În ultimii ani, m-am gândit mult la întâlnirile importante pe care le-am avut de-a lungul vieții, dar mai ales la cele care nu s-au întâmplat niciodată.

Am colegi care și-au început cariera sub aripa cuiva care i-a luat și le-a explicat tainele meseriei, care a văzut ceva în ei, o sclipire, și le-au zis Okay, tu de mâine ești cu mine, te învăț eu.

Soțul meu vorbește mereu despre Maestrul lui, care l-a luat din facultate și i-a înlesnit nu doar ritualurile de trecere de la început de carieră în avocatură, ci și aspectele de viață: muzică clasică, operă, tenis, discuții cu miez.

Știu actori care au fost luați de un regizor și puși în valoare, muzicieni care au cântat într-o zi în fața cuiva care le-a zis Bun, tu… de mâine vii la mine și vedem ce facem.

Eu am avut oameni care au văzut lucruri în mine și care mi-au acordat încrederea lor, dar îndrăznesc să spun că au fost mai degrabă oameni care au văzut în mine potențialul de a mă folosi, nu cel de a mă învăța.

Rețeta vieții mele a fost cam așa: „Ești foarte bună pe ceea ce faci, vino de mâine să te angajez și apoi te descurci tu”

Când am intrat într-un trust mare, la 20 și un pic de ani, singurul coleg care m-a „inițiat” în ceva a fost un jurnalist cu experiență mai mare care m-a scos la o cafea și mi-a explicat cum stă treaba cu amantlâcurile și rudeniile în companie.

Nu, chiar nu glumesc.

”Vezi că șeful de la x este combinat cu domnișoara Y de la departamentul Z. Să nu vorbești niciodată de tema cutare în fața lui cutare, fiindcă e nașul lui cutare de la publicația V… ” și tot așa.

Mulțumesc, Ovidiu, mi-a folosit această inițiere, fiindcă recunosc că eram puțin naivă și veneam pe valul unui profesionalism absolut care mi-a fost, mărturisesc acum, mai curând un handicap decât un ajutor real.

În afară de această inițiere forțată în „politica biroului” și de Petre, senior editorul meu genial și taciturn care îmi corecta textele în primii ani și de la care am „furat” meserie stând în tăcere și observând cum mută cuvintele și cum schimbă sintaxa frazelor, pot spune cu mâna pe inimă că nu am avut vreun om care să zică „Hai, te învăț eu…”.

E profund ironic, fiindcă mă aflu în această breaslă de pe la 13 ani, atunci am început să scriu, în paralel cu școala și, ulterior, cu alte joburi sau direcții de carieră pe care le-am încercat. Însă niciodată, în ciuda vârstei fragede, nu a fost cineva mai mare care să vrea să mă învețe ceva.

Toți m-au luat deja de bună, ceea ce a fost deopotrivă flatant și frustrant:

„Ah, scrii atât de bine pentru vârsta ta! Mergi în continuare pe direcția asta!”

„Oh, ești atât de capabilă, te descurci în orice. Hai, la treabă!”

”Wow, tu ai scris asta SINGURĂ? De mâine faci rubrica X”

Am făcut un stagiu la un minister din România, pe vremea când încă mai cochetam cu diplomația, iar entuziasmul meu de „burete” care voia să asimileze informație s-a risipit după prima zi.

Pentru că nimeni nu avea răbdare să mă învețe nimic, am venit eu cu ideea de a actualiza baza de date a ministerului, care era un teanc de foi volante aruncate într-un sertar. Ca să fac ceva, în loc să stau degeaba pe un scaun, de la 9:00 la 17:00.

Timp de o lună am vorbit la telefon – telefon fix, cum era pe atunci – cu toate ministerele, comitetele și comițiile din România, pentru a obține numerele de telefon și numele șefilor (care se schimbaseră de zece ori de la ultima actualizare a foilor din sertar).

Unele telefoane nu mai erau valabile din 1992. Noi eram în 2006.

M-am simțit capabilă și proactivă, iar coordonatorul meu de atunci s-a oferit să mă păstreze în continuare fiindcă îl uimisem cu eficiența? Da.

Am învățat realmente ceva și am vrut să rămân în sistem? Nu.

Când am ajuns la prima publicație importantă din carieră, aveam 23 de ani și în primele 6 luni am făcut primul cover-story și un pilot de revistă scrisă cap-coadă de mine și paginată de un coleg la fel de nebun ca mine.

M-am dat singură cu capul de pereți și am învățat, în timp ce oamenii aflați în poziții de putere veneau din când în când să mă bată pe umăr, spunându-mi cât de capabilă sunt. Uneori nici măcar asta.

Am fost mereu copilul pe care-l arunci în apă și-l lași să se zbată singur să iasă la suprafață, fiindcă ai încredere în el, dar recunosc acum, privind înapoi, că mi-aș fi dorit să am un antrenor măcar pentru o perioadă scurtă de timp.

Pe cineva care să mă ajute să navighez culoarele din bazin, zonele mai adânci și cele mai înșelătoare.

 

O întâlnire providențială de la începutul vieții a fost doamna Aurora Băran, profesoara mea de română din gimnaziu, care mi-a spus „Fetiță, tu chiar ai talent la scris, să te ții de asta”, ceea ce m-a ajutat să navighez ulterior vremuri mai tulburi, cu profesori brutali și lipsiți de minim spirit pedagogic.

În școală și liceu am avut mai degrabă parte de bullies ca profesori, care mai strecurau din când în când câte o sugestie de spectacol de teatru (lucru pentru care le voi mulțumi mereu!) sau un „bine, bravo”, dar cam atât.

La „Acasă Magazin”, publicația cu care colaboram în liceu, redactorul-șef Irina Ulieriu a fost omul care m-a sfătuit să aleg altă facultate în loc de jurnalism, fiindcă am deja un stil conturat și e păcat să-l pierd.

A fost o singură discuție, de câteva minute, dar a cântărit mult în alegerile mele de viitor, de asta am ales să studiez altceva și să continui cu scrisul în paralel.

De la fiecare om am luat câte ceva, dar nu a fost nimeni care să mă ia de braț și să mă întrebe: „Auzi, dar tu ce vrei să faci în viață? Vrei să te ajut?”, așa cum știu că s-au întâmplat la alți oameni din jurul meu.

Singura conversație de acest tip s-a întâmplat târziu, în Olanda, la masterat, când profesorul meu de geopolitică, Leonard Suransky, m-a chemat în biroul lui după ce i-am predat o lucrare în care argumentele mele despre conflictul din Orientul Mijlociu se combinau cu analiza unei melodii a lui Ozzy Osbourne.

Mi-a zis că l-am intrigat și că lui i se pare că pot face o grămadă de lucruri, dar că nu mi-am găsit încă drumul.

M-a sfătuit să aleg cu atenție și mi-a spus să-l țin la curent cu ceea ce voi face în viață, după ce plec. Eram o copilă din Europa de Est, iar el era ca un bunic curios și blajin. Încă ținem legătura, pe Facebook.

Ulterior, un alt profesor de la Viena, Eric Frey, jurnalist la Der Spiegel, mi-a lăsat un comentariu pe o lucrare de mijloc de semestru despre economie politică, deci un subiect destul de sec: „Excelente argumente, dar mai ales scriitura mi-a plăcut, ai talent!”.

A fost, la acel moment, un imbold să mă reapuc de scris în paralel cu ceea ce făceam.

Cam așa au fost întâlnirile vieții mele: scurte, punctuale, formate din câte o frază, din câte un imbold, câte un „De ce nu?”.

Nu a fost, însă, nimic continuu, nimic structurat, nimic concertat.

Au fost întâmplări pe care eu le-am luat, le-am legat unele de altele și am tricotat o viață din ele.

 

M-am gândit la asta zilele trecute, când am vorbit cu cineva despre mentori, modele și ghidaj și am realizat că nu există nicio persoană anume pe care s-o creditez cu devenirea mea.

Niciun om pe care să-l numesc „modelul meu” sau omul care, măcar metaforic, să mă fi luat de mână și să mă poarte pe undeva.

Poate și de asta am ajuns să scriu despre ceea ce simt și despre dilemele și revelațiile mele, fiindcă acesta e felul în care m-am format eu pe mine, în toți acești ani: din cărți, din articole, din fraze citite undeva care au făcut clic cu mine, din idei prinse din zbor și apoi digerate lent, la foc mic.

Am văzut, acum două săptămâni, un spectacol numit „Bucurie și tristețe în viața girafelor”, la Teatrul Excelsior, iar unul dintre personaje – Cehov însuși, reîncarnat – spune așa: „Să scrii e ca și cum ți-ai tăia o mână și ai da-o altcuiva ca să poată merge de mână cu tine, prin viață”

La o scară foarte mică, dar cu toată inima mea, asta fac eu de când mă știu și sper că folosește cuiva așa cum mi-ar fi folosit mie…