Mulți ani am trăit fără mine.

Eram acolo, desigur, dar în centrul intereselor mele erau altele: lumea, oamenii, cei din jur, anumite persoane pe care voiam să le impresionez, oameni cărora voiam să le dovedesc lucruri.

Simțeam că nu aș putea trăi fără să bifez acceptarea lor, admirația lor, sentimentul că sunt luată în seamă, că și eu contez undeva.

Nu știu dacă toți trecem prin aceste etape, dar știu sigur că suntem mulți care ne luptăm cu această dorință de a fi văzuți, acceptați și validați, mai ales într-o cultură precum cea est-europeană, în care școala mai degrabă dărâmă încrederea de sine decât să ajute la construirea ei.

 

Nu știu când m-am debarasat de povara „altora”, dar sigur nu a fost ceva instantaneu sau conștient, ci un proces încet de redescoperire a propriei persoane.

Ca atunci când te dezbraci, pe rând, de un costum greu, compus din multe piese și straturi, și pe măsură ce dai jos o pereche de mănuși, un guler, un fular, simți că respiri mai liber.

Și realizezi că nici nu vrei să le mai porți vreodată.

Au fost etape pe care le-am parcurs și, la finalul lor, m-am uitat în urmă și am zis ”Așa ceva nu mai vreau niciodată!”.

Pe măsură ce am adunat bucăți din mine pe care le răspândisem care încotro, pe care le dăruisem în cele patru zări, pe care le investisem în oameni și locuri care nu mi-au dat nimic înapoi, am simțit că încep să mă recompun.

Că redevin tridimensională… de fapt că devin pentru prima dată tridimensională, un om care se vede și se cunoaște pe sine la 360 de grade.

 

Deci acestea sunt limitele mele, asta e ceea ce contează cel mai mult și astea sunt lucruri care nu mă interesează deloc.

Bun, putem porni de aici să distilăm nuanțele și umbrele intermediare.

Nu a fost un proces facil, dar mi se pare cu atât mai greu de parcurs pe măsură ce trece timpul și ne afundăm în societatea digitală și hiper-conectată a vremurilor.

Când eram eu copil sau adolescentă, presiunea socială era infinit mai mică și eminamente offline: te oglindeai în aprobarea sau dezaprobarea lumii în funcție de oamenii care-ți ieșeau în cale.

În ziua de azi, cu presiunea rețelelor sociale, ai un milion de ocazii pe minut să te simți inadecvat, fiindcă sunt peste un milion de păreri, imagini, viziuni diferite despre viață care se bat pentru un loc în feed-ul tău.

Și e mai tentant ca oricând să zici „Da, poate ei au dreptate și eu mă înșel”.

 

Mi-am dat seama că nu pot trăi fără mine – că sunt singura părere la care nu sunt dispusă să renunț – atunci când mi-am cristalizat valorile de viață în mod unilateral.

Nu ceea ce am auzit, ce mi s-a spus sau ce s-a transmis din generație în generație până a ajuns la mine.

Valorile mele sunt CRED EU că e bine, frumos, adecvat, luminos pentru mine.

Și, atât timp cât valorile mele nu fac rău nimănui, nici nu trebuie să le justific sau să le explic lumii întregi.

Dacă acum zece ani se dădeau zeci de bătălii în mine – între ceea ce îmi doream eu și toate presiunile, influențele și lucrurile care se întâmplau în jurul meu – în ziua de azi se dau sute sau mii, dar nu le mai conștientizez.

Mi-au intrat în reflex, iar bătălia e doar o selecție automată între DA ȘI NU care durează o secundă.

Când ceva contravine valorilor mele fundamentale, nu mai există niciun proces de urmat, doar un DELETE.

Ca filtrele de mail care direcționează automat în spam anumite mesaje, nu mai am nevoie să parcurg raționamente elaborate ca să spun NU. Chiar dacă tot restul lumii ar zice DA pe nerăsuflate.

Când spun DA, e un DA din tot sufletul, iar când spun NU e un NU care iese cu tot aerul din plămâni.

Nu mai există „Nu prea aș vrea să fac asta, dar…” sau „Chiar nu e ceva ce mi-aș dori, dar hai totuși…”

În acel moment, știu doar că am de ales între mine și restul lumii – cu tot ce vrea ea – iar eu fără mine chiar nu mai pot trăi.