Bavaria este tărâmul berii și al mașinilor de viteză. Are șarm și când îți dezvăluie orașe-bijuterie precum Nuremberg, și când te lasă să tragi cu ochiul la lucruri improbabile, pe care nu te-ai aștepta să le găsești aici, precum Walhalla. Bavarezii sunt și ei oameni aparte, genul care-ți vorbește relaxat despre tot și toate, iar la final îți strecoară în șoaptă un „Să știi că Bavaria chiar e cea mai frumoasă regiune din Germania”, făcându-ți cu ochiul conspirativ. Cele 4 destinații de mai jos sunt o selecție din locurile micuțe și pline de șarm care mi-au plăcut mergând pe firul Dunării.

E genul de orășel în care e bine să te oprești dacă ai drum lung cu mașina, să iei prânzul și, dacă-ți rămâne o oră liberă, să te plimbi un pic pe străduțe. E un loc straniu și fermecător în același timp, care m-a dus cu gândul la Twin Peaks, poate și fiindcă exact cu două zile înainte vizionasem noile episoade.

 

Nu râdeți, nu are nimic sinistru, are doar un aer straniu-cinematografic compus din multe elemente care parcă n-au ce căuta împreună, dar care totuși funcționează: un coafor al unui hair-stilist rus, un garaj plin-ochi cu Chevrolet-uri vechi de epocă, un magazin de pompe funebre cu sicrie miniaturale în vitrină (vorbesc serios…), o sală imensă de „păcănele” și tot felul de buticuri vintage/second-hand, cu orice de la haine până la animăluțe de pluș vechi „de colecție” (care arătau destul de sinistru, trebuie să recunosc…). 

În rest: căsuțe colorate pastelat și cu forme atipice și asimetrii din belșug, statui contemporane ciudate, care arată diferit din unghiuri diferite, gasthaus-uri unde oamenii lucrează de generații. Piesa de rezistență sunt băile termale vechi de 500 de ani, din care au răsărit în zonă multe cabinete de osteopatie, kinetoterapie, acupunctură și alte praxis-uri relativ pretențioase pentru un oraș de doar 11.000 de locuitori.

 

Când eram acolo, la gasthaus-ul nostru stătea inclusiv un grup mare de japonezi, deci atracția există. Eu una am petrecut o după-amiază leneșă pe străduțele lui aproape pustii, în ceea ce fusese anunțat la radio ca fiind cea mai călduroasă zi de până atunci în Germania: 31 de grade Celsius.

Mergând pe un tunel care începe fix lângă Hotel-Cafe Rathaus Zum Fischerwirt (și unde puteți găsi cel mai gustos ștrudel de casă pe care l-am gustat eu vreodată, absolut fantastic) ajungeți în nici 5 minute pe malul Dunării. E o plimbare scurtă pe o potecă asfaltată, iar în preajma apusului peisajele pot fi spectaculoase.

Am o fantezie: aș vrea să-i ia cineva de mână pe oficialii din turismul romanesc și să-i aducă la peștera asta mititică și cu un nume interminabil de lângă Bad Abbach (și la aproximativ o oră de Nuremberg). Dincolo de formațiunile stâncoase vechi de mii de ani, am primit o lecție de turism simplă și elocventă, livrată din „poignet”.

 

În primul rând, ghidului de la peșteră puțin nu i-a lipsit să stea în cap doar ca să ne țină atenți la povestea lui, cu care jongla cu o plăcere extraordinară. Probabil că o spune de mai multe ori pe zi și în adâncul sufletului s-a săturat de ea, dar față de noi a fost ca un performer care are un rol important de jucat într-o piesă. La un moment dat, a stins lumina de veghe în peșteră și ne-a rugat să stăm un minut în tăcere, în beznă, ascultând sunetele din jur.

Sentimentul a fost fantastic, iar acesta e doar un exemplu de găselniță deșteaptă și cu efect la turiști. La fel de dramatic și ingenios a pus în scenă prezentarea a ceea ce numea „copilul lui”, o megastalagmită de 100.000 de ani, care seamănă cu un ochi imens de apă. În ea picură de tot atâtea sute de mii de ani picături de pe calcarul umed de deasupra și este absolut fascinant să o privești.

 

A păstrat însă piesa de rezistență pentru final, când ne-a rugat să ne aliniem lângă un perete și să ne permitem să fim surprinși. Apoi, în semi-întunericul peșterii, folosind un simplu retroproiector, a proiectat un filmuleț incredibil care arată istoria locului, de acum 150.000 de ani până în zilele noastre. De la momentul în care Dunărea a pătruns în grote și până la Homo Sapiens. Cu sunete reproduse ca și cum s-ar produce la doi pași, stele proiectate, animale mișcându-se în jur. A fost genial și am plecat cu toții râzând ca niște copii.

Ceva atât de banal: un retroproiector. Și ceva deloc banal: o idee de a face mult din puțin. Nu am putut filma, era prea prea puțină lumină, doar ne-am bucurat de acel filmuleț, iar eu una am plecat și cu un strop de amărăciune: de ce la ei se poate și la noi nu? Dar asta e o altă poveste.

Am dormit o noapte la mănăstirea benedictină Weltenburg, cea mai veche din Bavaria, iar de pe geamul meu se vedea Dunărea. A fost o experiență deosebită, pentru că este de fapt o mică fortăreață edificată la anul 620, iar turiștii sunt fascinați de ea, așa încât cu greu găsești cazare la GastHaus-ul St. Georg, din incinta zidurilor ei.

 

 

Dupa ora 7 seara se închid porțile și doar „locatarii” se pot plimba înăuntrul zidurilor. Devine practic un obiectiv turistic privat, un element care m-a fascinat mai ales în dimineața în care m-am trezit acolo. E un sentiment aparte să știi că ai un monument vechi de mii de ani doar pentru tine, preț de câteva ore, până începe să se strângă mulțimea venită de la kilometri depărtare.

De la mănăstire poți face un frumos traseu în buclă: traversezi cu o bărcuță Dunărea (durează 2 minute), iar de acolo o iei pe o potecă de circa 5 kilometri, jumătate prin pădure și jumătate pe lângă Dunăre.

 

Poteca te duce în Kienheim, un vechi oraș cu rădăcini celtice, unde poți să guști berea Schneider Weisse (o varietate de bere „albă” foarte populară în Bavaria) iar apoi să iei vaporul înapoi, având 45 de minute de călătorit pe Dunăre.

 

Ingolstadt este orașul despre care trebuie să știi dacă iubești berea și mașinile. De fapt, chiar dacă nu te dai în vânt după ele, e un element ultra-interesant de cultură generală: aici s-a dat legea purității berii, în 1516, stabilindu-se negru pe alb ingredientele din care este permisă realizarea ei până în zilele noastre, și tot aici își au sediul Audi și divizia de avioane de apărare a Airbus.

 

La Ingolstadt ai parte de o altă demonstrație de turism și ingeniozitate: un domn îmbrăcat în Ducele Wilhelm al IV-lea al Bavariei  îți cântă în engleză și germană despre istoria locului, iar la final te invită la o bere rece din fântână. Fiindcă da, există o „țâșnitoare” în perete, care la apăsarea unui buton dă bere rece în loc de apă. O găselniță simplă, cu efect maxim.

 

Ingolstadt este și locul din care a pornit ordinul secret Illuminati, în secolul al XVIII-lea, și tot aici și-a găsit scriitoarea Mary Shelley inspirația pentru „Frankenstein”, unul dintre cele mai bune romane horror ale tuturor timpurilor. Facultatea de Medicină din Ingolstadt este renumită în întreaga  Europă, iar personajul lui Shelley, Victor Frankenstein, apare în carte ca fiind student la medicină aici.

Ghida noastră, Maria, ne-a explicat că mulți turiști vin aici în căutarea locurilor din cartea lui Shelley, mai ales a camerei de experimente în care a fost creat monstrul lui Frankenstein din poveste. În cele din urmă se consolează cu clădirea monumentală a Muzeului de Medicină (pe vremuri sediul facultății) și cu superba lui curte interioară.