Acum niște ani, am intervievat-o pe regizoarea Alice Barb pentru revista la care lucram la vremea respectivă.

 

Din acea întâlnire frumoasă, mi-a rămas întipărit în minte un lucru.

 

Un sfat primit de către Alice Barb de la maestrul Dem Rădulescu, în perioada studenției: ”Draga mea, pe scenă dai ceea ce ai. Dacă nu ai, nu dai”.

 

Aceste cuvinte mi-au rămas gravate în minte fiindcă nu se aplică doar în arta scenei, ci în viață pur și simplu. Toți avem ceva de oferit lumii, dar e un „ceva” profund intim și complet diferit de al altora. Nu îl putem preface sau copia. Putem oferi doar ceea ce avem deja în noi, autentic.

 

Este un adevăr aplicabil în multe domenii ale vieții, dar mai ales în profesiile care implică să împachetezi o parte din tine și s-o dai mai departe, la infinit, până când ajungi să ai sute și mii de părticele din tine care se plimbă libere, printre alți oameni. Cuvinte, imagini, scene, emoții.

 

Zilele astea, cu tot ceea ce trăim, mi-am făcut o recapitulare a tot ceea ce sunt și, vorba regretatului Dem Rădulescu, a ceea ce am eu de dat.

 

A fost un bilanț provocat, voit, fiindcă de ceva vreme îmi răsunau în minte sfaturile prietenilor sau ale oamenilor din jur: „De ce nu-ți faci vlog?”, ”Ai Tik Tok? De ce nu faci Tik Tok?”, ”De ce nu faci video?”, „De ce nu pui poze cu tine?”, ”De ce nu apari mai mult cu fața?”. 

 

Așa că, de vreme ce tot am timp, am stat să meditez la toate astea. Oare nu fac poze fiindcă nu-mi plac? Oare nu fac video fiindcă n-am timp? Acum am timp și tot nu vreau… Și tot așa m-am analizat pe toate părțile, încercând să găsesc răspunsurile în mine.

 

Și mi-am amintit, undeva în cursul acestui proces de introspecție, de începuturile acestui site. Începuturile lui în mintea mea, pe vremea când era doar o idee. O inspirație. O joacă.

 

Îmi doream să am un spațiu doar al meu și, pentru că nu am considerat niciodată că le știu pe toate, m-am dus să vorbesc cu experți pe zona de branding, comunicare și social media. Le-am cerut consultanță – contra cost, firește – pentru a înțelege de unde trebuie să pornesc cu ideea mea.

 

Ideea era foarte simplă, exact așa cum le-am enunțat-o și lor: îmi place să scriu, în general povești lungi, nu neaparat despre mine, ci despre oameni în general.

 

Am primit atunci o serie de sfaturi, multe și argumentate, pe care le-am sorbit cu toată atenția de care eram în stare. Și, ca o elevă conștiincioasă, mi le-am notat și am încercat să le și pun în practică. Doar că nu am ajuns prea departe cu ele.

 

De fapt, nu cred că am rezistat nici măcar o lună ținându-mă de ele, fiindcă mi-am dat seama rapid că îmi cereau să ofer ceva ceea ce eu NU aveam de dat. Erau niște minunate sfaturi teoretice și ideale, dar nu aveau nimic de-a face cu mine.

 

Ca să înțelegeți mai bine, când am început acest site, principalele sfaturi specializate au fost cam așa:

 

* să pun multe poze cu mine;

* să scriu cât mai scurt și mai schematic, cu cât mai multe poze, fiindcă oamenii nu citesc pe internet;

* să fac multe shooting-uri artistice (am făcut unul singur artistic și m-am lecuit pe viață, într-atât de nelalocul meu și de penibil m-am simțit);

* să fac conținut video cu mine, vorbind despre haine, parfumuri, modă;

* să fac cinemagrafuri – astea erau ceva foarte la modă acum vreo șapte ani, practic erau ca o poză, din care se mișca doar o parte. Ceva între foto și video;

* să am Snapchat, „fiindcă acesta e viitorul”, și să fac tot felul de filmulețe scurte și amuzante special pentru el.

 

După o lună în care m-am gândit cum aș putea să implementez eu așa ceva, am închis caietul în care îmi notasem sfaturile, l-am azvârlit într-un sertar și m-am apucat să fac ce știu eu mai bine.

Să scriu.

 

Și am scris… fix cum m-a tăiat capul. Așa cum am făcut mereu. Fără sfaturi, fără consultanță, fără argumentele altora.

 

 

Am scris ce am simțit, ce mi-a plăcut, ce am avut eu tragere de inimă și inspirație să scriu. Lung, fără poze, fără fața mea, fără video, fără boost, fără nimic.

 

Și totul a venit de la sine.

 

De vreun an și ceva, am adunat altă listă, de data asta mental, din tot ceea ce am citit, ce am auzit și ce mi s-a spus:

 

* trebuie să am Tik-Tok;

* trebuie să fac vlog;

* trebuie să fac mai mult conținut video pe Instagram;

* trebuie să fac story-uri cu mine;

* trebuie să pun mai multe poze cu mine.

 

Zilele astea m-am gândit mult la asta și, din nou, m-am întors la aceeași idee simplă. Atât de simplă încât uităm de ea și ne scufundăm în complicații și nuanțe în exces.

 

Ce avem noi de oferit lumii?

 

Eu una, în postura de creator de conținut scris, consider că am de oferit povești și inspirații utile. Despre oameni, cărți, experiențe, cultură, călătorii. Lucruri din care oamenii pot rămâne cu ceva util în viețile lor. Asta sunt eu. Asta am eu „de dat”.

 

NU consider, în schimb, că am de dat Tik-Tok-uri în care schimb ținute sau fac Lip Sync pe melodii. Nici video-uri în care vorbesc despre ce am făcut eu azi. Nici poze cu ținuta în care îl plimb pe Charlie prin cartier dimineața. Nici vlog-uri în care să vorbesc doar ca să vorbesc… pentru că lumea vrea video.

 

Cred că suntem datori să oferim lumii ceea ce avem noi ÎN NOI, într-o formă cât mai sinceră atât față de noi înșine cât și față de lume. Nu „așa cum se face”, ci așa cum simțim noi s-o facem.

 

Cel mai bun exemplu, total accidental, este relația mea cu Instagram-ul

 

Vreo doi ani mie mi-a fost efectiv „frică” de Instagram și de story-uri fiindcă eram conștientă că NU e punctul meu forte să fac video. Că nu îmi place și nu e zona mea de confort.

 

Tot ce vedeam pe Stories erau un fel de mini vlog-uri cu oameni care se filmau vorbind cu comunitatea lor prin intermediul ecranului. Mi se părea de neconceput să fac așa ceva zilnic și nu mi se părea că am ceva util sau valoros de oferit prin acest tip de conținut.

 

Până când, într-un moment de inspirație, mi-am dat seama că treaba asta cu „story”-ul e doar o convenție.

 

Story-urile sunt un mod de a spune povești secvențiale, în câte episoade vrei tu. Și chiar dacă 99,99% dintre oameni le fac video… eu pot să le fac în scris. În felul meu. Ce-ar fi dacă le-aș face în scris?

 

Așa am început să le fac și nu m-am mai oprit.

 

De peste un an, story-urile mele de Instagram sunt scrise. Nu am absolut nimic cu voce sau filmat cu fața mea. Sunt secvențe de idei, citate, instantanee, povești, lucruri pe care le comunic eu comunității mele. Și sunt tot mai citite pe zi ce trece, ba chiar multe persoane îmi scriu pe privat că obișnuiesc să facă printscreen și să le salveze pe cele care le-au plăcut cel mai mult.

 

E o altă formă de a face Story, pe care n-am învățat-o din niciun manual sau conferință, dar care a ieșit instinctiv din mine. Asta aveam eu de dat.

 

Dacă aș fi ascultat toate teoriile despre cum „se fac” story-urile, acum aș fi făcut probabil niște penibilități care nu mă reprezentau și nu-mi provocau nicio bucurie. Și care, fiind făcute fără bucurie, nici nu ar fi trezit nimic în oameni. „Dacă nu ai, nu dai”.

 

La fel și pe Tik Tok: dacă vreodată voi considera că pot să am un conținut „în stilul meu” care să se preteze pentru Tik-Tok, o să îl fac. Altfel… voi rămâne cu cele câteva filmulețe cu Charlie pe care le-am urcat în glumă și atât. Nu cred că trebuie să fim peste tot și pentru toți.

 

Și, chiar dacă aș face Tik-Tok la modul serios, sunt conștientă că aș face Tik Tok tot pentru genul de oameni care își doresc ceva diferit, un conținut atipic. Nu m-aș duce cu glumițe și joculețe pentru zona 10-15 ani, fiindcă nu aș avea ce să ofer acestui segment. Nu am, nu dau. E foarte bine pentru cine are de dat, dar eu nu am.

 

Cred că lucrul cel mai rău pe care-l poți face când ai o voce este să te pierzi în tot ce „se cere” sau „se poartă”. Să vrei să urmărești o modă, un val, și să fii „de toate, pentru toți”. Chiar dacă ai depășit vârsta, momentul vieții, elanul necesar. Doar ca să „nu rămâi în urmă”.

 

Nu cred că există rețete de succes și nu cred că putem da realmente sfaturi care să se aplice altora așa cum ni s-au aplicat nouă. Știu doar că fiecare dintre noi are ceva important și valoros de DAT mai departe, ceva care se află deja în el și trebuie doar descoperit.

 

Descoperit, nu inventat sau fabricat de dragul unei mode trecătoare.

 

Când găsim acel ceva, cred că lumea răspunde și apar oamenii asemenea nouă. Mulți, puțini, nu contează, atât timp cât ei vin organic și pe baza unei sincerități reciproce.

 

Când știm ce vrem să oferim și de ce, nu putem rămâne niciodată în urma nimănui, fiindcă singurul concurent suntem tot noi, cei de dinainte. Și, pentru mine și pentru oamenii care cred în ceea ce fac eu aici, știu că asta e tot ce contează.