Când mergem la o expoziție și admirăm cele 10 sau 20 de opere de artă dispuse într-un anumit mod în spațiul respectiv observăm, de fapt, viziunea unui specialist în domeniu. A unui curator de artă.

 

Un curator de artă a selectat acele opere din câteva sute, stabilind conexiunile dintre ele și modul în care ele pot ilustra cât mai bine tema expoziției.

 

Atenție, ca să fie clar din start: curator în sensul artistic are accent pe ultima silabă (curaTOR), nu pe A (curAtor, termenul identic din domeniul juridic).

În lumea de azi, cu atât de multe repere care se bat cap în cap, cu un bombardament de informații, branduri care vor să-ți vândă câte ceva și drumuri posibile pe care le poți urma, singurul mod de a-ți face o viață frumoasă este să gândești ca un curator de artă.

 

Un curator de viață, de fapt.

 

Viața ta este acel spațiu cu coordonate limitate în care trebuie să aduci doar lucruri care să se potrivească cu tema. Tema fiind persoana ta, cu principiile, credințele, dorințele, prioritățile tale.

 

Evident, la fel ca în artă, important este să aprofundezi tema.

 

Nu poți curatoria o expoziție despre Jackson Pollock dacă tu habar nu ai de opera lui.

 

Altfel spus, trebuie să devii, mai întâi, un expert în…tine însuți.

 

Câți dintre noi suntem cu adevărat experți în propria persoană?

 

Știu că sună a truism, dar cei mai mulți dintre noi avem nevoie de ani și de experiențe (bune sau rele) ca să ne dăm seama ce e relevant pentru noi și ce nu. Ce ne face fericiți și ce nu. Ce ne place și ce nu.

 

Până la 35 de ani, eu știam vag despre aceste lucruri sau, mai bine zis, mă cunoșteam pe mine prin prisma modului în care mă oglindisem în alții, a ceea ce mi se spusese despre mine și a câtorva concluzii personale destul de generale.

 

Dacă m-ar fi întrebat cineva cine sunt eu, dar fără să pot spune profesia, adică exact lucrul care consideram că mă definește, aș fi tăcut.

 

Așadar, procesul meu de curatoriere a propriei vieți a început abia după ce am devenit expertă în mine însămi.

 

Expertă cu ghilimele, fiindcă toată viața descoperim lucruri noi la propria persoană, însă la un stadiu în care simt că îmi cunosc profunzimile.

 

Dacă ar trebui să fac o expoziție imaginară despre mine, știu clar ce aș expune pe pereți, o certitudine pe care nu aș fi avut-o acum 10 sau 15 ani.

 

Unul dintre filmele mele preferate este YOU GOT MAIL, cu Tom Hanks și Meg Ryan, o poveste din anii 2000, creată de minunata Nora Ephron.

 

Există o replică acolo – dintre multele replici pe care le iubesc la acest film – pe care o rostește Kathleen, proprietara librăriei ”The Shop Around the Corner”.

 

„Uneori mă gândesc la viața mea. Duc o viață măruntă. Valoroasă, desigur, dar măruntă. Și uneori mă întreb: e pentru că îmi place sau pentru că nu am avut suficient curaj?”

 

Viața lui Katheleen Kelly este, între noi fie vorba, idealul meu de viață.

 

Ea are o librărie micuță, cu cărți pentru copii, trăiește printre cărți și are o clientelă fidelă, formată tot din oameni care iubesc cărțile (desigur, până vine personajul lui Tom Hanks cu colosul lui corporatist și o face să dea faliment).

 

Îmi place enorm noțiunea asta de „small life”.

 

Viață măruntă. Mărunt, mic, neimportant, astea sunt cuvinte care nu sună bine în nicio limbă.

 

Doar că o viață „măruntă” înseamnă, adesea, o viață concentrată în acele lucruri care contează.

 

Oamenii care duc vieți „mici” sunt, de cele mai multe ori, oameni care știu exact ce le place și ce nu.

 

Oameni care iubesc atât de mult câteva lucruri încât în spațiul lor vital nu are loc altceva.

 

Aceia sunt oamenii cei mai fericiți, dacă mă întrebați pe mine, fiindcă ei sunt experți în ei înșiși.

 

Pentru noi, ceilalți, procesul de auto-descoperire ia timp și e perfect în regulă să te trezești la 3X ani sau la 4x ani sau la 5x ani, să te uiți în jur și să îți dai seama că îți plac cu totul alte lucruri decât credeai toată viața că îți plac.

Că interesele tale sunt altele, că s-au schimbat sau că au fost așa mereu, dar nu le-ai dat voie să-ți vorbească. Că ai anumite gusturi, dorințe sau certitudini.

 

Și, de cele mai multe ori, să afli ce îți place începe cu ceea ce NU îți place.

 

Am avut nevoie și de experiențe negative, nu doar pozitive, pentru a înțelege cine sunt eu, ce vrea și ce nu vreau și, mai ales, unde trag linia.

 

Curatorierea unei vieți frumoase nu înseamnă lux.

Poate că sună puțin mai prețios și mai exclusivist, dar nu e un privilegiu rezervat unei anumite categorii de oameni.

 

Poți curatoria o viață frumoasă indiferent unde te afli în acest moment, fiindcă ai exact ce îți trebuie pentru pornire: o viață.

Ești aici, respiri, trăiești, vezi lumea, exiști. Asta e tot ce ai nevoie ca punct de pornire.

 

Tot la curatoriere m-a dus cu gândul și un text care mi-a apărut în feed-ul de Instagram în vacanță, unul dintre acele mii de postări cu gânduri răzlețe care ne trec prin față într-o zi.

 

El suna cam așa (tradus din engleză, l-am găsit în 200 de surse diferite):

 

”Cumpăr doar lucruri care îmi înfrumusețează viața. Chiar dacă am o zi proastă, pot să fierb apa într-un ibric frumos, să fac cafea într-o cană superbă, să o amestec cu o linguriță adorabilă, să stau pe o canapea comodă, într-o casă în care miroase frumos. Și apoi să stau și să mă gândesc: «Ce zi îngrozitoare! Dar, hei, uite-te la lingurița asta!»”

 

Am zâmbit, fiindcă – dincolo de glumă – este un adevăr imens în acest paragraf de mai sus.

 

Lucrurile care ne aduc cea mai mare bucurie și care vorbesc cel mai clar despre noi sunt cele mici.

 

Ele reprezintă primul mod de curatoriere a vieții. Baza.

 

Dacă am face o expoziție despre noi înșine, nu știu dacă pe pereți s-ar afla poze de la ședințele în care am luat cuvântul sau diplomele pe care le-am obținut într-o viață, dar cu siguranță ar fi loc pentru cana preferată (aleasă fiindcă ne inspiră altceva decât alte 200 de căni), căciula spre care întindem prima oară mâna în dulap când vine iarna (deși avem alte 10), filmul pe care l-am văzut de 200 de ori, notele melodiei pe care o știm pe dinafară și o putem fredona și dacă ne trezește cineva din somn la 3 dimineața, imaginea locului la care ne gândim atunci când închidem ochii și vrem să ne facem mintea să zboare…

 

Și poate, doar poate, ar trebui ca viața noastră – măruntă sau amplă – să fie plină de cât mai multe lucruri pe care le iubim și care ne fac fericiți și de mai puține lucruri „așa și așa”.

 

Să fii curatorul unei vieți frumoase înseamnă altceva pentru fiecare, dar cu siguranță unele lucruri sunt universale.

 

Și, dacă nu știi de unde să începi, începe fix de la linguriță.

 

Chestionează fiecare obiect, experiență, trăire din viața ta, prin filtrul „ASTA SUNT EU? SAU NU?”.

 

Nu „Dar mama a zis că e atât de frumoasă culoarea…”, nu „Dar a costat enorm…”, nu „Dar a fost o investiție”, nu „Dar am primit-o de la x”, nu „Dar sunt atât de norocoasă să am chestia asta, nu vreau să pară că fac nazuri…”.

 

Nu, nu. TE REPREZINTĂ SAU NU?

 

O să simți instinctiv. Poate că instinctul e adormit, dar sigur nu e mort.

 

Ca să fii curatorul unei vieți frumoase, nu trebuie decât să alegi cât mai PUȚINE (da, puține) lucruri, dar pe care să le iubești cu pasiune.

 

Să faci orice faci cu un strop de pasiune, ca și cum viața ta ar depinde de asta. Chiar așa și este.

 

Mă uitam, acum câteva zile, pe un site internațional de modă și, la categoria Accesorii, erau tot felul de obiecte de la branduri precum Chanel, Louis Vuitton, Dior.

 

Obiecte mici, cele mai mici pe care vi le puteți imagina: un clips de prins banii, un pix, un portofel de cărți de vizită care e un petic de piele cu un nasture în mijloc.

 

Lucruri eminamente MĂRUNTE.

 

Doar că erau prezentate atât de LUXOS, atât de PREȚIOS, atât de STRĂLUCITOR, încât, chiar dacă nu erai dispus să apeși pe BUY, nu ți se părea deloc revoltător că un clips de argint Tiffany costă câteva sute de euro.

 

Acel obiect părea cel mai frumos clips pe care l-ai văzut vreodată, cel mai frumos pix și cel mai frumos breloc, probabil 99% datorită modului în care era prezentat și a modului în care brandul și-a spus povestea.

 

Viața ta poate să fie exact ca acea înșiruire de obiecte: nimic „la grămadă”, totul cu semnificație, poveste și rost.

 

Fiecare alegere a ta și fiecare gest poate fi ca acel obiecțel pe care un vânzător de la Hermès îl împachetează într-un săculeț legat cu șnur portocaliu, îl așază cu grijă într-o pungă portocalie și ți-l înmânează de parcă, din acel moment, ai fi posesorul unei bucăți din bolta cerească.

 

Nu ești Dior sau Chanel, ești exact cine ești TU.

 

Și meriți ca fiecare lucru din viața ta să fie cel mai frumos și atent-curatoriat lucru din lume.

 

 

De exemplu, eu glumesc adesea spunând că nu sunt o bucătăreasă grozavă, dar sunt, în schimb, un „designer de mâncare” excelent.

 

Linia mea de performanță o reprezintă cele mai simple lucruri: supe, sendvișuri, platouri cu de toate, salate, omlete, diverse tipuri de ouă.

 

Doar că pot face, din 3 ingrediente uitate în frigider, ceva care să arate ca la un restaurant cu stele.

 

Nu „trântesc mâncarea în farfurie doar fiindcă e o felie de pâine cu 2 felii de brânză și ceva salată și vreau să fac ceva din ele înainte să expire.

 

Prăjesc pâinea, încălzesc feliile, așez salata între ele, mai pun o roșie uscată din borcan, pun un strop din cel mai bun ulei de măsline, puțină reducție de oțet balsamic. Și, evident, așez totul în cea mai frumoasă farfurie.

 

Nu fac niciodată poze, deci nu o fac ca să mă laud undeva, ar fi și absurd.

 

E pentru mine și oamenii dragi și o fac fiindcă îmi face mie viața mai frumoasă, cam ca acea linguriță din postare.

 

Pentru mine, să infuzez grijă și bucurie în asemenea gesturi este o formă de a-mi „curatoria” viața.

 

Modul în care aleg să trăiesc mă reprezintă la fel de mult cum mă reprezintă gesturile mari sau articolele pe care le scriu.

 

Dominique Loreau, una dintre autoarele mele favorite, spunea că atunci când cumpărăm un obiect, cumpărăm de fapt o parte din noi înșine.

 

Mă gândesc la asta de câte ori fac ceva, nu doar când cumpăr: fiecare lucru pe care îl fac e o carte de vizită: ASTA sunt eu. Așa vreau să fiu?

 

Într-un interviu mai vechi al lui Tom Ford, el spunea că, în momentul în care a pornit Tom Ford Menswear (în 2007), a pornit practic de la zero și că inspirația lui a fost propria persoană.

 

”Nu aveam nicio haină pentru colecție, așa că am adus toate hainele din garderoba mea și am cerut ca totul să fie făcut pe mărimea mea, pe baza acestor haine. Mi-am trimis canapelele de acasă să fie replicate pentru magazine. Am împrumutat artă din casa mea magazinelor. A fost unul dintre lucrurile cu care mă mândresc cel mai tare, fiindcă a stat la baza identității brandului Tom Ford de azi”.

Nu are legătură cu faptul că Tom Ford este un designer genial, ideea este la fel de valabilă pentru el sau pentru fiecare dintre noi.

 

Te cunoști atât de bine încât, dacă mâine îți deschizi un magazin, să iei canapelele și obiectele de acasă, să le pui acolo și să zici ”Acesta sunt eu?”. Și, dacă nu… de ce?

 

În cartea lui Isabel Gillies, COZY, și ea spune ceva care mi-a plăcut enorm:

 

”Spațiul nostru personal este o pânză albă pe care ne putem exprima identitatea și stilul. Acesta e locul în care trebuie să ne oprim și să ne gândim: de ce anume sunt interesat? Ce iubesc? Chiar așa… tu ce iubești? De unde vii?

Eu sunt din New York și, la un moment dat, la o piață de vechituri, am dat de patru tablouri mici care înfățișau mere.

M-am gândit, instantaneu: «Dacă iau aceste tablouri și le pun în bucătăria mea, de câte ori mă uit la ele o să mă gândesc că sunt o fată din New York (New York este supranumit BIG APPLE, n.red). Mi-au plăcut mult, așa că le-am cumpărat, le-am pus în bucătărie și da… de câte ori mă uit la ele, știu exact cine sunt»”

 

Asta îmi doresc eu pentru viața mea și asta vă doresc și vouă, acesta fiind motivul pentru care am scris acest articol.

 

Ca să-mi reamintesc mie și vouă să alegem doar lucruri care vorbesc despre NOI, despre gusturile, plăcerile, dorințele, visurile, valorile noastre reale.

 

Să știm că le-am ales pentru că ne reprezintă.

 

Nu pentru etichetă, nu pentru că sunt la modă, nu pentru că ne spune cineva că sunt o investiție bună, nu fiindcă le-am văzut la altcineva pe care-l admirăm, ci pentru că, atunci când ne uităm la ele… știm exact cine suntem NOI.