Scrisă de talentata Chris Bush, unul dintre cei mai apreciați dramaturgi contemporani, piesa (Not) the end of the world a fost prezentată la FITS în formula germană, Kein Weltuntergang, cu traducere în română și engleză.

 

Întrebând 10 oameni diferiți care au fost la spectacolul de la Fabrica de Cultură UniCredit Bank cum li s-a părut povestea de pe scenă, probabil vei primi 10 opinii diferite și e foarte posibil ca una sau două să fie de la oameni care au ieșit din sală pe parcursul spectacolului.

 

Nu-i judec – am învățat că gusturile se înscriu pe un spectru larg de nuanțe – și până la un punct pot înțelege chiar de ce spectacolul a fost greu de dus.

 

Nu e o poveste clasică, cu început, mijloc și sfârșit, ci sunt câteva zeci de frânturi de vieți, surprinse în intervalul succint dintre deschiderea și închiderea unei uși.

 

În esență, piesa urmărește trei fire temporale, care se bifurcă, încâlcindu-se și descâlcindu-se alternativ: un interviu de angajare la un institut de cercetări climatice, dispariția unei cercetătoare în timpul unei expediții științifice și respectiv un discurs ținut de o fiică la pierderea mamei sale.

 

Deși aparent paralele, cele trei planuri se întretaie, iar la final reușesc să livreze chiar și un twist care pune totul într-o perspectivă diferită.

 

”Mama mea a murit și, odată cu ea, a murit viața ei de până atunci și toate potențialele vieți pe care le-ar fi putut trăi”, spune unul dintre personaje, iar această propoziție este una dintre cheile care deschid cele trei uși simbolice din piesă.

Chris Bush reușește în această piesă grea, ermetică, total atipică din punct de vedere al stilului, să treacă prin malaxor zeci de concepte ale lumii de azi, punându-le într-un context palpabil.

 

Sustenabilitate, topirea calotei glaciare, alegerea de a face sau nu copii, diferențele și prejudecățile rasiale, alegerile nutriționale vegane versus omnivore, temperatura oceanelor, problema animalelor rămase fără hrană… plus alte câteva zeci de micro-subiecte sunt dezbătute de cele trei personaje, într-o infinitate de fire temporale.

 

Nu există nici măcar un strop de judecată sau de predică în piesa lui Bush, conceptul de multiverse fiind utilizat aici și ca o metaforă pentru pluralismul părerilor.

 

Într-unul dintre firele temporale, o tânără cercetătoare intră la un interviu și este atacată de intervievator pentru că nu are copii și la un moment dat își va dori să aibă, punându-și pe pauză proiectele științifice.

 

În alte deschideri ale ușii, devine o problemă faptul că are copii, în altul că a vrut să adopte în loc să facă un copil al ei sau că nu își dorește deloc să aibă copii.

 

Pentru fiecare opinie fermă sau alegere a cuiva, există o opinie contrară a altcuiva, care poate degenera în acuzații, abuz sau bullying.

 

Sau, pur și simplu, poate deveni un mod dulce-amar de a interpreta aceeași situație:

 

„Iertați-mă că am întârziat, am venit cu bicicleta. Știți, din respect pentru planetă.

– Nu și pentru timpul meu, se pare”.

 

Fiecare micro-scenariu oferă toate variantele posibile în raport cu aceste subiecte sensibile, de la variante pe care le agreăm până la cele care ne revoltă sau ne încleștează pumnii, pentru că în esență toți avem păreri diferite, în funcție de fondul interior și de contextul în care ne găsim.

 

Nici măcar în raport cu un subiect vital, de viață și de moarte, precum schimbarea climei și distrugerea planetei, nu reușim să ne plasăm pe același fir temporal din multiversul părerilor.

 

Spectacolul reușește să aibă și umor pe alocuri, ironie și nuanță („Nu poți să fii un om extraordinar și un părinte extraordinar. Mama mea a fost un om extraordinar”), dar mai ales reușește să-ți sădească în minte multe idei și micro-idei despre lumea în care trăim.

 

Fără să-ți spună în ce direcție să le dezvolți, ci lăsând-te pe tine să le crești sau să le înăbuși după cum simți sau cum poți.

 

Mi-aș dori să mai văd „(Not) the End of the World” o dată sau poate chiar de două ori, ca să pot să-i surprind toate nuanțele și să sedimentez mai bine unele idei care mi-au rămas în minte.

 

Pentru mulți, chiar și o unică reprezentație urmărită cap-coadă a părut prea lună și chinuitoare, dar eu, ca amatoare de subiecte pe care alții le-ar considera ciudățenii, am savurat fiecare idee și teasing intelectual.

 

Dacă în călătoriile voastre întâlniți acest spectacol la vreun teatru din străinătate, într-o limbă de înțeles pentru voi, nu îl ratați. Poate o să vă enerveze, o să vă facă să vă foiți în scaun, o să vă zgândăre zone pe care nu le voiați atinse. Dar va merita efortul.