Deși nu m-am priceput niciodată la botanică și nici nu mi-a plăcut în mod deosebit, locul în care am văzut prima oară o similitudine incredibilă între viețile noastre și natură a fost Japonia.

 

Grădinile japoneze sunt în primul rând despre ciclicitate și despre succesiunea anotimpurilor și a etapelor de viață.

 

În ele, există zone care duc cu gândul la începuturi, altele la finaluri, altele la perioade de trecere și de schimbare.

 

Acum cinci ani, în marea grădină Kenroku-En din Kanazawa, am dat de un strat mai profund legat de acceptarea vieții, de etapele ei și de diferențele minunate dintre plante și am și scris despre ele AICI.

Niciodată o grădină japoneză nu va fi concepută pentru a fi frumoasă doar primăvara sau doar vara, ci trebuie să se adapteze, la fel ca oamenii, la natura ciclică a sezoanelor și a vieții. Să găsească moduri de a primi în mod firesc fiecare schimbare de anotimp, având de fiecare dată ceva nou de oferit.

 

Primăvara e despre cireșii înfloriți, Sakura.

 

Toamna este despre arțari.

 

Iarna e despre peisajul ca de porțelan al orașelor japoneze acoperite de zăpadă.

 

Tot datorită abilităților lor, japonezii au și al… cincilea anotimp.

 

Spre exemplu, iunie este cea mai ploioasă lună din an, când norii toarnă neîncetat o lună încheiată. Cine ar vrea să viziteze Japonia pe ploaie?

 

Ei bine, japonezii au observat că în luna iunie cresc hortensiile, așa că s-au repliat rapid și au gândit… festivalul hortensiilor, care atrage turiști din toată lumea și este un fenomen regional.

Fiecare poate alege care e perioada care îi place mai mult și în care se regăsește și, pentru fiecare, perioada preferată poate fi alta.

 

Eu sunt născută primăvara și anotimpul meu preferat a fost mereu acesta.

 

Cu vara am conviețuit pașnic, fără vreo mare iubire, în schimb nu am putut niciodată înțelege toamna. Nici iarna.

 

Poate și fiindcă am fost mereu o îndrăgostită de primăvară, mi-au plăcut mereu începuturile, cu magia lor tăcută.

 

Când eram mică, visam ca lucrurile să se întâmple repede, fulminant, galopant, dintr-o suflare. Abia așteptam să trăiesc.

 

Și, tot îndrăgostită fiind de primăvară, mi se părea că viața e o explozie: toate vin deodată, apoi se așază ca să te poți bucura de ele.

 

Îmi doream să fiu asemeni ghiocelului care scoate capul din zăpadă la primele raze de soare, ca să nu piardă nicio secundă, să nu rateze niciun moment.

 

Nu am fost niciodată un ghiocel, deși am făcut totul repede: am început să lucrez la 13 ani, m-am mutat în 4 țări până la 25, am vizitat 50 de țări până la 30.

Nu aveam însă suflet de ghiocel, ci doar un elan insațiabil de a provoca primăvara să se întâmple.

Chiar dacă am făcut multe lucruri și am avut multe realizări, toate planurile pe care mi le-am făcut în primăvara vieții au ieșit… și nu prea.

 

În cele mai multe aspecte, explozia a fost declanșată de mine, prin multă muncă, ca și cum ai vrea să faci cireșii să înflorească încălzind tu fiecare boboc în parte.

 

Decada mea de 20 a fost decada marilor așteptări, decada afirmării de sine, dar nu neaparat decada care mi-a făcut inima să vibreze. Dacă sufletul meu ar fi fost o pasăre cântătoare, nu și-ar fi făcut cuib în copacul celor 20 de ani ai mei.

 

Pe la 30 de ani am început să-mi dau seama că aș putea fi ceva ce știam că există, dar cu care nu mă identificasem neaparat: un late-bloomer.

 

Nu că vârsta de 30 de ani ar fi ceva „late”, dar era totuși dincolo de perioada ghioceilor, înspre cea a lucidității și a tihnei.

 

Am citit de curând ceva spus de – vă rog, trageți aer în piept – una dintre surorile Kardashian, personaje pe care recunosc fără ocolișuri că nu le agreez și nu le-am agreat niciodată.

 

Dar, în mod ironic, o afirmație pe care am citit-o în People, acum câteva luni, m-a făcut să dau din cap a aprobare. Una dintre ele – nu mă întrebați care – spunea că împlinește 39 de ani și că îi pare rău.

 

Dar nu fiindcă se termină 30, ci fiindcă ar vrea să fie deja la 40.

 

Să sară peste 39 și să meargă direct la 40, către un nou început, după ce decada 30 a fost cea mai grea, urâtă, apăsătoare perioadă din viața ei.

 

În consecință, își făcuse un tort pe care 39 era pus alături de o mână cu degetul mijlociu ridicat. Fiindcă na, trebuia să fie și ceva în stilul scandalos Kardashian.

 

Am râs, dar, în mod ciudat, m-am regăsit total în cuvintele ei, fiindcă, oricât de ciudat ar suna pentru unii, când va veni decada 40, voi fi nespus de fericită să o întâmpin.

Și pentru mine, decada 30 a fost cea mai complicată, dureroasă, plină de obstacole, provocări, răsturnări de situație.

 

A fost o perioadă în care, la propriu, am murit și am renăscut, din toate punctele de vedere.

 

Am schimbat tot ce se poate schimba, m-am lovit de pereți, am simțit bucurii și deznădejdi care nu credeam că există.

 

Am fost foarte jos și foarte sus.

 

Când aveam 32 de ani, am mers la un curs la care, la final, așezați în jurul unei mese rotunde, trebuia să spunem fiecare ce ne dorim să schimbăm la propria persoană.

 

Era vorba despre haine și imagine, deci oamenii voiau să îndrăznească mai mult, să aibă mai mult curaj la culori, să-și descopere semnătura stilistică.

 

Eu eram printre ultimii, iar când mi-a venit rândul, printre cursanții care vorbeau despre croiuri și culori flatante, eu am spus cam așa: „Aș vrea să schimb totul la viața mea. Totul. Să dau delete și să pornesc din nou”.

 

Au fost niște cuvinte fatidice, fiindcă la doar un an distanță exact asta am făcut.

 

Am schimbat tot, iar Diana de acum este doar o rudă îndepărtată a celei de atunci. Slavă Domnului pentru asta.

Când va veni vremea, nu o să-mi fac un tort cu degetul mijlociu ridicat pentru decada 30, dar cu siguranță mă voi bucura că va fi trecut.

 

De multe ori auzim truisme despre cea mai frumoasă perioadă a vieții, considerând automat că aceea este la începutul începutului.

 

Este o prezumție valabilă doar pentru ghiocei, aceia dintre noi care, într-adevăr, trăiesc intens și își simt explozia maximă în acea decadă.

Pe lume există însă și anemone, crizanteme, tufănele, brândușe, gladiole și multe alte flori pe care primăvara, cu toată magia ei, nu le poate convinge să înflorească mai rapid.

 

Nu se grăbesc, nu au auzit că aceea e cea mai frumoasă perioadă din an, că atunci se întâmplă magia.

 

Ele înfloresc când e vremea lor.

Aș fi vrut să îmi spună cineva să pun mai puțină presiune pe mine la 20 și să nu am impresia că acolo se termină viața (deși am fost cândva absolut convinsă, ca noi toți, că 30 este granița spre senectute).

 

Aș vrea și să normalizăm faptul că unii oameni se găsesc mai greu pe sine sau că se simt mai bine în alte sezoane.

Dacă florile ar înflori toate primăvara, lumea ar fi tare plictisitoare și tristă, iar totul ar fi cumplit de previzibil.

 

De fapt, anotimpurile nu fac altceva decât să dozeze frumusețea lumii și s-o dezvăluie gradat, ca să nu ne copleșească.

 

Unii dintre noi chiar sunt ghiocei care își trăiesc cele mai frumoase clipe la început, după care caută neîncetat să le retrăiască sau să se simtă din nou „ca la 20 de ani”.

 

Alții, în schimb, au începuturi mai anevoioase și așteptări mai lungi, ba chiar și unele momente în care sunt convinși că explozia lor nu va veni niciodată.

 

Eu nu mi-am dorit niciodată să revin la 20 de ani, în schimb am așteptat mereu cu nerăbdare viitorul.

 

Fiindcă, indiferent unde te-ai afla în viața ta acum, un nou anotimp – anotimpul tău – cu tot cu exploziile și culorile lui, abia așteaptă să ți se întâmple.