Despre tot ce-i fin și fain

Viața ta nu e doar despre tine. Uneori e despre alții

By 9 septembrie, 2020Myself
read time 5 min
 
9 septembrie, 2020

Viața ta nu e doar despre tine. Uneori e despre alții

Privind înapoi, realizez că aș fi putut să mă feresc din calea multor decizii greșite. Și totuși, unele dintre ele au născut lucruri extraordinare. Doar că nu pentru mine.

by

Toți trăim cu certitudinea că suntem Soarele propriului univers.

 

Nu mă contraziceți în gând, știți că așa este. 

 

Nu are legătură cu modestia sau cu lipsa ei, nici cu mândria, ci pur și simplu cu resorturile psihologice firești. 

 

Fiecare dintre noi este convins că este personajul principal al propriei vieți.

 

Că tot ceea ce se întâmplă are un sens și o explicație, că într-o zi toate se vor înlănțui și că vom înțelege, retroactiv, cum a contribuit fiecare întâmplare sau coincidență la povestea vieții noastre.

 

De multe ori așa este, dar uneori lucrurile pe care le trăim își arată însemnătatea prin efectul de ricoșeu în viețile altora. 

 

Da, viața noastră e a noastră, doar că uneori, în anumite momente cheie, realizăm că nu suntem planeta, ci satelitul.

 

Facem lucruri pentru că trebuie să înlesnim pentru niște oameni alte lucruri. Și, în acele momente, încetăm să mai fim protagoniști și devenim personaje secundare.

 

Toți am trăit astfel de momente care, deși pentru noi n-au ieșit bine, pentru alții au fost un mare noroc.

 

Și poate cumva noi trebuia să fim trambulina acelui noroc.

 

Ca atunci când ai are o răceală cumplită și ratezi o întâlnire super-importantă, dar ajunge să-ți țină locul un coleg care o cunoaște acolo pe viitoarea lui soție. Știu chiar un caz real în acest sens.

 

În urmă cu niște ani, pe vremea când încercam să fac pe „pețitoarea”, am insistat ca două persoane să se cunoască.

 

Doi oameni din universuri total diferite: vârste diferite, meserii diferite, anturaje diferite. Privind din afară, rareori ai fi putut găsi doi oameni mai diferiți și fără vreun punct de intersecție.

 

Și totuși, am insistat pe acea întâlnire.

 

Nici nu mai știu de ce, dar am insistat până când am ieșit la un „double-date”: eu cu prietena mea și iubitul meu de la vremea respectivă cu prietenul lui. 

 

Între timp, anii au trecut, am pierdut legăturile, s-au încheiat relații, s-au făcut bilanțuri, s-au contabilizat greșeli și regrete.

 

Și ieri, când am deschis laptopul să scriu un articol, m-am trezit cu un mesaj în Messenger-ul de Facebook.

 

Genul acela de mesaj care deschide o fereastră nouă și te trezești cu un text sau cu o poză, drept în fața ochilor tăi, înainte să apuci să te dezmeticești.

 

În cazul de față, o poză cu un bebeluș adorabil.

 

Prietena mea de demult tocmai a născut un copil minunat al cărui tată este băiatul cu care a ieșit atunci la double-date. Actualul ei soț.

 

Dacă eu nu aș fi avut acea relație, acel double-date nu ar fi existat și, în consecință, erau șanse mari ca ei să nu se întâlnească niciodată.

 

Poate va suna ciudat, dar acea poză m-a făcut să plâng.

 

Nu plâng ușor, dar acel moment m-a luat prin surprindere și n-am apucat să-mi înalț zăgazurile și scuturile. Așa că am reacționat instinctiv. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.

 

Nu am copii, dar faptul că ceva din deciziile mele, alambicate, defecte și catastrofale pe alocuri, a contribuit măcar puțin la întâlnirea dintre doi oameni și apariția acestui copil… gândul m-a copleșit.

 

A fost unul dintre rarisimele momente în care am înțeles că totul are un sens, chiar și atunci când nu îl înțelegi, când te depășește. 

 

Chiar și atunci când, privind înapoi, realizezi că deciziile pe care le-ai luat pentru viața ta au fost catastrofale, dar înțelegi că dezastrul tău era necesar pentru norocul altcuiva.

 

A fost un troc și, când privești înapoi, îți vine să zâmbești. Bine că a fost așa. Și bine că a trecut. 

 

Și mi-a mai venit ceva în minte.

 

Unul dintre filmele mele preferate este musicalul clasic „Sunetul muzicii”, cu povestea de dragoste dintre Maria și căpitanul von Trapp.

 

Încă de la prima vizionare, în copilărie, scena mea preferată a rămas cea în care cei doi dansează în pavilionul din grădină, cântând melodia „Something Good”.

 

„Perhaps I had a wicked childhood
Perhaps I had a miserable youth
But somewhere in my wicked, miserable past
There must have been a moment of truth
(….)
Nothing comes from nothing
Nothing ever could
So somewhere in my youth or childhood
I must have done something good…”
Toți am făcut greșeli, ne-am bușit viețile, ne-am provocat singuri suferință, am cerut prea puțin de la viață, ne-am subestimat, am comis șiraguri de greșeli care, într-o realitate paralelă, s-ar preta oricând la un ”Delete All”.
Și totuși, din toate greșelile noastre, uneori realizăm că a ieșit și ceva foarte, foarte bun.

Nu pentru noi, dar chiar și așa… ceva absolut minunat.

2 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.