Despre tot ce-i fin și fain

Printul românesc moare. Și asta mă doare

By 11 februarie, 2020Rituals
read time 5 min
 
11 februarie, 2020

Printul românesc moare. Și asta mă doare

Rima nu este intenționată, doar tristețea că încă două publicații de pe piața românească au dispărut la început de 2020. ”Marie Claire” și „Femeia”, aceasta din urmă după o istorie de 150 de ani. Ce spune asta despre noi? Ce urmează?

by

Semnul evident că m-am rupt de tot și toate în ultimele două luni de pauză „sabatică” este faptul că abia săptămâna asta am aflat că s-au închis “Marie Claire” și “Femeia”, două dintre puținele titluri de print care mai rămăseseră pe la noi.

 

Mi-a părut nespus de rău, m-a răscolit. Ca om care a făcut mulți ani print, moartea unei reviste mă doare personal și devine o chestiune cvasi-intimă, indiferent dacă am avut sau nu de-a face cu publicația respectivă.

 

În cazul revistei “Femeia”, am semnat doi ani o rubrică lunară în paginile ei, deci cu atât mai mult m-a impresionat „trecerea” ei în neființă. După 150 de ani de apariție neîntreruptă, unul dintre cele mai vechi branduri media ale României a murit, practic, acum o lună.

 

Am spus că mă doare moartea fiecărei reviste în parte pentru că știu bine câtă muncă e în spate, câte nopți nedormite, câtă migală, câte tatonări, rescrieri și recitiri. E o muncă frumoasă, dar unde nicio virgulă nu poate fi lăsată la voia întâmplării. La propriu.

 

Fiecare amănunt contează, iar oamenii care au mai rămas în domeniu sunt profund legați emoțional de produsele lor. E mult suflet acolo și chiar nu este “doar un job ca oricare altul”. Daca ar fi fost “doar” un job, vă garantez că 99% dintre ei ar fi plecat de multă vreme spre zări albastre, cu salarii mai mari (sau macar decente) și cu un program care să nu includă nopți nedormite în redacție, plus sărbători și weekend-uri „pe baricade”.

 

Mă doare cu atât mai tare decesul publicațiilor românești cu cât privesc și văd rapiditatea cu care moartea se “propagă” la noi.

 

Dacă în afară problema printului este ca o boală sistemică ținută în frâu, încetinită și controlată, la noi e ca un diagnostic galopant. Se pronunță deces după deces, fără oprire… FHM, GQ, Good Food, Tabu, Esquire, Joy, Men’s Health, Psychologies, Marie Claire, Femeia…

 

Acum doi ani, eram în Freiburg, mergând spre Baselworld, salonul de ceasuri și bijuterii. Făceam naveta până în Basel și am intrat în magazinul gării pentru a lua rapid o revistă de răsfoit în tren. Încaperea avea vreo 40-50 de metri pătrați și, dacă pe mijloc găseai suveniruri și diferite mărunțișuri de călătorie, toți pereții laterali erau plini de sus până jos cu reviste.

 

Pentru că mă grăbeam, am întrebat repede vânzătorul unde e zona de presă străină, în engleză. Foarte nedumerit, omul mi-a răspuns:
– Ah nu, domnișoară, aici avem doar revistele germane. Din păcate nu ținem presă străină.

 

Toti acei pereți, de sus până jos, erau reviste “made in Deutschland”. Pentru publicul german.

 

A doua zi am venit in gară mai devreme și am studiat atent acei pereți. Reviste de… orice. De la modă la gătit, gătit vegan, raw-vegan, paleo, pesco-vegetarian până la tricotat, croșetat, mindfulness, yoga, povești pentru copii, dezvoltare personală, pescuit, ikebana și tot ce i-ar putea trece prin cap unui posibil cititor. Reviste pe care un nucleu dur de cititori le susține lunar, asigurându-le existența.

 

Printul moare peste tot, nu e o problemă cu care ne confruntăm doar în România, dar in puține locuri oamenii s-au dezis atât de violent ca la noi de ideea de reviste, ziare, de informație tipărită. O chestiune de obiceiuri, tabieturi sau mai curând de lipsa lor.

 

Cert este că rămân uluită de câte ori cunosc jurnaliști străini de print si îi descos despre tirajele lor. Jurnaliști din Europa Centrală și de Est, nu din Anglia, Franța sau țări cu tradiție în materie de presă. Vorbesc de cehi, slovaci, maghiari, polonezi. La ei, titlurile care la noi se inchid se vând încă în multe de exemplare. Neverosimil de multe: 40.000, 50.000. La noi în țară 9.000 de exemplare la un număr e o veritabilă sărbătoare.

 

Nu e nimeni de vină sau poate vina se află undeva la mijloc. Oamenii nu mai citesc, revistele nu știu ce vor ei exact, iar internetul ne subjugă pe toți. Ba chiar cineva mi-a zis mai demult că nu înțelege de ce deplâng printul. Că “ar trebui să mă bucur, că doar eu sunt pe online”.

 

Un asemenea raționament este o tâmpenie simplistă.

 

Să interpretezi dinamica print-online ca un “care pe care” este ca și cum – păstrând proporțiile – Chanel s-ar bucura că Dior dă faliment sau Netflix ar bate din palme dacă s-ar închide HBO. Moartea “concurenței” tale nu e un semnal bun, e semnul nefast că piața per ansamblu nu se simte deloc bine.

 

Oamenii care citesc vor citi mereu, mi-o dovedesc cifrele de trafic ale site-ului de față, care cresc de la an la an. Încet, dar statornic. Doar ca, indiferent dacă faci print, blogging, vlogging, Tiktok sau ce-o fi, moartea unor publicații cu atâta tradiție in spate înseamnă moartea unei epoci.

 

Să tratezi asta ca pe o banalitate inevitabilă a vremurilor nu e o dovadă de progresism, ci de ignoranță. Toți oamenii care fac azi online și toate industriile disruptive de mai sus vin în siajul unei industrii care a lăsat urme adânci si care a scris istorie. Și nu se cuvine să moară așa, fără glorie, printr-o știre de două rânduri pe un site de „breaking news”.

 

Se spune că istoria o scriu “învingătorii”. In cazul de față, o scriu supraviețuitorii. Dacă online-ul tot rămâne lider în locul printului, cred că se cuvine măcar să se încline și să mulțumească pentru “școală” și pentru tot ce a deprins în acești ani. De la lecții de „cum se face” până la „așa nu”-urile. Toate au fost valoroase.

 

Eu una sunt ceea ce sunt astăzi după mulți ani de print, atât de mulți incât uneori mi-e frică să-i număr. Anul trecut am făcut, tehnic, 20 de ani de când numele meu a apărut pentru prima dată ca semnătură într-o publicație de print și într-o casetă editorială de revistă “serioasă”, pentru oameni mari.

 

Și pentru asta, pentru tot ce am învățat in acești ani și aplic astăzi… pentru asta mulțumesc și mă înclin.

Foto: Unsplash

4 Comments

  • Mihaela spune:

    Diana, si mie, sincer, imi pare rau pentru Marie-Claire.
    Culmea, era una din cele mai bine facute, la categoria ei, dupa gustul meu.
    Dar probabil, in astfel de situatii nu calitatea decide.
    Da, moare o epoca, e in firea lucrurilor sa fie asa, si fara pierderi nu putem inainta.
    Important este ca valoarea, continutul, sa-si gaseasca o noua forma de expresie, iar cei ce creaza continut sa-si intalneasca mai departe cititorii.
    Candva, asemenea noua, cineva va fi nostalgic cand actualele forme de jurnalism online, vor fi istorie.

  • Aceleași feeling îl am și eu.

  • Viviana spune:

    …este foarte trist ca se intampla asta, dar pana la urma viata este trista nu-i asa ?
    Sunt plecata de multi ani din tara, cu toate astea continui sa cumpar revistele ce ma intereseaza (DOR si Revista din lemn), pentru ca mi se pare normal sa sprijin asa cum pot ceva ce-mi place. Cum de asemenea cumpar cd-urile artistilor preferati sau cartile pe care le vreau cu adevarat in biblioteca mea (incerc sa cumpar mai putin asa ca merg la biblioteca mai tot timpul ).
    Am asteptat aproape o jumatate de an ca o carte sa fie tradusa si la noi, sunam aproape lunar la editura 🙂 si am cumparat-o; cu toate ca o citisem deja in engleza…
    Ar trebui sa facem putin mai mult atunci cand ne place ceva cu adevarat, pentru ca s-ar putea sa ne para rau mai tarziu.
    Sa nu te opresti ; te plac cu adevarat 🙂
    Mi-era dor de tine; ma bucur ca ai fost in vacanta dar ai cam tras mata de coada; nu prea ai mai postat ;)…nu te cert, incerc sa-ti spun ca mi-au lipsit postarile tale xxx

    • Diana Cosmin spune:

      Ai o viziune foarte frumoasă asupra lucrurilor, o viziune „fair”: adică sprijini ceea ce îți place, nu consideri că trebuie doar luat de-a gata. Foarte frumos! Da, am avut două luni de pauză în care am pus Best Of-uri, pentru că aveam nevoie să îmi revin după niște ani de burnout. Dar gata, am revenit! 🙂 Mulțumesc pentru răbdare, mă voi revanșa.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.