Când aveam 20 de ani, am văzut un film superb, cu Diane Keaton și Jack Nicholson, intitulat „Something’s Gotta Give”.

 

Am scris de mai multe ori despre el, fiindcă e o peliculă specială pentru mine: o comedie dulce-amară despre o scriitoare divorțată, trecută de 50 de ani, și un burlac tomnatic, de 65 plus, dar care nu iese la întâlniri decât cu fete sub 25 de ani.

Un fel de DiCaprio fictiv, dacă vreți.

Cei doi se întâlnesc accidental, fiindcă Harry (Nicholson) are o idilă cu fiica Ericăi (Keaton) și, total accidental și nesperat, se îndrăgostesc.

O iubire matură, complicată, amuzantă și presărată cu toate problemele pe care adulții, indiferent de vârstă, nu încetează să le aibă.

E un film fabulos de dialog, de replici spumoase, de concluzii despre viață, nu e despre ce se întâmplă neaparat, ci despre tot ce se vorbește. Și tot ce se râde.

Aveam 20 de ani când a apărut filmul, l-am văzut la cinematograf cu o prietenă și țin minte că am ieșit de acolo cu o senzație stranie și copleșitoare: că eu mă regăsesc mai mult în acea femeie de 55 de ani din film decât în toate personajele de vârsta mea din alte filme, seriale sau din viața reală.

Tot ce spunea Erica suna atât de real, atât de… trăit și simțit de mine, atât de normal.

Tocmai ieșisem pe ringul vieții și mă simțeam mai apropiată de o aproape-sexagenară decât de „Gossip Girl” și altele din epocă, ceea ce mă făcea să mă simt chiar mai ciudată decât mă simțeam oricum la acea vârstă.

Apoi a venit Sex and the City – pe care eu l-am prins când personajele aveau deja 40 de ani – și m-am lămurit definitiv că am un suflet puțin mai vârstnic decât biologia imediată, dar că e în regulă…

Declicul – primul moment în care am înțeles că sunt un „old soul” – a fost, însă, cu personajul Erica al lui Diane Keaton.

Tot atunci a fost și prima mea spaimă reală: oare viața chiar e atât de complicată și la 40, chiar și la 50? Și eu care credeam că devine mai simplă pe măsură ce trece vremea…

Îmi vine să râd acum, desigur, dar nu am uitat filmul, iar pentru mine Diane Keaton a devenit o slăbiciune pentru totdeauna.

Apoi am realizat că, în toate filmele în care am văzut-o, și au fost multe, mi-a transmis aceeași energie fantastică de femeie cum aș vrea să ajung și eu să fiu.

Și da, veți spune, a fost actriță, a interpretat personaje, ceea ce e adevărat, dar e mai mult decât atât.

Diane Keaton avea un mod de a fi, de a se purta, de a lua în râs lucrurile, de a trăi … care era eminamente al ei.

Nu a fost o bombă sexy, ba chiar în cele mai multe filme a reprezentat tipologia fetei ușor ciudățele, dar cool, ușor neadaptate la lume, dar pe care o salvează umorul, inteligența, pofta de viață.

 

Asta mi-a inspirat mereu: o femeie care iubește viața și iubește că e aici și că face ceea ce face.

Diane a jucat și a trăit frumos, a adoptat doi copii, dar și foarte mulți căței neajutorați. Toată viața ei a iubit animalele, militând mereu pentru cauza sufletelor amărâte și abuzate.

A fost un suflet care a răspândit lumină și, pentru mine, într-un moment al vieții, a făcut lumină.

Sunt puține celebrități pentru care am suferit ca pentru un prieten, fără să le fi cunoscut, dar vestea morții lui Diane m-a durut cu adevărat.

Mulțumesc pentru tot, doamnă!

Ne vom cunoaște, cândva, de cealaltă parte a Lunii!