AM AVUT O LIVADĂ, TEATRUL ODEON

 

După „Pescărușul” regizat de Eugen Jebeleanu la Teatrul Național, care mi-a plăcut enorm, voiam să văd și celălalt Cehov al lui: „Am avut o livadă”, la Odeon.

”Am avut o livadă” este, de fapt, o adaptare după Cehov a lui Yann Verburgh, care împletește povestea din ”Livada de vișini” cu un text contemporan.

Rezultatul este un spectacol furios, unde tensiunea plutește în aer și se simte în stomac, dar care ascunde multă blândețe.

Mai ales finalul este sfâșietor de tandru.

Tânărul Niko Becker face și aici dovada unui talent incandescent: joacă în forță, dar fără să devină exagerat sau strident.

În plus, scenografia semnată de Velica Panduru este superbă, undeva la granița dintre vis și realitate.

Unul dintre cele mai frumoase spectacole, la nivel vizual.

 

Nu este un spectacol care să placă oricui, dar nici nu cred că asta a fost vreo clipă intenția lui Eugen Jebeleanu.

Pentru mine, însă, intră în lista favoritelor, la capitolul adaptări moderne după clasici.

Am redescoperit, cu această ocazie, minunata melodie a Ancăi Parghel: „Iubirea noastră nu are apus”, care apare în momente cheie ale spectacolului.

HEDDA GABLER, TNB

Așteptam cu nerăbdare această premieră – prima montare în România a celebrului regizor german Thomas Ostermeier – fiindcă am o afinitate pentru Ibsen, cu tot cu “întunecimea” lui aparentă.

 

Ca toate piesele lui Ibsen, și “Hedda Gabler” vine cu straturi de nuanțe și înțelesuri, cu multe subtilități pe care trebuie să le prinzi la momentul potrivit.

Nu este un spectacol al marilor emoții, ci mai curând o poveste pe care o receptezi rațional, ca un puzzle în care tot aduni piese pentru a înțelege motive, nuanțe, simboluri.

“Vreau să am și eu putere asupra cuiva!” spune Hedda, furioasă, la un moment dat. În această exclamație stă una dintre cheile textului, fiindcă Hedda caută neîncetat o formă de control asupra unei existențe pe care simte că nu o poate controla după bunul plac.

Finalul este perfect, după părerea mea, ca o concluzie a tot ceea ce s-a întâmplat până atunci.

Fără niciun spoiler, Hedda este un personaj care nu se potrivește în lumea în care trăiește, oamenii din jur îi par caricaturali și naivi și, deși este obiectul admirației lor în diferite moduri, niciunul nu o vede cu adevărat.

Un personaj chinuit, duplicitar și totuși vrednic de compasiune, care vrea să simtă ceva într-o lume care nu o face să simtă nimic.

 

Poate unul dintre cele mai grele roluri ale Ralucăi Aprodu, fiindcă Hedda este o anti-eroină perfectă.

Tensiunea din aer a fost palpabilă aproape două ore cât a durat spectacolul, ca și cum în orice clipă ai aștepta să se întâmple ceva îngrozitor.

 

NORA, TNB

„Dar înainte de toate, Nora, ești soție și mamă!”

Înainte de toate, sunt om. La fel ca tine. Sau încerc să fiu!”

Dupa “Hedda Gabler” văzută chiar cu o seară înainte, “Nora” – a aceluiași Henrik Ibsen, revizitată de Chris Simion-Mercurian – este atât de diferită și totuși am regăsit în ea aceeași luptă mută a femeii într-o societate care impune moduri rigide de a fi.

 

Și Nora vorbește despre putere – sau despre lipsa ei – iar disperarea de a nu avea controlul asupra propriei vieți se simte în fiecare secundă, inclusiv prin fundalul sonor care imită căderea hipnotică a unor picături de apă.

Nora este femeia-păpușă, o păpușă pe care o întorci cu cheița de la spate, iar “cheia e întotdeauna la el”, cum recunoaște chiar ea într-un alt context, doar că însemnătatea acestei fraze merge mult dincolo de o cutie de scrisori.

“Pentru tata am fost păpușa copil, pentru tine păpușa soție, iar copiii mei au fost păpușile mele. Toată casa asta e o imensă casă de păpuși”.

Deși în 1879, când a fost jucată prima dată sub numele “O casă de păpuși”, semnificațiile poveștii aveau ecouri puternice legate de lupta de emancipare a femeii și statutul ei in societate, povestea Norei rămâne la fel de actuală, iar Chris Simion-Mercurian o adaptează cu grație și respect față de esența piesei.

Irina Movilă face aici cel mai bun rol în care am văzut-o eu până acum, dar toată distribuția joacă bine și cu multă finețe a mijloacelor, de la foarte tânăra și talentata Bianca Marinescu (care m-a impresionat in Cosmic Latte) până la Șerban Pavlu, Amalia Ciolan, Mihai Munteniță și tot restul echipei.

Știu că e greu de prins, și eu am prins bilete după multe încercări nereușite, dar spectacolul merită văzut!

Scena de final va rămâne în memoria mea drept una dintre cele mai frumoase și memorabile.

 

 

GERTRUDE, TNB

 

“De când s-a inventat moartea, nu mai poți fi sigur de viață”.

“Gertrude”, un altfel de Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete, e un spectacol care poate să-ți placă enorm sau deloc, dar care nu poate să te lase indiferent.

Mie mi-a plăcut foarte tare, fiindcă m-a provocat să privesc altfel povestea clasică și mi-a rescris toate reperele despre cum ar trebui să arate un Shakespeare modern.

Modern și totuși clasic, fiindcă – exact ca în perioada elisabetană – toate rolurile sunt interpretate de bărbați.

Lari Giorgescu este o Ofelia perfectă, iar personajul principal – Gertrude – este jucat impecabil de Claudiu Bleonț.

 

Dramaturgul Radu F. Alexandru rescrie povestea lui Hamlet (interpretat aici de Marius Manole), punând-o în centru pe mama prințului Danemarcei, Gertrude, care devine “păpușarul” poveștii și mintea diabolică ale cărei mecanisme se mișcă neîncetat pentru propriile interese.

 

COSMIC LATTE, TEATRUL MIC

 

COSMIC LATTE, de Ștefan Lupu mi-a fost recomandat de Răzvan Mazilu și mi-am dorit să-l văd, deși este mereu Sold-out. Trebuie urmărit din timp.

Titlul vine de la o culoarea universului, așa cum a fost ea numită de astronomi.

Calculând media spectrului de lumină provenit din peste 200.000 de galaxii, culoarea obținută se numește „Cosmic Latte”.

Spectacolul cu acest nume e tot o reuniune de „11 galaxii, 11 povești de viață care îmbină dansul contemporan cu muzica live, cu drone, videoproiecții și tot ce poate fi folosit pentru a transmite o emoție.

 

Cei 11 tineri sunt o trupă fantastică și reușesc să cânte, să danseze, să joace și să-și arate vulnerabilitățile.

Toate momentele din spectacol sunt impresionante, dar m-a atins mult povestea creionată de Catinca Hanțiu în memoria tatălui ei, regretatul balerin Călin Hanțiu.

”Singurul mod de a face să tacă acea voce din capul tău care îți spune că NU POȚI să pictezi este să pictezi!”

DOAMNE FEREȘTE, TEATRUL MIC

”Doamne ferește”, de Lia Bugnar, este o comedie muzicală reconfortantă, cu o distribuție care face ca fiecare minut să fie plin de umor și de sens.

Deși nu sunt neaparat o consumatoare de comedii românești (fiindcă nu rezonez cu umorul actual), îmi doream să văd “Doamne ferește” fiindcă urmăresc, de mulți ani, tot ce scrie Lia Bugnar.

Dacă e scris de ea, trebuie să-l văd.

Așa cum mă așteptam, am râs cu poftă, dar – tot cum se întâmplă de fiecare dată la spectacolele Liei Bugnar – sub pojghița de umor se află mereu un ocean de înțelesuri.

Actorii au fost fantastici, de altfel știu că piesa a fost scrisă în jurul lor, și m-am bucurat să-i revăd pe doi dintre favoriții mei: Marin Grigore și Ioana Pușcatu.

Plus Cuzin Toma, care a reușit să transmită multă emoție printre hohotele de râs.

“Eu când înșel sunt trist.

Nu mă bucur.

De aia beau”

O revelație a fost si Irina Rădulescu, fiica minunatului Dem Rădulescu, pe care nu am văzut-o în prea multe spectacole, dar mi-a plăcut mult grația interpretării ei.

Momentul final este superb și cu multe subînțelesuri:

Acuma e bine.

Acuma e timp.

Acuma nu cere… nimica la schimb.

 

AMALIA RESPIRĂ ADÂNC, UNTEATRU

Cumva am reușit să ratez acest spectacol de mai multe ori de-a lungul vremii, fiindcă se joacă foarte rar.

 

Până la urmă am reușit, însă nu l-am văzut fizic, ci… online, pe platforma UNTEATRU CINEMATIC.

Este un monolog memorabil și dureros al unei vieți.

Amalia, o fetiță a cărei poveste începe ca pionier în vremea comunismului, și care traversează diferite vârste și epoci, încercând să-și găsească locul în ambele lumi: cea veche și cea nouă. Doar că pe amândouă le înțelege la fel de puțin.

Textul e minunat, iar interpretarea Cristinei Casian îți frânge inima. De altfel a și primit premiul UNITER pentru acest rol.

„Abia apoi vreau să mor, abia dupa ce m-am trezit din viaţa asta pe care-am visat-o cu faţa acoperită, cu ochii închişi, cu mâinile legate, cu inima îngheţată.

Un vis durează câteva secunde şi ţi se pare lung cât toată viaţa. Dar dacă e invers – şi toată viaţa durează cât o respiraţie? Atunci poate-ar fi mai bine să respiri adânc, cât mai adânc…”

 

BALENA, TEATRUL METROPOLIS

 

”Ai observat vreodată că oamenii nu pot să rămână indiferenți? Ce specie extraordinară!”

”Balena”, de Samuel D.Hunter (transformată și într-un film de Oscar, cu Brandan Fraser) este un spectacol tulburător și greu de “recomandat”, fiindcă a-l recomanda este ca și cum i-ai spune cuiva “Știi, aceasta e o poveste care m-a făcut bucăți, m-a enervat, m-a înduioșat, m-a răvășit, m-a provocat, am plecat complet tulburată după două ore. Du-te să simți și tu toate astea”.

Dar… dacă ești genul de spectator care merge la teatru să simtă emoție reală, atunci “Balena” este un spectacol potrivit pentru asta.

Sorin Miron – nominalizat și la un premiu UNITER pentru acest rol – reușește să joace cu finețe un personaj cumplit de greu, făcându-te să-ți pese de Charlie mai mult decât îi pasă lui de propria persoană.

Alături de Corina Moise, Sorin a făcut un tandem remarcabil, dar am fost impresionată și de cei doi tineri – Ștefan Radu și Cătălina Mihai – care au jucat extraordinar de bine.

Un spectacol din categoria celor “grele”, în care e greu să îți placă realmente de vreun personaj, fiindcă toți sunt defecți și complicați… exact ca-n viață.

FETIȚA DIN DEBARA, TEATRUL DE ARTĂ

„Am 16 ani. Ascult muzică, plâng, mi-e dor de cineva, dar nu știu exact de cine, și îmi imaginez ce adult mișto o să fiu”.

O viață, cu speranțele și deziluziile ei, condensată într-o oră și jumătate.

“Fetița din debara” este un spectacol-confesiune al actriței Oana Jindiceanu, cu regia semnata de Andreea Gramoșteanu și Alexandru Unguru, dar încă de la început povestea ei se suprapune cu istoria unei întregi generații.

Dacă cei de dinainte nu au știut sau nu s-au priceput mai mult, oare ne vom pricepe noi mai bine la trăit?

Am râs și am plâns și am plecat acasă cu o frază tatuată pe suflet: “Am făcut mulți copii pentru că familia mea avea nevoie de multă iubire”.

Un spectacol emoționant despre cei care caută, neîncetat, îmbrățișarea pe care n-au primit-o niciodată.

DISCO REGRET, TEATRUL METROPOLIS

„De-a lungul vieții, dai de o mână de oameni de care ești atras. Dar nu atras în felul ăla, ci doar oameni cu care te simți mai la locul tău. Să nu renunți niciodată la oamenii ăștia”

 

Nu toate spectacolele trebuie să fie răvășitoare în complexitatea lor pentru a fi memorabile.

Unele trebuie doar să fie simple și oneste și să te pună puțin pe gânduri, așa cum reușește cu brio “Disco Regret”, un spectacol duios cu trei personaje și tot atâtea vise neîmplinite.

Tony (jucat foarte convingător de Iosif Paștină) – un tânăr regizor proaspăt-divorțat – încearcă să se obișnuiască cu noua sa viață aruncându-se într-un proiect fără vreo mare miză: un film despre căsnicia părinților lui.

De la o activitate menită să-i ocupe mintea, filmul se transformă în supapa de eliberare a unor frustrări, compromisuri și neîmpliniri care așază întreaga istorie a familiei lui într-o altă lumină.

”Disco Regret” e un spectacol simplu și duios, nostalgic și lucid, în care regăsim atât generația celor care au 35+, cât și generația părinților lor. Cu regretele lor cu tot.

Mi-a plăcut mai ales monologul tatălui, cu multe adevăruri rostite printre rânduri… si un final superb din punct de vedere vizual și nu numai.

FAMILY.EXE, BULANDRA

”Știi cum e cu corectitudinea asta politică?

Trebuie să-ți placă și ce nu-ți place”

O felie de viață de familie desprinsă din sufrageria multor familii reale, în care aproape oricine se poate recunoaște.

De fapt, acest spectacol ilustrează perfect diferența dintre o comedie bună și una proastă.

 

Comedia bună, cum e Family.exe, te face să râzi copios de lucruri care dor, pe care le recunoști, pe care le-ai văzut sau le-ai trăit.

Te face să râzi ca să te distragă nițel de la plâns, iar Mimi Brănescu se pricepe de minune la asta.

Nu e nimic superficial la “Family.exe”, iar Gheorghe Ifrim se distanțează ca unii dintre cei mai buni actori români de comedie (și nu numai).

În acest spectacol joacă și alături de fratele lui, actorul Lucian Ifrim, care face poate cel mai caricatural rol din spectacol, dar cu un substrat care se dezvăluie abia la final.