Marta Ușurelu a făcut parte din viața mea cu mult înainte s-o cunosc. Mai întâi a fost semnătura de pe prima pagină a revistei pe care o citeam cu religiozitate în facultate, fiindcă nu semăna cu nicio altă publicație de la noi. Apoi, când am devenit redactor de business la Forbes, a ajuns concurența mea. Concurența directă, cea care apare în rapoarte și grafice comparative și la care tragi cu ochiul neîncetat. Și, vreme de opt ani, așa a și rămas.

Paradoxal, am cunoscut-o personal abia în ultimul meu an la revista care îi era concurent direct, când ne-am intersectat într-un press-trip în celălalt colț al lumii. Și, fără nicio dorință de a flata pe cineva, o să mărturisesc ceva ce nu i-am spus nici ei, fiindcă mi s-a părut prea copilăresc. În prima zi a acelui press-trip, vorbind la telefon cu mama, i-am zis ceva ce țin minte și acum: „Știi, am cunoscut-o pe Marta de la Biz, concurenta noastră. Cumva eram chitită să nu-mi placă de ea, dar mi se pare o femeie fantastică”. Țin minte acea discuție fiindcă a fost o lecție pentru mine: unii oameni te poți surprinde exact atunci când tu vrei cel mai puțin să fii surprins.

Marta m-a impresionat în acele trei zile petrecute departe de lume tocmai fiindcă am privit-o cu ochii lucizi ai celui care nu ținea s-o placă. Cel mai obiectiv om din lume este concurentul tău, fiindcă el va diseca punctele tale forte și punctele slabe, fără menajamente. Iar ceea ce îmi plăcuse mereu la Marta și am înțeles cu adevărat doar când am cunoscut-o pe viu a fost acel concept intangibil numit viziune.

Marta are capacitatea de a veni mereu cu ceva nou și nebunesc, un ceva care nu te-ai gândi vreodată că ar funcționa pe o piață destul de rigidă și conservatoare ca a noastră. Cum ar fi să convingă cei mai importanți directori de marketing și respectiv CEO de la companii mari din România să facă schimb de posturi o dată pe an și să-și împărtășească experiența cu restul lumii, cum se întâmplă la proiectul Marketing Xchange și la Biz CEO Xchange. Sau să creeze o copertă de revistă împreună cu o agenție de branding și să ia un prestigios premiu Red Dot Award pentru asta, cum s-a întâmplat în 2015, cu unul dintre numerele din proiectul BIZ World: Biz Singapore.  Sau să organieze evenimente de afaceri de succes în 9 orașe din țară, 8 capitale din lume și 3 continente, într-o lume în care toată lumea face gale și evenimente.

Cel mai reconfortant lucru este faptul că Marta face toate lucrurile astea fără să-și dea importanță și recunoscând deschis strategia – și mai ales nevoia – din spatele viziunii. Când am lăudat-o pentru ideea de a face ediția de ianuarie a revistei într-o altă țară străină în fiecare an – proiectul BIZ World, favoritul meu de ani de zile – a recunoscut, râzând: „După luna decembrie și închiderea de an, ianuarie e o lună moartă, în care toate personajele de care ai putea să scrii sunt plecate în vacanță, companiile nu au bugete, nu sunt știri notabile… Ideea mi-a venit în plină criză, când a trebuit să găsim o variantă de a ieși cu ceva în ianuarie..”. 

Marta a găsit mereu o variantă. Așa s-a născut un proiect jurnalistic unic, în care redacția Biz se mută integral într-o altă capitală a lumii, timp de o săptămână, pentru a lua pulsul unor locuri în care se iau decizii cu impact direct asupra restului lumii, inclusiv asupra României. Până acum au fost ediții Biz Bruxelles, Biz Londra, Biz SUA, Biz Germania, Biz Singapore, Biz Austria, Biz Franța, Biz Japonia. În ianuarie 2019, toată redacția se mută în Israel, unde au deja interviurile stabilite de câteva luni bune. 

 

La prima ediție internațională din 2011, Biz Bruxelles, Regele Belgiei însuși le-a trimis o scrisoare de felicitare pentru ingeniozitatea proiectului, iar ACEA copertă Biz Singapore din 2015 a adus o revistă românească de nișă în rând cu branduri precum Apple, laureate de-a lungul vremii cu același premiu internațional Red Dot. Și totul a pornit de la o variantă „de criză”, la fel ca multe momente și realizări notabile din cariera Martei.

 

Tot de la o ”variantă” a început însăși povestea ei de antreprenoriat. Marta a reușit să salveze revista Biz în plină criză financiară, într-o vreme în care nimeni nu voia să mai apară într-o revistă românească muribundă.

Oamenii nu-i mai răspundeau la telefon, personajele despre care voia să scrie refuzau să-i dea interviuri, iar companiile îi trânteau ușa în nas. Și totuși, multe dintre proiectele de care ai auzit în ultimii ani și care au făcut vâlvă sunt născute de Marta sub umbrela unui nume pe care a reușit să-l transforme dintr-un titlu de revistă aflată aproape de faliment într-un brand românesc de succes. 

„Susținem inovația” și „Sunt un țăran”, două campanii de conștientizare și valorizare a valorilor românești, gândite să ne reamintească cine suntem de fapt. „Biz 48h” – o întreagă ediție realizată, de la concept la tipărit, în doar 48 de ore – cu redacția lucrând într-un spațiu public în care iau interviuri, fac fotografii, scriu texte și paginează. ”Social Media Summit”, care aduce la un loc companiile și influencerii din online-ul românesc. ”Social Media Camp” sau ”Top Social Brands”, două evenimente care măsoară activitatea brandurilor în social media și conectează oamenii din domeniu cu mult înainte ca printul să-și plece ochii asupra zonei de online. 

Între 12 și 16 noiembrie are loc și ediția cu numărul 17 al ”Zilelor Biz”, cel mai mare eveniment de business din România: 5 zile, conferințe și seminarii din 5 domenii, având ca speakeri antreprenori, manageri și specialiști pe toate domeniile, de la marketing la CSR. În spatele tuturor acestor proiecte se află Marta și 12 oameni care au urmat-o chiar și atunci când nimeni nu le răspundea la telefon și nimeni nu voia să le acorde vreun interviu sau măcar o declarație. Singura lor „variantă” era însă supraviețuirea, așa că nu s-au focalizat decât pe asta. Și le-a reușit. 

De fapt și de drept, primul meu „interviu” cu Marta nu a fost un interviu per se, ci o discuție lungă întâmplată pe o plajă, cu picioarele în nisip, în acel press-trip care ne aruncase împreună pe un atol din mijlocul Oceanului Indian. Am întrebat-o lucruri, ne-a povestit și ea lucruri și am înțeles de ce mi-a plăcut atât de tare de ea, din prima clipă. Și am înțeles și acel „nickname” pe care ea însăși l-a evocat într-un articol pe blogul ei: „doamna de fier”. 

Marta s-a angajat la 18 ani și multă vreme a ținut două joburi în paralel. Nu doar din entuziasmul adolescentin de a-și câștiga proprii bani, ci pentru a întreține familia și a plăti datoriile părinților ei, doi antreprenori plini de speranță pe care economia anilor 90 i-a lăsat fără casa pe care o puseseră gaj pentru o mică afacere. ”Cei care mă cunosc știu că ani de zile n-am vorbit decat despre momentul în care voi reuși să-mi cumpăr propria casă”, recunoștea Marta, la ani distanță, într-un articol de blog. S-a intamplat dupa 8 ani de muncă, în care tânăra jurnalistă promițătoare pe care o vedea restul lumii era, în secret, stâlpul de susținere al familiei ei. 

 

Și-a început cariera jurnalistică la ziarul „Vocea României”, apoi a trecut la „Cronica Română” și în cele din urmă la „Ziarul Financiar”, unde l-a cunoscut pe actualul ei soț, Cristi Manafu, dar și pe Nora Ioniță, cea care avea să fie puntea către Biz.

Pe atunci Nora era șefa ei și omul care a ajutat-o să vadă jurnalismul un pic altfel decât îl înțelesese în anii de lucrat la ziar. „Ne împingea să vedem subiectele din alt unghi, diferit de ceea ce eram eu obișnuită înainte. Practic te provoca să visezi”, își amintește ea. Când Nora a plecat la Biz, o revistă care tocmai lua ființă la finele anilor ’90, Marta și-a dat seama că aceasta ar putea fi șansa ei cea mare.

„Voiam să plec și eu la Biz și o sunam pe Nora ca s-o întreb cum aș putea să fac asta. Ea era ocupată și nu întotdeauna îmi răspundea la telefon, dar nu m-am lăsat nicio clipă. Cum începea săptămâna, îi dădeam mesaj: <Bună, sunt Marta, nu mă uita cu discuția noastră te rog>”. Râde acum când își amintește, dar acea tenacitate a dat roade. Nora a luat-o mai întâi la o revistă pentru femei din același grup, fiindcă nu era loc în altă parte, dar în cele din urmă a ajuns la Biz, acolo unde își dorea chiar și când părea că nu există șanse. A fost unul dintre momentele în care Marta a înțeles că renunțarea nu va fi niciodată o opțiune pentru ea. 

Poate și fiindcă a navigat de timpuriu prin probleme de una singură, Marta nu e un lup singuratic, ci un lider. Faptul că nu s-a avut decât pe ea însăși n-a făcut-o să se închidă într-o carapace departe de lume, ci tocmai să-și deschidă brațele și să adune oameni în jurul ei, cei mai mulți rămași în echipa Biz de peste 15 ani.

A înțeles că poți urca un munte de unul singur, dar nu poți cartografia munții dacă nu ai o echipă în spate, iar în presă asta e misiunea ta: să explici lumea pentru alții, s-o „traduci” cât poți tu de bine. Dacă nu ceri ajutor și nu motivezi oamenii să urce cu tine, ești pierdut. Iar în ziua de azi nu ai nicio șansă dacă nu știi să găsești cei mai buni specialiști din fiecare domeniu. 

Ca să dau doar un exemplu care m-a impresionat de fiecare dată, trofeele de la galele BIZ nu sunt chinezisme făcute la un atelier de imprimerie, ci creații ale unor designeri români de obiect, care vor rămâne pentru totdeauna în vitrinele câștigătorilor, nu doar prin simbolism ci și prin valaorea intrinsecă.

E mult mai simplu să iei un plastic frumos și să scrii pe el un premiu și un nume decât să convingi un artist care își vinde creația pe bani grei că ar putea să se asocieze cu brandul tău și să creeze ceva pentru tine. Doar că succesul nu e niciodată despre calea ușoară, iar Marta a înțeles devreme că nu poți să faci lucruri mari dacă nu ai curajul să ceri ceva ce n-ar cere nimeni.

 

Poate ca o sfidare din partea destinului, toate momentele grele din viața Martei au venit exact când se credea în siguranță. Când a ajuns redactor-șef la Biz după ani de muncă, a venit criza iar proprietarii brandului au decis să-l închidă. A preluat ea revista, cu toate datoriile și greutățile aferente, iar exact când reușise să-și acopere cheltuielile și să strângă bani de salarii, i s-au blocat toate conturile. S-a întâmplat exact în Vinerea Mare, când oamenii neplătiți de trei luni așteptau salariile pentru munca lor. Grupul din care plecase nu-și achitase taxele la stat, așa că statul pusese poprire inclusiv pe conturile Biz. „Țin minte că le-am spus oamenilor mei că marți, după Paști, eu voi fi în redacție, dar că înțeleg dacă ei nu vor fi. Și că se întoarce doar cine vrea”, își amintește ea. Au revenit toți, până la ultimul.

Sub un apus de soare în Maldive, când ajunsesem să ne povestim viețile, Marta ne-a împărtășit și subiectul pe care niciunul dintre noi nu îndrăznea să-l abordeze: diagnosticul de cancer care i s-a întâmplat exact când avea un copil de doi ani și când în sfârșit reușise să pună pe picioare revista și să scape de datorii. Și, tot în acel press-trip în care restul lumii o admira pe Facebook pentru fotografiile cu apusuri de soare și plaje aurii, s-a întâmplat ceva ce mi-a mărturisit abia la ani distanță, la interviul nostru propriu-zis. 

„Știi, când eram noi în Maldive, la acea cină pe care ne-au organizat-o pe plajă, eu am plecat la un moment dat să vorbesc la telefon și m-am întors după mai mult timp. Atunci și acolo, din acel telefon, am aflat că pertenerul meu, acționarul minoritar al revistei, voia sa vanda si sa facă un audit pentru ca din punct de vedere financiar situatia nu corespundea cu valoarea proiectelor derulate”.

Practic, partenerul Martei nu credea că revista nu are profit și voia să se asigure de asta printr-un audit specializat. Dincolo de faptul că s-a simțit rănită de lipsa de încredere a unui om cu care pornise la drum, Marta a luat o decizie tranșantă. ”Atunci și acolo, vorbind la telefon cu Cristi în timp ce voi mă așteptați la cina de pe plajă, i-am spus că închid afacerea și că asta e. Mă duc și mă angajez în altă parte, fără nicio problemă. Că o iau de la început și-mi asum asta”. Pur și simplu.

Îmi aduc aminte acea seară și îmi aduc aminte că Marta s-a întors la cină, a stat cu noi și am povestit până târziu în noapte. Acum îmi imaginez ce era în sufletul ei, dar n-a lăsat să se vadă nicio clipă. Acceptatul lucrurilor așa cum sunt e un lucru la care viața a făcut-o expertă. „Ca antreprenor, azi ești și mâine nu ești. Asta e realitatea, chiar dacă mulți nu recunosc și nu le place, iar uneori trebuie să fii lucid și să-ți asumi asta”.

Auditul s-a întâmplat la întoarcerea în țară și, chiar dacă specialistul desemnat de partenerul ei de business venise chitit să găsească nod în papură, la final a fost silit să recunoască faptul că Biz nu „ascundea” bani, ci pierdea bani din cauza unui management defectuos. „Au găsit totul, până la ultimul leuț, dar au găsit și motivele pentru care profitul nu se vedea pe nicăieri”, recunoaște Marta. 

Încă un obstacol care s-a dovedit a fi un noroc pentru ea: ”Atunci mi-am dat seama că făceam unele lucruri greșit, pierdeam bani fiindcă nu mă implicam suficient în distribuție și în chestiuni administrative și nu eram un bun manager. Din acel nenorocit de audit am înțeles unde câștigam, unde pierdeam, la ce trebuia să fiu mai atentă, am înțeles totul…”. 

După acel moment în care era dispusă să renunțe și să o ia de la zero, Marta și-a suflecat mânecile și a restructurat totul. Ceea ce este Biz astăzi, o mașinărie funcțională pe termen lung, se datorează parțial și acelui telefon care i-a întunecat chipul într-o seară aparent perfectă în Maldive. Cu ajutorul partenerului sau, acum toate salariile sunt pe cartea de muncă și se iau la timp, există proceduri puse la punct și în orice moment are controlul asupra finanțelor revistei și asupra tuturor chestiunilor care țin de logistică, de la tipografie la distribuție. ”Acela a fost momentul în care am început să fim un business și toți din redacție ne-am asumat asta. Am înțeles că trebuie să facem super-proiecte și să fim jurnaliști buni, dar trebuie să facem și bani din munca noastră”. 

Povestea Martei e una onestă și este un „succes” în sensul total ne-strălucitor și ne-spectaculos al termenului. E despre muncă și despre momente în care îți vine să renunți și aproape o faci. Despre dezamăgiri, uși trântite în nas și oameni care îți întorc spatele când nu te aștepți. Despre greșeli strategice și scăpări umane inevitabile. Dar mai ales e despre seninătatea pe care o dobândești după o viață de obstacole depășite, când înțelegi că lucrurile ar putea să nu devină niciodată mai ușoare… și că e okay. Te descurci și așa.

„Eu sunt conștientă că mă descurc oriunde”, mi-a spus Marta la finalul interviului, în timp ce mâncam câte o prăjitură, după două ore de discuții. ”Odată am plecat în concediu doar cu telefonul, fiindcă mi-am uitat acasă cardurile pe masă. Și m-am descurcat și așa…”. Râde și, dacă din partea altui interlocutor ar fi sunat ca o laudă, venind de la ea e o concluzie calmă și nepretențioasă. „Dacă am învățat ceva în viața asta, am învățat că pot să mă descurc oriunde”.

 

Unul dintre momentele în care am înțeles de ce Marta mi s-a părut fantastică a venit la ani după concluzia mea inițială de pe plaja din Maldive. A venit la interviul nostru, când mi-a mărturisit, senin, luând ultima înghițitură din prăjitură, că „Norocul meu în viață a fost că am avut o direcție clară și multe probleme financiare”. 

„Știi de ce spun că am avut noroc?”, m-a lămurit ea. ”Pentru că atunci când ai probleme financiare, principala ta grijă este să le depășești. Eu aveam o echipă care trebuia plătită, iar lupta aceasta a contat mai mult decât ce spuneau unii și alții, inclusiv oamenii care aparent îmi erau prieteni, dar care îmi aruncau câte un <Te crezi mai deșteaptă? Cum crezi că vei reuși tu unde am eșuat noi?>”.

O amuză și acum întrebarea invariabilă pe care o primea după toate proiectele de succes ale revistei: „Doamna Ușurelu, cine e de fapt în spatele brandului Biz, cine vă susține?”. Atunci și-a dat seama, cu tristețe, că oamenii… pur și simplu nu apreciază rezultatele. Și că uneori, oricât de dureros ar fi, trebuie să accepți că ei nu sunt capabili să vadă cu ochii buni și inima senină un proiect frumos. Au impresia mereu că e ceva în spate, că se întâmplă ceva necurat, că sigur e mai mult decât se vede.

”Experiența este cea care mi-a dat încredere în mine și în noi, în echipa Biz. Am văzut prin fiecare proiect reușit că sunt pe drumul cel bun și am început, de mulți ani, să nu-mi mai pese ce spun ceilalți. Am înțeles că este vorba de fapt despre limitele lor, niciodată despre ale mele”.

Mitul lui „Dacă n-ai bani, nu intri în revistă” 

În presă există două categorii de personaje. Oameni care au vizibilitate, dar nu au nimic de zis și totuși vor să apară în reviste și respectiv oameni care au povești palpitante, dar nu au nici vizibilitate și nici bani. Unde te întâlnești la jumătatea drumului? 

De multe ori când refuza o poveste, Marta auzea, în zeflemea, un „Nu vreți să faceți bani? Nu vă trebuie bani?”. „Nu e vorba că nu vrem să facem bani”, explică ea, „doar că nu poți să faci un număr de revistă prost după un număr și mai prost și tot așa. Oamenii nu mai cumpără dacă nu ai conținut bun, nu poți să-i păcălești și nici nu trebuie să vrei asta…”.

Foarte mulți oameni de presă trăiesc în siajul trecutului, cu un ochi la perioada de boom, când revistele și ziarele de la noi nu mai aveau pagini suficiente pentru câtă reclamă își doreau companiile. La fel de profitabile erau și evenimentele. Spre exemplu, în 2002, când s-au lansat „Zilele Biz”, 500.000 de euro veneau de la sponsorii evenimentului și încă 300.000 din vânzări de bilete. „Îți dai seama ce sume se vehiculau atunci?”, râde ea. „Nu mai sunt de mult acele vremuri și nu putem trăi în trecut, așa că ne-am reorganizat, ca să nu abdicăm de la principiile noastre. Trebuie să te adaptezi la vremuri, altfel mori”. 

Sistemul pus la punct de Marta este simplu și reduce la tăcere orice cârcotaș care susține că  în zilele noastre „presa se face doar pe bani”.

„Sistemul nostru e foarte simplu și transparent”, îmi povestește Marta. „Vrei povestea companiei tale în revistă? În regulă. Dacă îmi dai informațiile de care am nevoie și îmi lași libertate jurnalistică deplină pentru a alege abordarea, voi scrie povestea ta fără să îți cer nimic în schimb, fiindcă am un interes jurnalistic. Dacă vrei să fie exact cum vrei tu și despre ce vrei tu, atunci se numește advertorial și te direcționez spre departamentul nostru de Storytelling de companie. Este alegerea ta, ca brand, și nu poate spune nimeni că intri în revistă doar pe bani”.

Mitul lui „Oamenii nu mai cumpără reviste”

„Oamenii din România nu prea cumpărau nici înainte presă. Cei care cumpărau cumpără și acum, doar au fost mereu puțini, o nișă”, explică Marta. În cazul presei de business mai ales, unul dintre target-urile principale îl reprezentau companiile, care aveau abonamente pentru a fi la zi cu noutățile. În ziua de azi există agențiile de monitorizare a presei, care scanează o revistă și o trimit la 40 de companii contra unei sume lunare. Înainte o companie avea câte 40 de abonamente, pentru toți oamenii-cheie, acum are un abonament de monitorizare și prin asta are tot. Doar că sunt lucruri despre care nu prea vorbește nimeni deschis. 

Mitul lui „Trebuie să te placă toată lumea”

”Facem proiecte și clasamente, chiar dacă uneori oamenii ne urăsc pentru asta. Dacă ne iubeau, ce era?”, râde Marta. Alături de echipa ei, face cam 10 topuri pe an, unele dintre cele mai migăloase și greu de pus cap la cap: „Cei mai puternici antreprenori din Romania (pe județe)”, „Top Social Brands”, „Top 50 companii performante”, ”Topul Agențiilor de PR din România”, „150+ cei mai puternici directori de marketing”, „BrandRo – 100 cele mai puternice branduri românești” și încă multe altele.

De cele mai multe ori, ele nasc pasiuni și, așa cum Marta face haz de necaz, patimi. „Mai ales la clasamentul cu PR-ul, cred că ne urăsc toți în secret”, râde ea, fără răutate, doar ca o concluzie asumată. „Asta e inevitabil când faci topuri: în afară de cei de pe locul întâi, or să te urască toți, fiindcă toți vor să fie pe locul întâi. Doar că noi trimitem mailuri la 1.200 de clienți de PR, e o muncă titanică și transparentă, toată lumea știe că rezultatele sunt pe bune, așa că în final nu mai comentează”.

Mitul lui ”Cel mai puternic câștigă”

Din experiența Martei, esențial nu este niciodată doar brandul sau faima din spatele lui, ci relațiile interumane pe care reușești să le clădești cu oamenii cu care intri în contact. Și, chiar dacă au fost perioade în care oamenii nu-i răspundeau la telefon, tot prin oameni deosebiți au venit micile victorii care au făcut-o să meargă mai departe. Cum ar fi povestea trăită cu inginerul și omul de afaceri George Iacobescu, președintele celui de-al doilea grup financiar din Londra, Canary Wharf. 

Biz făcuse un interviu cu el pentru ediția Biz Londra, cu câteva săptămâni înainte să se anunțe că Regina a decis să-i acorde titlul de „Sir”. Odată apărută știrea, toate revistele și televiziunile din România își doreau un interviu cu românul despre care până atunci nu auziseră nimic. ”Știi ce a făcut George Iacobescu atunci?”, își amintește Marta. „A zis <Mulțumesc, dar eu nu dau niciun interviu până nu apare pe piață Biz, fiindcă ei au vrut să vorbească cu mine înainte să fiu Sir>”. 

Marta zâmbește când rememorează momentul. ”N-aș fi îndrăznit niciodată să-i cer așa ceva, dar a făcut-o el fără să-i cerem”. Nu, în viață chiar nu-i vorba despre brand, audiențe și cifre, ci despre ceea ce lași în mintea omului cu care te întâlnești și felul în care-l faci să te respecte.

„A fost o întrebare cu care realmente m-am chinuit timp de câteva luni. La începutul lui 2009 eram parte dintr-un grup mare, cu multe titluri, curtat de investitori. În același an, când a venit criza, totul s-a transformat, grupul a devenit o țintă, iar când acționarii au decis să închidă revista am tot căutat un răspuns la această întrebare. Ce se va alege de meseria mea? Unde în altă parte să merg? E mai bine sa fac altceva? Ce vreau de fapt sa fac? Și, chiar dacă întrebarile erau din ce în ce mai multe, răspunsul refuza să vină. 

Când am avut întâlnirea cu acționarii care anunțau închiderea revistei, am întrebat, fără să mă fi gândit la această posibilitate vreun moment înainte, dacă ar fi de acord să preiau eu revista. Acela a fost, privind în urmă, momentul în care raspunsul pe care-l cautam a venit pur și simplu. Era în mine, dar nu-l conștientizam. Asa a inceput aventura mea antreprenorială și am descoperit cine sunt cu adevărat și ce pot să fac”.

„Tot capitalul meu a fost și este compus din oamenii pe care-i am alături. Am simțit mereu acest lucru și am pus întotdeauna echipă pe primul loc. Știu că omul sfințește locul! De aceea am ales să investesc în oameni iar ei au rămas alături de mine de atunci. Biz este echipa din presă românească cu cea mai bună retenție și mi se întâmplă adesea să mă bage echipa mea în ședință ca să-mi propună câte un proiect îndrăzneț pe care ar vrea să-l facem. Acum, după interviul cu tine, am o ședință pe care au convocat-o ei, fiindcă s-au gândit la ceva interesant pentru un eveniment de anul viitor”.

„Văzând cum multe publicații se închid și mari nume din presă internațională de business vin în România, în 2010 toată echipa s-a reunit în ședință și am căutat direcția strategică în care să mergem. Ne-am întrebat în repetate rânduri ce putem face și de atunci ne provocăm continuu.  

Așa am învățat să luptăm pentru idei și să le punem în aplicare. Am înțeles de atunci că atenția se pierde ușor și că e nevoie să vii constant cu idei noi ca să rămâi conectat cu audiența ta. Am ieșit efectiv din tipare cu proiectele și evenimentele noastre și am reușit”.

„O, da. Și nu sunt cei care crezi că-ți sunt prieteni. Sau cei la care te duci, convins că te știu, că au și resurse și că pot să te ajute. Nu prietenii te ajută, ci oamenii care cred în ideile tale și văd potențialul. Iar aceștia sunt puțini, din păcate, dar suficienți cât să prinzi aripi”.

„Știu că la începutul afacerii ești dispus să lucrezi și gratis pentru a arăta ce poți face și cine ești. Această disponibilitate este însă prost-înțeleasă, iar lecția importantă pe care am învățat-o este că nu poți lucra cu cei care nu te respectă. Și, mai mult decât atât, că este important să spui NU celor care nu sunt compatibili cu tine. Am învățat greu aceste lecții, după multe zile și nopți de planuri, prezentări și căutări disperate de explicații, dar viață mea este mult mai ușoară din acel moment”.

”Nu avem bani. Nu vindem. Nu este interesant proiectul”. Nu-apare pe buzele oamenilor cel mai des. Din mii de motive. Dar, dacă renunți la idee din cauza refuzului, tu pierzi. Așa că n-am renunțat în față răspunsurilor negative. Și bine am făcut! Astăzi știm cu toții, banii se fac. Găsești însă greu oameni care vor să te sprijine. Dar dacă-i cauți unde trebuie, dacă le prezinți ideea bine și dacă ai credentials și le arăți cine ești și ce ești în stare, banii vin. Toate proiectele așa zis imposibile pe care le-am făcut la Biz o demonstrează”.