Acum câteva zile, povestind cu un prieten despre un moment mai dificil din trecutul îndepărtat, m-am trezit spunându-i următoarele cuvinte: „Nu am spus nimănui despre chestia asta, tu ești singurul.”

Și după ce i-am repetat de vreo câteva ori asta, pe parcursul discuției, persoana – care întâmplător are și o formare prealabilă în psihoterapie – mi-a trântit o replică dură, dar necesară: „Auzi, dar ție ți se pare așa o glorie chestia asta?”

Am tăcut subit și am îngăimat un „Nu, dar… eu mereu mă descurcam singură, nu spuneam nimănui” și chiar în timp ce o rosteam am realizat cât de greșită este.

Pentru că e un fel de „Trebuie să fie greu, dacă le-aș spune și altora și am duce împreună greutatea, n-ar mai fi greu, deci nu… trebuie să mă lupt eu cu ea.”

Apoi m-am dus cu gândul la ceva mult mai simplu și amuzant: un moment care implică prima mea pereche de ochelari de soare, o pereche banală cumpărată în adolescență, pe care am iubit-o și purtat-o mulți ani.

 

Și, în timp ce făceam școala de șoferi în miezul unei luni iulie de caniculă, mi-am dat seama că nu doar căldura din Matizul fără aer condiționat mă deranja, ci și soarele puternic care-mi bătea drept în față.

Și, cu inocența pe care doar în anii 90 o mai puteai avea, l-am întrebat pe instructor: „Nu vă supărați, pot să îmi pun ochelarii de soare la volan?”.

Omul s-a uitat la mine, a bufnit în râs și a zis: ”Cum adică… dacă poți? De ce să nu-i pui?”

Ei bine, în mintea mea, ochelarii de soare știrbeau din prestanța mea de viitoare șoferiță care ar fi trebuit să se descurce cu toate vicisitudinile statutului de șofer, de la oglinzi, volan, pedale, viteze, trafic, până la orice arunca natura înspre el: soare, caniculă, 50 de grade.

 

Știu că pare ceva de o inocență copilărească, dar momentul în care mi-am pus la ochi acea pereche de ochelari de soare a fost o victorie.

Brusc, conduceam cu 80% mai bine decât la precedenta ieșire pe traseu, iar instructorul meu de atunci a continuat să râdă de mine pe tema asta pe tot parcursul lecțiilor noastre.

De câte ori nu am simțit, în viață, că doar dacă e greu e ceva de seamă?

Că doar dacă am suferit înseamnă că a meritat?

O bună prietenă îmi povestea cum s-a simțit aproape rușinată, pe un grup de mame, când a spus că a născut în 15 minute, iar comentariile au început să curgă: „Eu m-am chinuit în travaliu două zile, nu știi tu ce înseamnă…” sau „Eu pe fiul meu l-am născut după șase ore de chin.”

Inconștient, era olimpiada durerii: dacă am suferit mai mult, înseamnă că suntem mai „mame” decât altele.

Sau, cum spunea Marguerite Yourcenar: „Ne simțim superiori dacă am suferit mai mult, iar vederea unor oameni fericiți ne scârbește de fericire.”

Valabil la absolut orice, de la purtatul unor ochelari de soare în loc să te chinui să-ți „obișnuiești ochii”, până la a-i spune unui prieten ”Am o problemă, ajută-mă!” sau a-ți dori o viață mai simplă, mai așezată, mai lină, și a face tot ce presupune asta.

În cazul meu, asta a însemnat un bilanț a tot ceea ce sunt și nu mai vreau să fiu, dar și o proiectare lucidă a tot ce vreau să devin: noua Diana care iese din coconul vechii Diane.

Nu trebuie să ne fie mai greu decât ne este… decât dacă vrem.

Și atunci e doar o alegere, nicidecum soarta crudă care se pune în calea noastră.