Acum exact doi ani, pe 8 noiembrie 2018, un mic oraș „anonim” din California devenea subiectul zilei pe toate agențiile de știri din lume. 

 

Numele lui părea să completeze ironia crudă a situației: Paradise, California.

 

Deși istoria orașului începe în perioada Goanei după Aur și era renumit pentru una dintre cele mai sudate comunități din America, restul lumii a aflat de existența „Paradise” abia după ce orașul a dispărut cu totul de pe fața pământului. 

 

S-a stins în flăcări, în cel mai sângeros incendiu din America ultimilor 100 de ani, în dimineața unei zile de iarnă.

 

În aceeași ironie, focul rămâne în istorie sub denumirea ”The Camp Fire” (”focul de tabără”), după Camp Creek Road, unde a început.

 

Amănuntele dispariției și ale reconstruirii „Paradise” după „Camp Fire” au inspirat un documentar aclamat de critici, care are premiera vinerea viitoare, pe National Geographic.

 

Am avut ocazia să urmăresc în avanpremieră „Rebuilding Paradise” și scriu această poveste pentru că „Reconstruirea Paradisului” m-a atins și m-a inspirat, așa cum vi se va întâmpla și vouă.

Este o lecție de solidaritate, prezentată sub semnătura unui regizor de Oscar.

„Rebuilding Paradise” este realizat de regizorul laureat cu Oscar Ron Howard (renumit, printre altele, pentru „A Beautiful Mind”, seria „Codul lui DaVinci” sau ”Appolo 13”) și are o coloană sonoră semnată de celebrul Hans Zimmer.

 

Premiera filmului a avut loc la Sundance Film Festival și a fost lăudat pentru „temporalitatea specială care rezonează cu prezentul” și pentru felul sensibil și totodată intens în care abordează subiectul. 

 

Prezentarea din brief-ul de presă m-a intrigat, dar nu se compară cu experiența vizionării efective a documentarului, care are o oră și treizeci de minute și începe într-un mod care te ține pironit în fața ecranului.

 

Primele cadre sunt cu o mașină prinsă în foc, într-un oraș care arde din temelii.

 

Cerul este negru de fum, cu contururi roșii înflăcărate, și totul arde. Pământul arde și Cerul arde, într-un întuneric sinistru. Doar că este numai… 11:30 dimineața, pe 8 noiembrie 2018.

 

După câteva minute de mers prin foc și flăcări, mașina iese la lumină și reapare cerul senin în zare.

 

Oamenii din mașină, pe care nu-i vedem, doar îi auzim, încep să plângă de fericire că văd lumina și cerul, după ieșirea din ceva ce seamănă înspăimântător cu viziunea umană despre infern. 

 

În dimineața zilei de 8 noiembrie, acel fum negru înspăimântător a parcurs 15 kilometri până în Paradise, California, aprinzând casă după casă și lăsându-le celor aproape 50.000 de oameni circa trei minute să fugă din calea lui.

 

18.000 de clădiri au fost distruse și 85 de oameni și-au pierdut viața.

 

Dintre cei care au scăpat, cei mai mulți au rămas doar cu hainele de pe ei și cu o viață făcută în bucăți, o viață care era legată de ”Paradise” până la a treia generație. 

VIAȚA DE DINAINTE

 

Pentru majoritatea, Paradise era orașul părinților, al bunicilor și al străbunicilor, locuitorii de astăzi fiind urmașii căutătorilor din perioada Goanei după Aur.

 

Dacă SUA are multe comunități formate din oameni uniți de felul în care i-a dus viața, veniți din toată America în funcție de destin și de împrejurări, oamenii din Paradise erau oameni ai locului.

 

Oameni „cu un profund sentiment al apartenenței”, după cum explică în documentar guvernatorul regiunii.

 

De exemplu, una dintre poveștile din documentar este a unui cuplu cu doi copii care avea întreaga familie în Paradise: unchi, bunici, frați, surori, veri. Odată cu focul, toate ramurile familiei și-au pierdut agoniseala de-o viață, făcând imposibil „refugiul” la rude, așa cum se întâmplă de obicei în asemenea situații. 

Ca urmare, foarte multe dintre victimele incendiului au trăit luni în șir în rulote sau în corturi în orașele învecinate, iar copiii au mers la școală în clase improvizate la școlile din aceste localități. 

 

VIAȚA DE DUPĂ

 

Abia la o lună după incendiu, locuitorii din Paradise au primit permisiunea de a reveni în oraș pentru a căuta prin ruinele caselor lor.

 

Protagoniștii documentarului mărturisesc, cu ochii în lacrimi, că „nu se gândeau că va fi atât de rău”.

 

Oricât de ciudat ar părea, chiar și când oamenii scapă ca prin urechile acului de un dezastru, mecanismul intern al speranței îi face să creadă în continuare că poate, doar poate, vor găsi casa lor așa cum au lăsat-o.

Că, printr-o minune, își vor primi înapoi mobila, gardul, curtea, amintirile. 

Momentul în care se face „recensământul” focului este unul care m-a atins puternic prin ironia lui amară. 

 

Nu vă divulg mai mult, fiindcă experiența vizionării este oricum unică, dar m-a marcat paradoxul și caracterul aleatoriu și crud al unei deflagrații.

 

Școlile din Paradise sunt distruse de foc, dar magazinul de gogoși rămâne neatins.

 

Valorile, mobila, zidurile se fac scrum, dar oamenii găsesc sub dărâmături lucruri improbabil de intacte precum un soare din ipsos făcut de un copil în clasa a patra sau un pahar de shot cu John Wayne.

Tot printre dărămături, oamenii își plâng morții, își adună sau își îngroapă amintirile și se confruntă cu realitatea 

 

„Toată viața mea se leagă de acest oraș și nu o să-l abandonez la greu”, spune Michelle John, un alt personaj și superintendenta uneia dintre școlile din oraș. Povestea ei este urmărită pe tot parcursul documentarului, iar tenacitatea ei și a oamenilor din oraș naște mici „miracole”.

Generația de liceeni a orașului reușește să-și țină festivitatea de absolvire pe terenul de sport al liceului ars, de Crăciun orașul se reunește pe ringul de patinaj (unul dintre puținele locuri neatinse de foc) și împodobește un brad, iar oamenii se repliază cumva și înțeleg că viața lor se împarte în „înainte” și „după” și că nu pot decât să se adapteze.

 

Focul distruge familii și unește familii, aduce divorțuri și reorganizează planuri de viitor, dar repară și prietenii sau rudenii înstrăinate.

 

Copiii și adolescenții se maturizează înainte de vreme, iar focul sudează pentru totdeauna legătura lor cu orașul: în final, cei mai mulți promit că își vor crește copiii tot aici, în noul Paradise.

 

PARADISUL RECONSTRUIT

 

Acesta este și marele merit al documentarului, din punctul meu de vedere: Ron Howard reușește să surprindă dezastrul focului, dar mai ales viața de după foc, vibrația unei comunități unite, care nu se dă bătută.

Documentarul urmează firul evenimentelor de la ziua incendiului la o lună după incendiu, șase luni, opt luni și un an de la eveniment.

 

Intră inclusiv în birocrația și sincopele instituțiilor americane, cu tot cu clauzele absurde ale asigurărilor sau cu haosul administrativ care face ca supraviețuitorii să aibă nevoie de luni întregi pentru a obține autorizația de a-și reconstrui casele.

 

Unul dintre personajele secundare este activista pentru drepturile consumatorilor Erin Brockowich, personajul filmului cu același nume, interpretată de Julia Roberts în 2000. 

 

Erin apare în documentar ”în carne și oase”, în scena în care locuitorii se organizează pentru a da în judecată compania de electricitate care a declanșat incendiul de la 15 kilometri distanță. Dar despre asta nu vă spun mai mult.

 

LANȚUL CATASTROFELOR

 

Dincolo de incendiu și de partea umană, documentarul scoate în evidență un element cu care suntem cu toții prea puțin familiarizați și care ne apare pe radarul personal doar împreună cu știrile unor dezastre: managementul pădurilor.

 

Incendiul din Paradise și mai ales una dintre afirmațiile din documentar m-a dus cu gândul la ceva ce am studiat mult în toată viața mea: accidentele aviatice.

 

Sună ciudat poate, dar copilărind cu bunicul meu aviator și cu poveștile lui, am avut mereu o fascinație către analiza factorilor care contribuie la marile catastrofe aeriene.

 

Un lucru de acolo se potrivește perfect și aici: principiul șiragului de „mici” catastrofe.

 

O prăbușire este o înlănțuire unică de elemente: o mică defecțiune tehnică se suprapune cu un moment temporal prost, cu o vreme ciudată, cu o zi proastă a pilotului, cu un element trecut cu vederea de echipa de mentenanță, cu o neînțelegere cu turnul de control și tot așa.

 

Dacă măcar una singură ar lipsi din lanț, ar exista o șansă, dar în acel moment fatidic toate micile sincope se aliniază pentru dezastru.

 

În acest documentar, unul dintre pompierii din Paradise explică felul în care s-a propagat focul în acest fel: ”A fost furtuna perfectă, ca și cum totul s-ar fi aliniat în acea zi pentru ca asta să se întâmple”.

 

O scânteie dintr-un echipament electric învechit, aflat la 15 kilometri distanță, aprinde copacii uscați după șase ani de secetă intensă (datorată schimbărilor climatice) și se propagă fulgerător printr-o zonă cu mulți bușteni uscați, alterată în urma unor defrișări succesive care au schimbat structura vegetației. 

 

Ca urmare, deși Paradise se afla practic în mijlocul unei păduri, incendiul s-a propagat de la nivelul vegetației joase, făcând scrum locuințele și păstrând intacți copacii înalți.

O altă ironie și verigă din „șiragul” despre care vorbeam.

 

Documentarul te duce prin mai multe stări, dar tristețea și șocul fac loc, până la final, optimismului pentru viitor.

Pentru că nu, comunitatea din oraș nu renunță la Paradise. 

 

În sprijinul celor care sunt în continuare afectați de incendiile de pe coasta de vest a Statelor Unite, National Geographic Documentary Films a donat un dolar din fiecare vânzare digitală sau închiriere a filmului în SUA în perioada 1-31 octombrie, Luna Prevenirii Incendiilor, către fondul de ajutor în caz de incendiu al California Community Foundation în sprijinul Butte Strong Fund (până la 50.000 USD). 

Totodată, National Geographic a donat suplimentar 25.000 USD către aceeași organizație pentru a marca lansarea în cinematografe în luna iulie, oferind sprijin direct locuitorilor din Paradise și zonele vecine prin intermediul inițiativelor de recuperare pe termen lung în urma incendiilor ale Butte County.

Documentarul „Rebuilding Paradise” va avea premiera pe National Geographic, pe 13 noiembrie la ora 22:00.