, practic lucrezi mai întâi cu propria ta dată de naștere, iar mie acest sistem bazat pe matematică milenară mi-a relevat atunci că – între 32 și 42 de ani – viața mea va sub semnul unui simbol chinezesc numit, sugestiv, îngerul morții.

 

Noțiunea de îngerul morții poate însemna atât moarte fizică sau proximitatea morții, cât și o reinventare din temelii, practic o perioadă în care stai cu sabia deasupra capului într-un fel sau altul și în care nu poți spera la foarte multă liniște, ci la un vârtej amețitor.

 

Fix în weekend-ul în care eu aflam că drumul meu 32-42 stă sub semnul îngerului morții, actorul Paul Walker din seria Fast and Furious avea accidentul lui mortal.

 

Pentru că eram chiar în sala de curs când au început să curgă știrile despre el, maestra ne-a provocat – pe mine și pe ceilalți cursanți – să calculăm, împreună, coloanele destinului lui Walker, datele fiind publice.

 

Surpriză: avea îngerul morții pe decada respectivă și se afla chiar pe finalul ei.

 

De fapt, aceasta e tot șpilul, ca să spun așa: amenințările decadei lovesc taman spre final, când ai impresia că ai trecut și că e gata, orizontul e luminos de-acum încolo. Și, spun maeștrii, lovesc doar dacă nu ți-ai învățat lecțiile.

 

La acel moment, gândul m-a deprimat profund, fiindcă aveam 29 de ani și tocmai aflam că următoarea decadă a vieții mele va fi cea mai groaznică dintre toate.

 

De la 42 de ani încolo totul e numai licurici, floricele roz și parfum de zambile, în schimb 32-42, pac, îngerul morții. Fix ce vrei să auzi când n-ai împlinit încă nici 30 de ani.

 

Mai am cinci luni sub acest semn – până la aniversarea mea de 42 de ani – și recunosc că în acest interval mi-a fost teamă mai degrabă de moartea fizică decât de alte accepțiuni metaforice ale ei.

 

Soțul meu râde și acum când își amintește că, la începutul relației noastre, l-am sfătuit să nu se atașeze prea mult de mine, fiindcă e posibil să mor în următorii 7 ani. La fel și în pandemie, am zis „Acum e acum!”.

 

Lăsând gluma deoparte, nu m-a obsedat acest pronostic, însă decada 32-42 a fost, într-adevăr, zbuciumată, și de multe ori m-am gândit că aș fi vrut să nu fi făcut niciodată acest curs.

 

Puteam să trăiesc și fără GPS, fără să știu gropile și zonele cu parapet căzut.

 

De curând m-am întâlnit cu cineva care mi-a mărturisit că i s-a citit în palmă în tinerețe și că persoana respectivă i-a zis că linia vieții ei e scurtă și că nu va trăi mult.

 

„Sunt un om îngrozitor”, m-a întrebat ea, „dacă atunci când aud despre o catastrofă în care au murit mulți oameni, mă întreb dacă toți acei oameni aveau linia vieții scurtă?”.

 

Nu, este pur și simplu teama umană firească de un necunoscut căruia i s-a pus o valență negativă.

 

Și, dacă mă întrebați pe mine, acea persoană nu avea ce să caute cu verdictul ei legat de linia vieții, așa cum cei care calculează Coloanele Destinului pentru alții nu au voie nici ei să dea cu barda și să-ți spună lucruri groaznice.

 

Eu mi-am calculat singură coloanele, deci nu aveam cum să evit să știu, dar dacă i-aș fi calculat unui prieten și aș fi văzut acest simbol, i-aș fi zis doar că urmează o perioadă în care trebuie să aibă mai multă grijă, să nu se hazardeze, să nu se pună în pericol.

 

Nicidecum nu i-aș fi zis „Auzi, ai o chestie numită îngerul morții. Bum!”

 

Anul acesta însă, în acest 2025 infect de greu, am înțeles cu totul altfel semnificația simbolului din coloanele mele: moartea poate însemna și să te schimbi atât de radical pe interior încât să nu mai rămână aproape nimic din ce ai fost.

 

Nu neaparat la modul benevol, ci viața să smulgă din tine, pe viu, ceea ce nu-și are locul acolo.

Ori, din acest punct de vedere, 2025 m-a omorât deja. Metaforic.

 

Sigur, e ca și cum ai spune că ucigașul în serie care te aleargă cu toporul contribuie la dezvoltarea abilităților tale de viteză și de concentrare, dar cam așa a fost acest an.

 

În toată negura, au fost niște momente de cotitură care m-au dus la nivelul următor.

 

Un asasin plătit care m-a făcut, să zicem, să-mi folosesc la maximum toate atuurile.

 

Nu vreau să reiau ceea ce știm toți deja și nu vrem să acceptăm: că nu știm câte Crăciunuri vom mai avea, câte zile de 1 ianuarie cu oamenii dragi, câte sărbători, câte zile de naștere. Chiar nu știm.

 

Ceea ce știm este că acum și aici trebuie să facem tot ce putem cu ceea ce avem.

 

La data de 31 octombrie, mai avem 62 de zile până pe 1 ianuarie.

Și, în loc să decidem ce vom face de la 1 ianuarie, mai bine ne apucăm acum, pe final.

 

Eu una mă reconstruiesc pe mine, voi continua asta în următoarele 62 de zile și probabil pentru totdeauna.

 

Cum m-a „omorât” 2025?

 

Mi-a arătat că îmi puneam singură niște limite și alimentam niște frici false.

 

De exemplu, faptul că am agonizat în așteptarea unei intervenții chirurgicale care mi-ar fi schimbat calitatea vieții radical, doar pentru că aveam eu o teamă viscerală de anestezie.

 

Și, ironic sau nu, problema de sănătate de la începutul decadei s-a închis acum.

 

M-a vindecat de people-pleasing.

 

Fără melodramatism, am înțeles atât de multe despre natura umană încât nu mai sunt dispusă să-mi sacrific liniștea de dragul nimănui.

 

Prefer să mă urăști cu pasiune decât să mă iubești fiindcă mă aștern ca un preș metaforic în fața ta.

 

M-a vindecat complet de „rușini”

 

Am evitat mereu să fiu vulnerabilă în fața oamenilor, să-mi arăt slăbiciunile, tristețile, să nu dau oamenilor un mâner de care să mă apuce.

 

Ei bine, în momentele mele de cădere din acest an, m-am arătat în fața unor persoane complet vulnerabilă, despletită – vorba unei prietene – și am supraviețuit.

 

Am înțeles că întrețineam niște temeri moștenite și picurate la ureche mai mult decât convingeri proprii.

 

Mi-a arătat adevărata fața a unor oameni.

A multor oameni.

 

Au căzut multe măști, s-au spart multe vaze de cristal ale prieteniilor la care țineam, s-au făcut una cu pământul multe convingeri.

 

Am încheiat inclusiv o relație terapeutică, cu un specialist la care mergeam de mult timp, tot în acest an, deci nu a scăpat nimic nepârjolit, nu a fost nimic în picioare.

 

Am reevaluat relații

 

Au fost persoane care m-au dezamăgit, dar și persoane-cadou. Persoane-revelație. A fost un schimb care a durut, dar a și meritat.

 

Mi-a arătat că nimic nu mă poate doborî

 

Mă vedeam puțin mai fragilă, mai ușor de „spart”, ca un bibelou. Evitam anumite riscuri, de teamă că nu le-aș putea duce.

 

În acest moment, nu mai am frici, nu în sensul de inconștiență sau delulu, ci în sensul de „Știu că pot duce”.

 

A fost o perioadă în care uitasem asta despre mine.

 

M-am regăsit eu, pe mine

 

Știu că am spus mereu că sunt o introvertită… și sunt, dar am realizat că făcusem din asta și ceva convenabil.

 

Un fel de Asta sunt, astea sunt limitele, e atât de plăcut și de călduț aici.

 

Vara asta am fost silită să fiu o extrovertită, să bat la uși, să bat cu pumnii, să dau ușa de perete. Și, ce să vezi, am făcut-o!

 

Am învățat că omul ia uneori forma vasului și că suntem capabili de multe.

 

Am învățat să trăiesc în prezent.

 

Știți teoriile alea cu mindfulness și trăit clipa? Niciodată nu mi-au ieșit, până vara asta.

 

Când ai o mie de gânduri în cap și o greutate de două tone pe suflet, înveți ceva radical, de fapt creierul tău te forțează în ceva radical, ca să nu o iei razna: observi lucruri.

 

Ca să nu te mai gândești la tine, începi să fii foarte, foarte prezent. Parcă descoperi o altă parte din creier, nefolosită.

 

În plimbările de dimineață cu Charlie, am început să remarc frunzele, copacii, găurile din trotuar, chipurile oamenilor, felul în care cădea soarele. Nu mai aveam niciun zgomot de fundal, niciun zumzet, doar zgomotul pașilor mei și observațiile: Uite acea frunză, Doamne ce frumoasă e lumina!

 

Până într-o zi în care, în toată durerea fizică și psihică pe care o resimțeam, am exclamat în sinea mea Doamne cât de frumoasă e această toamnă! și, imediat un Vreau să trăiesc mai multe astfel de toamne. Am ratat prea multe, vreau să mă bucur de ele!

 

Am plâns

 

E terapeutic să plângi și e în regulă. Nu lăsați pe nimeni să vă spună vreodată contrariul.

 

M-am dezbrăcat de fostul eu

 

Am dat haine – oricum aveam puține, dar mi-am schimbat garderoba radical – am cumpărat lucruri pe care le tot amânam, am încetat să mai caut perfecțiunea lui CÂNDVA și am îmbrățișat bucuria lui ACUM.

 

Și, ce să vezi, când am făcut toate astea, inclusiv corpul a început să mă asculte mai bine.

 

Mi s-au reglat probleme de ani de zile, am slăbit kilograme care nu se dădeau duse, m-am reinventat fără să forțez nimic.

 

Mi-am recăpătat pofta de scris

 

Recunosc că nu mai aveam elan să scriu pe site, fiindcă simțeam că un singur reel de Instagram are de 20 de ori mai mult impact decât ceea ce mă muncesc să scriu aici și asta mă durea.

 

Am ieșit, însă, din vara mea oribilă cu o sete de a scrie care nu are nicio legătură cu faptul că toată lumea spune că industria noastră e muribundă și că oamenii nu mai citesc.

 

Om fi noi ultimii care rămân în picioare, dar eu o să scriu în continuare, iar oamenii vor citi, simt asta din palme până la ultima celulă, mai mult ca oricând.

 

Să ne bucurăm de toamna asta!

Și de viață!

Foto: Unsplash