Despre tot ce-i fin și fain

Învățăturile unui copil de 9 ani lângă care am stat în avion

By 17 septembrie, 2016Myself
read time 1 min
 
17 septembrie, 2016

Învățăturile unui copil de 9 ani lângă care am stat în avion

Am scris această povestioară anul trecut pe vremea asta, pe pagina mea de Facebook, și am regăsit-o grație aplicației de ,,Amintiri”. Băiețelul în chestiune mi-a rămas în minte drept unul dintre cei mai dezghețați interlocutori pe care i-am avut vreodată vecini în avion, așa că am decis să transform mica noastră istorioară într-o postare în toată regula. Nu contează dacă nu aveți copii – nici eu n-am – vă garantez că rândurile de mai jos vă vor face ziua mai amuzantă.

by

Mărturisesc: de-a lungul timpului m-am plâns de mai multe ori de sindromul ,,copil (prea) mic în avion”. Am călătorit din Los Angeles la Paris cu o familie cu tripleți care au plâns fără oprire, am avut copii care au dat cu pumnii și picioarele în scaunul meu timp de 6 ore în timp ce părinții râdeau amuzați, am stat pe același rând cu o bunică al cărei nepot striga, la decolare și aterizare, ,,Uite acum explodează avionu’ ” și am auzit cândva chiar și un tată disperat care le promitea copiilor lui că, la escală, ,,Vă ia tata dulciuri de să faceți diabet dacă vreți, numai tăceți din gură acum!”. Zburând de câteva zeci de ori pe an, am văzut multe, am trăit multe, puține lucruri mă mai surprind la comportamentul oamenilor (sau al oamenilor mai mititei) în avioane și aeroporturi.

 

Dar, pentru că – așa cum mi-ar spune orice predicator new-age – universul conspiră la împlinirea dorințelor noastre, după un zbor cu mulți copii obraznici și gălăgioși, de care mă plânsesem puțin pe Facebook, m-am întors de la Madrid, trei zile mai târziu, cu un vecin de scaun în vârstă de 9 ani, care călătorea singur de la Madrid, de la mama, la Craiova, la tata.

 

În cele 3 ore și jumătate de vecinătate am văzut cum e să fii blocat fără putință de scăpare cu un copil de clasa a treia care întreabă non-stop ,,de ce”. Culmea, a fost distractiv și, vorba unui banc vechi cu Bulă, am aflat multe lucruri ,,noi și interesante” despre viață.

 

La 9 ani, Lucian a condus deja mașina tatălui lui, la țară, și i-a plăcut, așa că în mod sigur ,,până la 37 de ani” o să conducă bine. Îi plac multe lucruri, se minunează încântător de orice fleac (,,Pașaportul acesta este extrem de frumos!”) și exclamă mereu ,,Mamă, ce tare”. E vesel. Mi-a spus din prima că îi place părul meu, iar când l-a sunat mama lui înainte de decolare, i-a spus că stă în avion ,,lângă o fată adult”.

 

Câteva minute mai târziu, mi-a împărtășit prima lui revelație: pământul văzut de sus arată că o felie de pizza, iar norii sunt ca niște perne. După care m-a informat, ca să nu existe îndoieli: ,,Îmi place matematica, dar materiile mele preferate la școală sunt sportul și religia, pentru că acolo nu scriem nimic. Nu-mi place să scriu și să învăț”. Scurta istorie a vieții lui a inclus și alte mărturisiri, inclusiv că i-au murit doi bunici, o străbunică, un cățel, o pisică și doi papagali. Exact în această ordine. Da, cred că într-adevăr îi place matematica.

Răsfoiam o revistă și mi-a spus, arătând cu degetul către o pagină, că îi place acel tricou. Era un palton. Roz. ,,Ce e aia palton?”, m-a întrebat. I-am explicat și a părut mirat. Mi-a arătat lanțul lui de aur de la gât și mi-a spus că iubește auriul, e culoarea lui preferată. Apoi, fără să-l întreb nimic, mi-a spus că în rucsacelul cu StarWars de sus are tabletă, iar în bagajul mare, de cală, playstation-ul cu trei jocuri. Preferatul lui e cel interzis sub 18 ani.

 

,,N-ar trebui să te joci, tu ai nouă ani”, am dat-o eu, inutil, pe chestiuni principiale. ,,Dar mama și tata mă lasă, ăla e cel mai tare joc dintre toate. Cum să nu mă joc dacă îmi place? Și sunt și bun”. Am tăcut și am lăsat-o așa, pe principiul ,,nu sunt maică-ta”. Am ținut să-i subliniez totuși că aud perfect cu ambele urechi și că nu e nevoie să țipe atunci când îmi spune ceva. ,,Ah, bine atunci”, a zâmbit el, și a început să vorbească normal. Deci se poate. Hmm.

 

Câteva minute mai târziu, cu aceeași duioșie matură care mi l-a făcut drag până la finalul zborului, i-a cerut stewardesei încă o prăjitură Măgura, fiindcă ,,oricum au venit târziu cu masa și nu știu dacă mai trăiam dacă mai dura mult”. Și, cu un zâmbet știrb, m-a rugat să-i dau tableta din rucsacel, fiindcă acolo are alte jocuri. ,,Și care e preferatul tău de acolo?”, am întrebat, cu o strângere de inimă. ,,E unul tare rău de tot, e cu un personaj care trebuie să omoare niște scheleți și de câte ori trece pe lângă niște halbe de bere, le bea și se îmbată și atunci are mai multă energie să omoare scheleți”.

Am oftat și i-am întins tableta, iar el a început să se joace. În timp ce îmi deschideam Vogue-ul și se auzea zgomotul de început al jocului, am privit spre stânga cu coada ochiului. Apoi mi-am dorit să nu. Personajul principal din jocul lui se numea, în traducere din engleză, ,,violatorul de suflete”. 

,,Diana, Diana, uite ce nor gros, e ca o cetate”, a început iar să țipe. Îi spusesem cum mă cheamă la început și nu m-a mai scos tot zborul din ,,Diana” în sus, ,,Diana” în jos. ,,Diana, poate că există oameni ai norilor, n-ar fi frumos?”. Am zâmbit și eu și aproape am uitat de ,,violatorul de suflete”. Era o concluzie atât de inocent-copilărească încât pentru o clipă și eu mi-am imaginat, cu ochii minții, cum ar fi dacă…

Din păcate, însă, continuarea mi-a ucis prematur momentul de tandrețe cvasimaternă. ,,Diana”, a exclamat colegul meu de scaun, cu ochii strălucind de entuziasm. ,,Ar fi extraordinar să existe oameni ai norilor, fiindcă atunci o să trecem cu avionul prin ei și o să-i omorâm pe toți! Mamă ce tare o să fie!”. 

Foto: Shutterstock

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



4 Comments

  • Se poate si altfel! E greu sa te educi ca parinte dar in ziua de azi e cel mai usor de pana acum datorita internetului si usurintei de a accesa informatii!
    Educatia blanda, axata pe nevoile fizice si psihologice ale copilului, incredere, iubire neconditionata si respect; Atat e nevoie pentru a creste un viitor adult echilibrat! Din pacate educatia romanilor este bazata pe sfaturi babesti si este plina de restrictii, pedepse, recompense, obstacole si poate o palma la fund; e ca un cocktail toxic!
    Am in jur 4 copilasi crescuti frumos, e o placere sa ii urmaresti si sa interactionezi cu ei! Sper sa ai parte si de parteneri de zbor prichindei care sa te impresioneze pozitiv!

    • Sunt convinsa ca se poate si altfel. Nu pot sa spun ca acel copil m-a demoralizat in vreun fel, m-a amuzat intr-un mod dulce-amarui. Avea un strat subtire de inocenta, se mai putea bucura sau minuna de unele lucruri, dar avea si un set de convingeri despre lume si viata care m-au speriat putin. Dar era un copil istet, cu potential. Sper sa nu si-l piarda…

  • Ana-Maria P. spune:

    Cat de trist! Eu am un bebe, are 8 luni, dar mergand zilnic in parc vad in jurul meu exemple asemanatoare si ma intristeaza teribil; Copiii sunt asa plini de candoare si totusi…stiu sa injure la 3 ani, la 4 ani isi bat joc de altii copii care nu au incataminte ”de firma”, vorbesc de bunica lor cu apelativul ‘proasta aceea’, in timp ce mamele, bunicile, taticii sau dadacele stau pe tableta, vorbesc la telefon sau se amuza de ce fac micutii. Am vazut si copii buni, dar din pacate cei mai multi – desi nevinovati inca – se compota exact ca niste adulti fara principii.