Despre tot ce-i fin și fain

Povestea unui domn: Alexandru, un pantofar de cursă lungă

read time 10 min
 
13 mai, 2017

Povestea unui domn: Alexandru, un pantofar de cursă lungă

Încalță România de 25 de ani, dar este prima oară când iese la rampă într-un interviu. Alexandru are 71 de ani împliniți astăzi, iar povestea lui dovedește că îți poți construi o carieră fulminantă fiind un autodidact cu o pasiune incredibilă pentru pantofi.

by

Există oameni care vor să iasă în față cu orice preț. Mulți oameni. Apoi există o categorie considerabil mai mică de personaje pentru care perspectiva ieșitului în public e tot atât de comodă ca o plimbare într-o pereche de pantofi care te strâng. Din păcate, taman ei, cei care nu vor să vorbească au cele mai interesante povești de spus. Sunt acei oameni pe care te dai peste cap să-i convingi să iasă în față, iar ei îți răspund, senini, „Nu, mulțumesc, eu îmi văd de treaba mea”. 

 

Sunt oamenii care tac și fac și care și-au dedicat viața unei vocații, în cazul lui Alexandru încălțămintea. El este omul din spatele „CONDUR by alexandru” și „d’Alexandru” și se prezintă, răspicat, „cizmar”. E un cuvânt care-i place pentru că e nepretențios și frust. De-a lungul interviului nostru îmi vorbește de bombeuri, ștaifuri, „rașpăl”, despre cum „dai fața” pantofului. Arta unui pantof bun stă tocmai în aceste mici secrete și tipicuri, pe care doar cizmarii adevărați le știu. De ce să-ți fie rușine că ești un „făcător” de pantofi?

„De-a lungul timpului au venit la atelier mulți care mi-au spus din ușă: Eu am brandul X și vreau să-mi produceți cutare pantof”. Începi să te strângi de spate când auzi și să te întorci spre scaunul de cizmar. Eu de 25 de ani mă străduiesc să construiesc un brand și alții au impresia că-l au în buzunar de ieri. În ziua de azi, toată lumea se poate intitula așa cum vrea”.

 

Pe Alexandru îl urmăresc pentru această poveste din 2012 și am scris articolul zâmbind și pe alocuri râzând, în timp ce-mi aminteam intâlnirea noastră. Vedeți voi, Alexandru nu are doar șarm, are tâlc. Nu e un doar amuzant, e hâtru. E nevoie de termeni nuanțați pentru a-l descrie, pentru că e un om care s-a format el pe el însuși, adăugând strat peste strat. Cam cum se adaugă papul de cizmărie pe căptușeala pantofului, în mai multe straturi succesive, pe pipăite, fără să vezi clar, dar intuind și simțind unde trebuie să insiști mai tare.

 

Alexandru s-a născut cu un talent nativ pentru desen, pe care inițial l-a îngropat sub o carieră prozaică. Șofer de cursă lungă. „Știi, sună foarte frumos o poveste în care ai avut un bunic care făcea pantofii regelui sau când ai deprins meșteșugul din tată-n fiu, dar eu n-am avut pe nimeni care să facă asta. E o pasiune care a apărut odată cu mine”.

 

Ca șofer de cursă lungă, o parte dintre transporturile lui erau stocuri de piele, fiindcă România asigura materia primă de încălțăminte pentru toate țările din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, organizație a statelor comuniste europene n.red). La vamă, i se mai cerea să deschidă ușa și să prezinte marfa pentru verificare. „Țin minte că deschideam ușa și venea un miros de piele incredibil, mai ales că pe atunci procesul de tăbăcire era vegetal, fără chimicalele de azi. Mirosul acela îmi va plăcea întotdeauna”, își amintește el. Apoi, în șoaptă, cu o mină serioasă: „Știi, eu nu cred în reîncarnare, dar dacă există, într-o altă viață sigur am fost câine”. Râde cu poftă. „Simt mirosul la minute bune după ce un om a ieșit din încăpere, am avut mereu sensibilitatea asta”.

 

CONDUR by alexandru s-a născut acum 25 de ani și se adresează unei nișe de femei „care preferă să citească, nu să-și cumpere pantofi”. O femeie inteligentă, care lasă pe planul doi brizbrizurile, dar când își cumpără o pereche, o face asumat și se și îndrăgostește.

„Noi, bărbații, le privim altfel pe aceste femei, cele care nu se străduiesc să epateze. Au frumusețea lor, care vine din forța interioară. Nu trec neobservate, să nu crezi asta nicio clipă. Sunt atât de frumos organizate pe dinăuntru încât îți place dâra pe care o lasă în urmă. Sunt femei care nu se aruncă pe modă”.

Faptul că linia de damă vinde bine și face volume în toată lumea, din România (atât pe site-ul propriu cât și pe Fashion Days) până în Japonia, Shanzen (China), Orientul Mijlociu sau Rusia i-a permis confortul de a dezvolta în 2015 linia bărbătească made-to-measure: d’alexandru.

 

Totul se face manual, în două săptămâni, pe gusturile fiecărui client în parte, iar fideli lui Alexandru îi sunt mulți bărbați de seamă, din lumea afacerilor, a arhitecturii, a avocaturii… Oameni care apreciază calitatea și care se aduc unii pe alții, din vorbă-n vorbă. Acesta e un alt dar al lui Alexandru: știe să vorbească deopotrivă cu oamenii simpli și cu președinții de companii sau celebritățile. Și unii, și alții, sunt la fel de importanți.

 

Brand-managerul Mihaela Mihalache, mâna lui dreaptă în business, îmi relatează un episod tipic pentru atelier. „Într-o zi vine la mine Alexandru și mă întreabă direct: «Știi ce aia Cosem?» Mă gândesc, întreb dacă nu e cumva «coasem», iar Alexandru mă privește impasibil. Apoi concluzionează: «E un serial turcesc, cel mai tare serial turcesc în momentul ăsta. Nu știi, nu?». Dau din cap, iar el se îndepărtează, triumfal: «Ei, fetele mele din atelier ȘTIU»”.

Râdem amândouă. Așa e Alexandru. Îi place să fie la curent cu tot ce e nou, de la lumea interioară a fetelor din atelier și lucrurile care le pasionează până la blogging, tehnologie sau ceasuri, preferatele lui. În felul acesta a și clădit cariera pe care o are azi: pe multă curiozitate și documentare migăloasă.

 

Spre exemplu, vrând să facă cizme de călărie, a vorbit cu câteva zeci de proprietari de cai și producători de astfel de cizme din afară. Voia să știe de ce, în designul cizmei de călărie, ea trebuie să fie ridicată pe exterior. „Așa se face”, i-au răspuns cu toții. „Nu, nu înțelegi, eu trebuie să știu de ce”, a insistat Alexandru. Încă nu a primit un răspuns, iar până atunci nu se apucă de ele, deși know-how-ul tehnic îl are deja.

”Eu știu că sunt mulți oameni îndrăgostiți de lucruri frumoase și e posibil ca fix un astfel de om să-mi comande o asemenea cizmă de călărie. Și eu să nu știu cum să-i croiesc modelul și să mă fac de râs sau să mă întrebe omul de ce are acea formă și eu să nu știu să-i spun povestea. Aș muri de rușine. Nu se poate să mă întrebe cineva un lucru legat de munca pe care o fac și eu să nu știu DE CE. Dacă scot ceva pe piață, eu trebuie să știu tot în cel mai mic detaliu. Serios îți spun… aș muri de rușine”.

 

Fine Society: Cum ați ajuns să faceți pantofi? Exista pasiunea asta încă dinainte de a fi șofer de cursă lungă?

Alexandru: M-am gândit de multe ori și mi-am amintit un singur lucru. Aveam 18 ani, eram în clasa a XI-a. O clasă care mi-a plăcut așa de mult încât am repetat-o (râde). Și la magazinul Cerbul, vizavi de Gara de Nord, aveau în vitrină niște pantofi gri. Am întrebat-o pe doamna vânzătoare dacă nu au cumva și șireturi gri. Îmi aduc aminte că doamna s-a dus în spate și mi-a adus șireturi gri din magazine. I-am cumpărat o floare pentru asta.

 

N-am avut niciun bunic sau străbunic care să facă pantofi, nici vorbă. Dar am copilărit pe Văcărești, în cartierul abatorului, unde erau mulți producători de hamuri de cai. Eu am prins și trăsurile, și mașinile. Și oamenii atârnau în cuie, pe perete, hamuri de cai. Nea Vasile era cizmarul din cartier și noi, copii fiind, mergeam să ne uităm ce face pentru că eram curioși. Și țin minte cum nea Vasile îi spunea într-o zi unui croitor: „Vine ofițerul și-mi ia gâtul, nu mai țin minte dacă i-am pus sau nu talpă dublă la pantof”. Și eu imediat întreb: „De ce talpă dublă?”. „Ca să scârțâie, copile”.

 

Pe Nea Petrică îl recunoșteam de departe, după scârț. Lui Unchiu Gogu îi scărțâia altfel. Altor bărbați altfel. Era un cartier de fanți, ăsta era parfumul perioadei. Visul meu era – nu râde – să fiu ca Gigi Găinaru, care era un fel de dur al cartierului. Când îi spuneam mamei, luam bătaie rău de tot. Totuși, nu cred că m-a bătut destul, dacă mă bătea poate ieșea ceva din mine mai repede (râde).

 

Știi, asta e ironia vieții: oamenii bătrâni își aduc aminte cu exactitate ce au făcut în 1900 toamna, dar uită dacă au lăsat sau nu aragazul deschis. Eu unul îmi aduc aminte cu precizie mirosuri din trecut. Cum simt un anumit miros, cum se deschide sertarul amintirilor.

 

Și totuși, ați ajuns șofer de cursă lungă. Când ați făcut virajul spre pantofi?

Și când eram șofer de cursă lungă, făceam diferite lucruri pentru fondul plastic. O cunoscusem pe Lucreția Pacea și așa intrasem în circuit. Talent la meșterit și desenat am avut mereu, iar odată ce a venit revoluția din 1989, mi-am dat seama că trebuie să fac altceva. Mi-am tăiat haina de piele, aveam una frumoasă, cu cusături duble pe mânecă, și am făcut din ea o geantă.

 

 

Fata care a primit geanta a fost foarte încântată de ea și acela a fost un declic: ea fiind entuziasmată, eu am crezut, din acel moment, că sunt bun la ceea ce fac. Chiar dacă nu știu cât de adevărat era atunci. Și am zis „Gata… mă apuc de pielărie”. Ca șofer, transportasem piele, știam unde sunt tăbăcăriile, am început cu tăbăcăria Jilava. Mergeam cu bănuțul, cumpăram doi metri de piele, făceam ceva cu ea, primeam bănuți, mergeam iar cu ei la tăbăcărie și tot așa.

 

Nu aveam mașină de cusut, dar învățasem să strâng pielea și s-o lucrez. Și mai ales învățasem să-mi folosesc capul ca să-mi dau seama de ce are nevoie o femeie. Mi-am adus aminte că am condus cândva o doamnă acasă și a stat mult pe scări să-și caute cheile, așa că am pus un buton de care să-și atârne inelul cu cheile. Țin minte că a avut mare succes la vânzătoarele de halviță (râde). Firește că nu era ceva inventat de mine, era ca și cum ai fi conceput roata din nou, în secolul XX.

Deci ați început cu gențile, nu cu pantofii. Pantofii când au apărut?

 

Începuseră să mă întrebe oamenii: dacă tot lucrezi cu piele, de ce să nu faci pantofi? Și eu le spuneam clar: „Nu fac pentru că nu mă pricep”. Așa că am angajat oameni care să se priceapă, doar că am realizat că sunt la mâna lor. Erau meșteri buni, în acea perioadă, prin 1991, încă mai erau meșteri grozavi. Și făceau ce voiau din mine. Așa că m-am dus la fabrica de pantofi Dâmbovița, am cerut să vorbesc cu inginerul-șef și i-am spus că eu vreau să învăț să fac pantofi și vreau să știu cât mă costă asta.

 

Am aflat atunci că respectivul era și profesor la școală, am avut noroc. În fiecare zi mergeam să învăț ce înseamnă ștaif, bombeu, vreo 6 luni am făcut asta zilnic. Intram în atelierul de creație, vedeam modelele, inginerul mă punea să reproduc câte ceva și nu-mi ieșea. Ulterior am înțeles că trebuie să ai tiparagii, oameni buni pe diferitele competențe tehnice… Și am tot continuat să învăț, nu m-am mai oprit niciodată. Meșterii din atelier n-au mai făcut niciodată ce-au vrut ei din mine. Ba chiar veneau ei să mă mai întrebe lucruri.

 

În 1996 am dat vreo 2.000 de dolari pentru școală în Italia, ca să învăț să gândesc pantofi, nu doar să-i produc. În fabricile de la noi te mai primeau să vezi chestiuni tehnice, cum se trage pe calapod, dar nimeni nu îți explica de ce curba e așa și nu altfel sau cum gândești unghiurile unui pantof. Norocul meu a fost că mi-a plăcut geometria în spațiu și la matematică fusesem mereu bun. Am învățat să gândesc rapid și să înțeleg ce se întâmplă când poziționezi un element într-un anumit fel. E tehnică și teorie. Povestea cu arta lasă-i-o lui Salvador Dali, care e unic. Restul suntem cizmari, zugravi, alte povești.

De unde a venit dorința de a face pantofi bărbătești?

În 1998 eram în Italia, la Vigevano, vizitând atelierul de încălțăminte al unui nebun. Da, un nebun. Mi-a spus că el nu dă banii pe magazie de depozitat pantofii, fiindcă la cât de bine lucrează, trebuie să vină clientul să-i ridice când sunt gata. Că el nu stă să depoziteze nimic pentru nimeni. „Și dacă omul nu poate să vină chiar atunci?”, am întrebat eu. ”Îi scot în stradă!”, a tunat el. (Râde). Ți-am zis, un nebun, dar când vorbea de pantofi se transforma complet, îi luceau ochii. L-am întrebat de ce face atâta deosebire între un pantof de damă și unul bărbătec. Mi-a zis ”Alexandru, femeile sunt frumoase oricum, n-ai ce să le faci. Pentru bărbați trebuie să muncim mai mult ca să-i facem frumoși”.

 

Dincolo de umor, mi-a rămas în cap atunci că pentru pantoful bărbătesc trebuie să muncești mai mult. E o muncă diferită complet. Doar dacă pui mâna pe calapod simți că e de două ori mai greu decât unul de damă. Apoi, când pui mâna să-l lucrezi, să-i scoți fața… Uite, dacă tu astăzi îmi comanzi un pantof de damă, peste 2 zile îl încalți. Un pantof de bună calitate, cu toc de 10, calapod comod, poți să dansezi în el. Dar dacă astăzi îmi comanzi un pantof bărbătesc, aștepți 2 săptămâni.

 

 

La pantofii de damă folosim solvenți și soluții care se usucă instantaneu, iar dacă nu se usucă ele le uscăm noi. La cei bărbătești dai cu pap de cizmărie (o substanță specială de lipire n.red), iar acest pap e un criminal. Trece prin căptușeală, prin piele, prin tot, iar când se usucă lipește atât de rău încât nu mai scoți calapodul din pantof. Cândva am tăiat un pantof ca să recuperăm calapodul.

 

Noi folosim căptușeală de calitate, iar pielea oricum lucrează în continuare, are pori. Când papul de cizmărie se presează pe calapod, trece prin porul căptușelii și se lipește. Și atunci tu, cizmar, plângi. Ca să fii sigur că nu se lipește, trebuie să întinzi papul cu degetul pe căptușeală, câte un strat pe rând, până când ți se îneacă degetul în material și nu mai alunecă. Atunci înseamnă că s-a format stratul și nu mai trece prin căptușeală. Durează vreo oră să faci asta. Totul se face pe pipăite, nu vezi nimic, nu e proces industrial, îți folosești degetele.

 

Când tu cumperi un pantof, nu știi ce e înăuntru. Pantoful nu-ți poate povesti, iar în prezent sunt o mulțime de artificii pe care le poți folosi ca să faci lucrurile mai repede și mai ieftin. Așa apar diferențele între pantofi, exact ca la ceasurile mecanice. Nu vezi componentele dinăuntru, dar ele trebuie să fie perfect șlefuite și finisate.

 

De exemplu, vezi de multe ori pantofi bărbătești scolfâlciți, strâmbați. Nu există așa ceva la noi, fiindcă pantoful făcut manual e un pantof rigid, nu e moale. Mai vin clienți care întreabă „Nu aveți piele mai moale?”. Pielea e foarte moale și calapodul comod, dar pantoful în sine e rigid fiindcă așa trebuie să fie.

V-am descoperit întâmplător, așa cum se întâmplă cu majoritatea celor care ajung la atelier. N-ați vrut niciodată să vorbiți și nici să bateți toba. De ce?

Noi ăștia suntem, construim un brand de 25 de ani încoace, nu ne place să-l vârâm pe masă nimănui. Mergem în ritmul nostru, iar cine rezonează bine, cine nu, nu. Bineînțeles că am nevoie de bani, toată lumea are, dar nu vreau să-i fac oricum, nu cu orice preț, nu cu „uite pantoful, ia pantoful”. Te rog să mă crezi că îmi este imposibil. În momentul în care o să vreau s-o fac, o să mă opresc, o să închid ușa și o să plec.

 

Uite, la încălțăminte pentru doamne am evitat întotdeauna reclamele, campaniile zgomotoase. Am făcut acum câțiva ani ceva mai neconvențional: am luat 7 cliente fidele, 7 doamne. Una dintre doamne era din top management la o multinațională, o alta deținea o clinică medicală, o alta o casă de arhitectură, o fabrică de mobilă și tot așa. Femei puternice. Le-am fotografiat în pantofii lor preferați CONDUR by alexandru, în mediul lor de lucru. Aceste doamne și-au asociat practic imaginea cu noi, au apărut cu nume, prenume, funcție, fiindcă le place ceea ce facem.

 

La pantofi bărbătești ne-am adresat tot sectorului de business și am avut norocul să ne vină oameni care poartă și branduri precum Laszlo Vass, John Lobb. Când spun numele astea, ar trebui să mă ridic în picioare. Ei, și vin oamenii aceștia și pleacă cu pantofii mei în picioare. Sunt oameni care știu ce poartă, care își asumă ceea ce poartă și care înțeleg că în funcție de pantofi ți se schimbă și gestica. Te simți altfel, mergi altfel când știi că ai un pantof potrivit pentru tine.

 

Știi, inițial ne-am gândit că vom vinde mulți pantofi bărbătești negri, maro, gri, dar ca să atragem puțin atenția am făcut prototipurile mai spectaculoase: gri cu turcoaz, caramel cu turcoaz, albastru electric cu vârful înnegrit fin. Ne gândeam că le iau ochii oamenilor modelele și după aceea vin și le facem pe comandă negru, gri. Ei, mă crezi că exact acești pantofi se vând? Gri cu turcoaz, albastru electric! Nu ne-a venit să credem.

La pantofi pentru femei vă pricepeați deja de 25 de ani, dar ce a presupus deprinderea de a-i face și pe cei bărbătești?

Am pregătit colecția patru ani. Am mers la târguri, am căutat pielea potrivită, am căutat pap de cizmărie – o substanță care nici măcar nu se mai fabrică. Nu aveam unde să găsesc pap și toată lumea îmi spunea că n-am nicio șansă să găsesc. Am sunat un absolvent al facultății de textile și pielărie de la Iași, unde știam că se face multă chimie. L-am întrebat „Nu mai ai pe acasă caietul cu formule?”. ”Ba da, sun un alt coleg”. Și l-a sunat și mi-a dat omul formula chimică a papului.

 

Am fost la ateliere de vopsit pantofi, în Italia, și am descoperit vopselurile ecologice. Pot să spun „Bagă pantoful meu în pământ și sădește o floare acolo și îți garantez că o să crească o floare. N-o omori”.  Îmi plac amănuntele. De exemplu, șireturile noastre au capetele metalice, iar dacă pantoful are o cataramă aurie, și capătul trebuie să fie tot auriu. De ce? Ca să fie frumos.

 

Am fost și eu tânăr, mă uitam la fete și le-am apreciat mereu pe cele care aveau grijă de desuurile lor, de lucrurile care nu se văd. Și m-am gândit: dacă femeile se preocupă de asemenea amănunte, de ce să nu avem și noi, bărbații, grijă de căptușeală, de design? Un pantof cu o căptușeală deosebită te face să te simți într-un fel. După ce bagi piciorul nu mai știe nimeni, dar știi TU. Dacă tu ai o relație bună cu tine însuți, îți pasă. Nu trebuie să vadă nimeni altcineva ca să-ți pese.

 

Eu cred în detalii și mi-am dorit atât de mult această linie bărbătească încât nu fac rabat de la calitate. Nu valorificăm orice rest de piele, nu credem că merge și așa. Am făcut inclusiv cutii din piele pentru pantofi: negru cu interior portocaliu. Bărbații le iubesc și uneori ne comandă altele, fiindcă pe cele pe care le dăm cu pantofii le „fură” soțiile.

 

Asigurăm și mentenanță, fiindcă nu sunt pantofi de care te descalți de stângul cu dreptul și pe care-i lași aruncați. Au nevoie de periaj, de cremă, de grijă. Știi că există un rus în Londra care îți ia 500 de euro doar ca să-ți „refrișeze” pantoful? E un specialist susținut de John Lobb. Apropo, uite ce mi-a plăcut mie mult la Londra, când am fost pe strada lui John Lobb: majordomii. Mă topesc când îi văd cât de mândri sunt de munca lor. Au un cult al propriei meserii. De ce la ei se poate și la noi nu?

Vă place cuvântul acesta: „cizmar”.

Eram la un moment dat la o reuniune de oameni care făceau pantofi. Și mă trezesc eu să spun „Noi, cizmarii, ar trebui să ne apucăm să facem…”. Lângă mine, un domn se revoltă imediat: „Cizmar oi fi dumneata, eu sunt absolvent al Școlii de Arte Frumoase din Timișoara”. Am amuțit. „Scuzați-mă”, am zis. ”Atunci, cu tot respectul: ce naibii căutați aici printre noi, cizmarii?”. Lăsând gluma, mi-am dorit o asociație a producătorilor de încălțăminte, ca să obținem fonduri și informări pentru târguri, să avem o listă generală de furnizori, la nivel de breaslă. Aveam în cap să avem și noi breasla cizmarilor din București, cum e în Brașov breasla țesătorilor.

Cât de greu e să mai faci lucruri neconvenționale, diferite, în lumea de azi în care s-a cam făcut totul?

Știi, patru ani am cochetat cu creația și nu pricepeam de ce nu iese chiar ce mi-am dorit. Până când am pus mâna pe un catalog al lui Nicholas Kirkwood și am înțeles. Omul acela e o simfonie… La el totul e în spațiu, explodează treptat, te ridică și te face ușor și frumos. Când l-am văzut, m-am trezit. E foarte bine să te trezești, dacă nu o faci ești ori nesimțit, ori idiot, și amândouă sunt de rău. Stai cizmar și cunoaște-ți lungul nasului.

 

 

Am înțeles, apoi, care e circuitul creației adevărate, al creației care setează tendințe. Eram în portul Porto San Giorgio, zonă renumită pentru producția de încălțăminte. Și am văzut cum se naște un design: creatorul se duce cu linia lui cu vreo 2 ani în avans. Desenează ceva ce-i place lui, după care merge la fabrica de tocuri. Numai în capul lui e tocul, până în acel moment, așa că stă lângă modelist și îi explică. Face tocul din lemn, apoi merge și îi face calapod din lemn, apoi ia modelul astfel rezultat și îl face din piele, iar dacă după toată munca vede că n-a ieșit ce a vrut, aruncă și o ia de la capăt. Asta înseamnă să fii creator de modă.

 

În perioada în care toată lumea făcea tocuri conice, exista un astfel de creator care desena un toc evazat, care a intrat după doi ani în modă. Fiecare vede evazatul acela în felul lui. Evazatul creatorului îl poartă Madonna, să zicem, iar restul producătorilor de pantofi din lume îl reintepretează în felul lor. Ei, cei 5 milioane de fani ai Madonnei, aceia au nevoie de Alexandru, care a aflat și el că se poartă tocuri evazate și a făcut modelul lui. Și a făcut și pe verde, că Pantone a ieșit și a spus că asta-i culoarea anului: verde.

 

Eu, Alexandru, într-un atelier de 16 persoane, din care ies 600 de pantofi pe luna, voi face 300 cu toc evazat, restul vor fi cu toc ușor ascuțit sau ușor rotund, stiletto. Și am și pe verde. Ce sunt eu: copiator, reproducator? Nu, eu sunt producator de pantofi. Cizmar. Creatorii aceia de pantofi – imi ajung 10 degete si i-am numarat pe cei mai buni – sunt cei care „nasc” trendurile. De asta nu-i nicio rușine să te numești „cizmar”. Eu sunt mândru de asta, fiindcă fac ce am iubit mai mult dintotdeauna.

Fotografii: d’alexandru

8 Comments

  • Mihaela G. spune:

    Minunat interviu si extraordinara poveste de viata !

  • Carmen Neagu spune:

    Super frumos! Este superb sa stii si sa faci ceea ce-ti place! Frumos interviu, frumosi oameni!

    Mult succes!

  • Ana spune:

    Ce frumos interviu! Pantofii sunt superbi, azi e prima data cand aud de ei, prin acest articol, nici nu stiam ca se mai fac pantofi manual, ca mai exista cizmari adevarati. Fiecare pantof parca are o poveste. Ma bucur cand vad oameni pasionati, care daruiesc pasiunea lor.

  • SORIN MITRUT spune:

    un domn ..cu stil … mi a folosit mult acest interviu .. m a impulsionat .. de multa vreme ma straduiesc sa lansez o linie de creatie pantofi barbatesti … sunt munti de urcat …apoi alti munti … respect pt acest om ..am 48 de ani ..credeam ca nu mai merita sa lupt… dar m am razgandit ..il voi gasi cumva pe acest om …si l voi ruga sa ma invete ..sa am rabdare . felicitari .

  • Gabriel Negrila spune:

    Acum vreo 10 ani, cred, vorbeam cu Alexandru despre dorinta lui de a face pantofi barbatesti. De a face pantofi „gheatra”. Parea doar un vis. Ma bucur mult ca a reusit sa-si implineasca visul. Este un om deosebit.

  • Alexandru spune:

    Un deliciu sa-l asculti pe Alexandru! Un om aparte de la care toti am avea ceva de invatat!

  • Radu spune:

    Multumim pentru acest interviu! Daca toata lumea si-ar iubi meseria si si-ar face-o cu atat de multa pasiune, am putea depasi orice tara de prim rang…

Leave a Reply