Ești înconjurat de kilometri de hârtie de împachetat multicoloră, ai sclipici în palme, iar adrenalina deschiderii cutiilor și a sfâșiatului de hârtie lucioasă s-a cam dus.

De fapt, nici n-ai apucat s-o simți bine că s-a și stins. În fața ta stau obiecte. Multe obiecte. Unele știi deja pe ce raft or să ajungă, pe altele abia aștepți să le folosești, iar pe unele te tot dai de ceasul morții cui să le re-cadorisești ca să scapi de ele. Ai deja un cotlon întunecat din dulap în care să le depozitezi până le găsești o soartă.

Toată acea energie frenetică pe care o consumăm în săptămânile premergătoare Crăciunului se consumă în mai puțin de cinci minute, fără să întoarcă nimic către noi. Și totuși, pentru acele cinci minute suntem dispuși să ne îmbrâncim, să ne înjurăm în trafic cu cei care nu merg suficient de rapid pentru graba noastră, să ne enervăm că nu avem timp să ajungem la toate magazinele, să ne revoltăm că nu putem cumpăra suficient de multe, să ne îngrijorăm în legătură cu reacția oamenilor la cadourile noastre, să ne stresăm cu alegerile făcute și apoi să ne plângem că nu mai simțim spiritul sărbătorilor de odinioară.

Spiritul de altădată, pe care-l căinăm cu toții, era despre așteptarea dulce a unei zile speciale. Era despre a-ți îmbrăca sufletul, cum spunea Micul Prinț, pentru a întâmpina un moment de seamă. Era despre bătăi cu bulgări și scârțâit de zăpadă sub tălpi. Era despre săniuș, ciocolată caldă și privit ninsoarea cu nasul lipit de geam. Și da, era și despre Moș Crăciun, însă cadourile erau doar actul final al unei luni în care sufletele noastre dansau de fericire, așteptând și plăsmuind vise.

Acum, când Crăciunul a rămas doar despre cadouri, ne mirăm de ce nu mai suntem fericiți. De ce acele dreptunghiuri și pătrate din hârtie colorată pline-ochi cu obiecte nu ne umplu și sufletele. De ce mâncăm până la limita indigestiei, dar ne simțim la fel de goi pe interior. Și de ce un film vechi de când lumea precum „Home Alone” rămâne, an de an, printre puținele lucruri care ne provoacă bucurie sinceră. Chiar așa… oare de ce?

Tot ceea ce vine din copilărie ne amintește de vremea în care încă mai simțeam ceva. Când decembrie era mai mult decât luna în care trebuie să ne umplem reciproc casele cu mărunțișuri inutile care vor ajunge într-un sac negru la prima curățenie. Când aveam inimile la fel de ușoare ca fulgii de zăpadă și când Crăciunul însemna magia sărbătorii, nu corvoada obligațiilor.

Deloc întâmplător, un studiu făcut de Harris Poll anul acesta, în rândul americanilor, a relevat un fapt surprinzător, care mi-a rămas în minte: 69% dintre americani spuneau că ar renunța cu dragă inimă la schimbul de cadouri, dacă familia și prietenii ar fi de acord. De multe ori, frenezia cadourilor e o inerție întreținută: toată lumea face asta, cum să ieși din rând?

Am citit chiar de experimente cu Crăciunuri „gift-free”, în care oamenii se bucură alături de oamenii apropiați și le dăruiesc ceva mult mai important: timp. În locul orelor de alergat prin magazine, preferă să iasă la o ciocolată caldă și să povestească, să râdă și să se bucure de tot ce nu au vreme în restul anului. Nu mă aștept ca asta să devină vreodată un obicei pe scară largă, dar mi-ar plăcea, recunosc. Poate am ieși din Crăciun mai fericiți și mai senini.

O cutie legată cu sfoară, fie că a costat 1 euro sau 1.000 este, la finalul Crăciunului, doar un obiect în plus într-o casă. Este deziluzia tacită că nici de data asta un cadou nu a reușit să ne facă fericiți, să ne facă să ne simțim mai… cu sens. Poate la anul, sau poate de Valentine’s Day, de mărțișor sau de Paște. Sau de ziua de naștere. Mai urmează atâtea „luni ale cadourilor” și, am învățat deja, „următorul cadou” este cel care ne va aduce cu certitudine fericirea.