Pentru mine, actul scrierii unei cărți a avut mereu o însemnătate deosebită. Iubesc cărțile, sunt ceva aproape sacru, așa că venirea pe lume a „Poveștilor unei inimi” a fost atent-cântărită și gândită. La momentul respectiv, în 2012, aveam deja de doi ani o rubrică lunară în revista Cosmopolitan, și tot mai multe cititoare îmi lăsau pe Facebook mesaje încheiate cu „Ar trebui să scrii o carte”.

Într-o seară de sâmbătă, după mai multe astfel de mesaje primite unul după altul, mi-am luat inima în dinți (la propriu) și am trimis un email celor de la Editura Curtea-Veche, al căror portofoliu editorial îmi plăcea foarte mult. Privind înapoi, cred că toate lucrurile notabile care mi s-au întâmplat în viață au început cu un mesaj scris cu multă speranță.

La 12 ani, intrasem pentru prima dată în colectivul redacțional al unei reviste de filme și seriale trimițând o scrisoare redactată de mână, care începea cu „Bună ziua, mă numesc… și aș vrea să scriu la revista dumneavoastră. Găsiți atașat un model de articol”. Cincisprezece ani mai târziu, am reeditat acțiunea, de această dată via email: „Bună ziua, mă numesc… și aș vrea să scot o carte la editura dumneavoastră. Găsiți atașat un draft al proiectului meu”.

Maria Desmirean de la Curtea-Veche, o fată extraordinar de creativă și cu un entuziasm extraordinar pentru cărți, mi-a răspuns luni la ora 9:30 dimineața. Nu voi uita niciodată momentul: eram într-o prezentare la Ambasada Americii la București, nu mai țin minte pe ce temă, și am citit emailul pe telefon. „Suntem interesați, vrem să ne întâlnim chiar săptămâna asta”. Ați avut vreodată dorința de a țopăi de bucurie și de a îmbrățișa întreaga lume, dar să fiți nevoiți să păstrați, vreme de o oră, o mimică sobră și atentă? Eu am trăit asta, în acea încăpere plină de jurnaliști, unde era atâta tăcere încât puteai auzi căderea unui ac, iar eu voiam să îmi strig bucuria. Rămâne un moment de neuitat.

 

Ce se întâmplă când afli că dragostea vieții tale te iubește pentru că semeni cu marea dragoste a vieții lui? Ce rămâne când dai la o parte toată poleiala fabricată special pentru ,,cea mai frumoasă zi din viaţă“? Cum se contabilizează secretele și cum ar arăta un muzeu al iubirilor trecute? De ce ,,mi-e dor de tine” este noul ,,te iubesc”? Și, mai ales, de ce e greu să înveți să fii fericită după ce toată viața ai încercat să fii puternică?

Iar dac-ar fi să iei de-a gata un singur adevăr fundamental al vieţii, ia-l pe acesta: nu vei ajunge să îmbătrâneşti decât alături de bărbatul cu care ți se potrivesc… poveştile. Până să-l cunoști, însă, trebuie să-ți parcurgi, de una singură, propriile povești. Din fiecare tristețe și bucurie vei învăța câte ceva despre tine.

Toate experiențele strânse în această carte seamănă cu un oracol completat cu sinceritate și migală de către o fată pe care n-o cunoști decât din vedere, dar care caută același lucru ca tine: dragostea. Citindu-i răspunsurile (și gândurile), vei afla mai multe despre tine, dar și despre adevărul fundamental al iubirii: nu ajungi să îmbătrâneşti decât alături de bărbatul cu care ți se potrivesc… poveştile.

„Lucrurile pe care le lăsăm în urmă, la finalul unei iubiri, nu le lăsăm, de fapt, în grija nimănui. Le lăsăm, cel mult, unul în grija celuilalt și, poate, în seama celui căruia-i pasă măcar cu o secundă mai mult. În cea mai mare parte a timpului însă, nu e nimeni acolo să aerisească încăperile în care nu mai stăm, să ude florile pe care nu le mai privim și să îngrijească de iubirile cărora le-am dat cu piciorul”.

 

„Acum 100 de ani, femeile își găseau perechea cu care să trăiască iubiri ca-n povești dintr-un total de maximum 50 de bărbați văzuți la față într-o viață întreagă. Noi, femeile high-tech, abia dacă reușim să încropim ceva cât de cât asemănător cu dragostea din cei 4.500 de prieteni de pe Facebook și 500 de followeri pe Twitter. Nu-i de mirare că, ori de câte ori găsim ceva care aduce cât de cât cu ceea ce căutăm, ne întrebăm mereu dacă nu ar trebui să mai așteptăm preț de o zi, de o săptămână, de încă 1.000 de prieteni”

 

„Memoria de durată seamănă cu un perete plin cu rafturi și agățători așezate la milimetri distanță unele de celelalte. Uneori, cele mai insignifiante detalii rămân atârnate de niște cuie atât de înalte, încât nu mai izbutești să ajungi niciodată la ele. Așa că dăinuiesc acolo, ruginind, pentru totdeauna. Privind înapoi, toate secretele de viață și de moarte de altădată mă fac acum să râd și-mi dau seama că, de-aș fi avut curajul să le dau glas, nici lumea n-ar fi crăpat în două și nici viața mea nu s-ar fi surpat din temelii”

 

„Ori de câte ori mă enervam, când părul îmi stătea aiurea sau dunga creionului dermatograf se nimerea strâmbă, o voce lăuntrică îmi amintea, duios, că undeva, pe lumea asta, pândește acea femeie perfectă, la al cărei deget mic n-aș putea să ajung nici urcată cu scara. Cel puțin până nu reușeam să strunesc laolaltă toate straturile personalității mele, la fel de complicată ca o haină cu prea multe căptușeli, nasturi și funde, încât, orice aș fi făcut, un cordon ajungea să atârne întotdeauna pe jos”

 

„Dup-atâta luptat cu singurătățile, am ajuns la concluzia că secretul fericirii poate fi să–ți privești viața, măcar din când în când, ca pe o garsonieră. Un spațiu strâmt, pentru o singură persoană, pe care-l ocupi temporar, putând să-l umpli doar cu ceea ce contează cu adevărat pentru tine, acum și aici. Când înțelegi asta, nu mai consumi bulimic, ci devii cumpătat și recunoscător. Prețuiești clipele și le aerisești, fără a mai încerca să le-ngrămădești unele într-altele, ca să pară mai multe și mai cu rost”