Am copilărit într-o fabrică de textile, în care mama mea – de profesie inginer textilist – a lucrat o viață. Așadar, reportajul meu de la fabrica ”Petit Bateau” din Troyes, Franța, nu va fi încărcat doar cu amănunte și povești, ci și cu puțină nostalgie sinceră.

Toate utilajele cu nume ciudate și funcțiuni complicate pe care le-am văzut în după-amiaza petrecută la Troyes îmi erau neașteptat de familiare și probabil îmi vor rămâne astfel până în ultima zi a vieții, fiindcă se numără printre primele mele amintiri. Mașini de țesut, mașini de imprimat, de albit în ștreang, mașini de cusut profesionale și acel zgomot de surdină care însoțește funcționarea lor simultană. Imposibil de uitat.

Într-un secol în care foarte puțină producție se mai face în Europa, din cauza costurilor vizibil mai mari decât cele din China sau Bangladesh, o fabrică în care se creează confecții de la fir și până la produsul final reprezintă o excepție remarcabilă.

Mărturisesc, mi-ar plăcea ca fiecare dintre cei care citesc acest articol să aibă ocazia să viziteze, măcar o jumătate de oră, o fabrică în care se produc lucruri.  Locurile în care oamenii muncesc cu mâinile, atingând și punându-și amprenta pe fiecare stadiu al unui produs, locurile astea au o energie aparte.

 

Când vezi munca laborioasă prin care obiecte aparent banale ale existenței noastre prind viață n-ai cum să mai minimalizezi sau să disprețuiești vreo muncă. Din contră, înveți să respecți meseria fiecărui om și să prețuiești altfel contribuția lui, oricât de mică, la confortul tău zilnic.

Asta și apreciez la francezi: pentru ei „les metiers”, de la cizmar și până la cel mai mare artizan, sunt respectate și valorizate, iar oamenii care le fac au toate motivele să se simtă mândri.

Da, e o mândrie că au meseria lor, meșteșugul lor, iar asta se simțea din plin și în încăperile fabricii „Petit Bateau”. Un du-te-vino organizat, unde fiecare om, de la cel care lucra la mașina de cusut și până la directorul de producție,  se străduia să-și facă treaba cât mai bine posibil.

Știți deja că nu scriu despre locuri care nu-mi plac cu adevărat și care n-au povești pe care eu le consider demne de a fi spuse. Desigur că fiecare piatră are o istorie a ei, dar eu încerc să fiu onestă în articolele mele și să scriu despre acele locuri care știu că ar îmbogăți măcar un pic imaginația sau inspirația oamenilor care citesc.

„Petit Bateau” merită acest reportaj pentru că e un brand istoric și, în viziunea mea, are una dintre cele mai frumoase identități vizuale, eminamente franțuzească. Dungi marinărești, roșu, bleumarin, chintesența stilului francez, atât pentru copii cât și pentru adulți. Dar nu asta îl face unic. 

„Petit Bateau” a inventat lucrul esențial pe care-l purtăm cu toții

Creatorul „Petit Bateau”, Pierre Valton, și-a început business-ul în 1893 (da, acum 126 de ani), producând lenjerie intimă. În 1920, și-a transformat fabrica într-un brand de haine pentru copii, el însuși având nu mai puțin de 13. Unul dintre aceștia, Etienne, obișnuia să fredoneze în copilărie un cântecel francez de copii, ale cărui versuri sună cam așa:

‘Maman les p’tits bateaux qui vont sur l’eau ont-ils des jambes?’. 

În traducere, „Mami, bărcuțele care merg pe apă au cumva și picioare?”

Devenit adult, în 1918, Etienne a fost inspirat de acest cântăcel copilăresc când a luat o decizie de geniu: a decis să taie picioarele „izmenelor” de bumbac – lenjeria intimă a vremii – creând o piesă vestimentară complet avangardistă: chilotul. Și, odată cu invenția s-a născut și o denumire nouă, inspirată de același cântecel: brandul ”Petit Bateau”.

 

Da, chilotul așa cum îl cunoaștem noi a fost creat de Petit Bateau, care a primit și un premiu pentru această invenție la Expoziția Universală din 1937. Anul trecut, chilotul tocmai a aniversat o sută de ani de existență, iar „Petit Bateau” încă face 4,7 milioane de chiloți anual.

Tot Petit Bateau este responsabil pentru o piesă vestimentară pentru care toate mamele cu copii mici mulțumesc cerului: body-ul, acea piesă magică prin care cei mici pot fi îmbrăcați (și dezbrăcați) ușor și rapid.

 

Azi am aflat și un detaliu care m-a făcut să zâmbesc, având în vedere că în acest moment toată lumea modei vorbește aproape numai despre Karl Lagerfeld.

În anul 1994, Karl Lagerfeld a trimis-o pe Claudia Schiffer pe podium într-un deux-pieces Chanel, purtând un tricou de copii Petit Bateau pe dedesubt.

Succesul ulterior al acestei piese „basic” a fost atât de mare – și vânzările la fel – încât, neoficial, acest moment a pecetluit următorul capitol din istoria brandului, și anume crearea liniei pentru adulți Petit Bateau.

Ea se înscrie în același stil care a consacrat brandul de un secol încoace: piese din bumbac de bună calitate, cu faimoasele dungi marinărești reinterpretate pe diferite culori, piese lejere, eminamente franțuzești, cu un mix de aer parizian și de nonșalanță demnă de luna august pe malul Mediteranei.

Acesta este, de altfel, secretul Petit Bateau: piese simple, cu ADN pur franțuzesc reinterpretat diferit în fiecare sezon, cu materiale de cea mai bună calitate și detalii atent gândite: broderii, serigrafii și alte amănunte pe care le-am văzut făcute pe viu la fabrica din Troyes.

În fabrica din Troyes se fac toate prototipurile brandului, fiecare piesă pe care o vedem în magazine având cel puțin trei variante inițiale, din care se alege una singură. La vizita noastră se lucra deja intens la piesele care se vor afla în magazine la începutul anului 2020.

De la mașinile de tricotat fire de bumbac – unde cele mai complicate modele sunt create automat, pornind de la o „armată” de bobine de diferite culori – și până la momentul în care țesătura este gata să fie tăiată în tipare, totul ține de proceduri clare.

 

Puțini știu că una dintre cele mai importante caracteristici ale unui brand de bună calitate stă în faptul că produsele își păstrează dimensiunea și ținuta, indiferent de numărul de spălări.

Dacă vi s-a întâmplat vreodată să cumpărați o haină (uneori deloc ieftină) și să intre la apă după prima spălare, devenind de nepurtat, cei de la Petit Bateau acordă o importanță esențială acestui detaliu, la fel ca toate brandurile care se respectă. Este unul dintre lucrurile esențiale care dau calitatea unui obiect vestimentar.

Firele de bumbac, fiind organisme „vii”, de sursă naturală, au o tensiune remanentă, iar pentru ca țesătura finită să nu intre la apă există câteva proceduri complicate și consumatoare de timp: bucata se măsoară cu un șablon special, apoi – ca să-l citez pe domnul care se ocupa de această funcție – „este maltratată în fel și chip”, din punct de vedere mecanic, pentru a elimina această tensiune.

Intră în niște aparate speciale care o manipulează prin aplicarea repetată de forțe, apoi – după această „maltratare” – este relaxată prin trecerea printr-un aparat care pare că face valuri de material. După toate aceste operațiuni, nu ajunge să fie folosită pentru produsul finit până nu trece testul cu șablonul, acel pătrat care se poate vedea într-una dintre fotografiile de mai jos.

Data viitoare când veți trece pe lângă o vitrină Petit Bateau sau veți ține în mână un produs al brandului, gândiți-vă măcar puțin la veritabila „armată” de oameni care se află în spatele acelei bucăți de material.

Deloc întâmplător, japonezii au un principiu care spune că felul în care tratăm obiectele este felul în care ne tratăm și pe noi înșine: înțelegând povestea unui produs și drumul lui până la noi, ajungem să prețuim mai mult, să cumpărăm mai chibzuit și să fim mai pretențioși cu tot ce ne înconjoară. Și, automat, viața noastră devine mai bună.

Marile revelații și înțelesuri ale vieții încep de la lucruri mici, iar povestea Petit Bateau e dovada cea mai clară: imperiul de azi s-a născut dintr-o joacă, de la o simplă pereche de „culottes”. Ce lucruri grozave am putea face cu viețile noastre dacă am trata toate lucrurile mici cu la fel de multă atenție?