Despre tot ce-i fin și fain

5 lucruri care nu sunt treaba noastră

By 5 februarie, 2016Learning
read time 10 min
 
5 februarie, 2016

5 lucruri care nu sunt treaba noastră

Curiozitatea ne împinge câteodată către ceea ce francezii, recunoscuți pentru diplomația lor, ar numi „faux-pas”-uri. Indiferent cât de puternic e imboldul interior și cât de irezistibilă întrebarea, dacă e una dintre cele de mai jos, fă-ți singur un serviciu: abține-te!

by

Oamenii indiscreți și puși pe descusut tot restul lumii nu sunt neapărat rău-intenționați. De cele mai multe ori, suferă doar de o formă agresivă de… curiozitate, care e mai puternică decât propria voință.

 

Ca atunci când privești un tort perfect din marțipan, așezat pe masă fix în fața ta, și nu te poți abține să nu întinzi mâna către figurina din vârf, ca să vezi… e reală au ba?

 

Ai vrea să-ți dai singur peste mână, să-ți înăbuși pornirea instinctivă, dar… nu.

 

Pe același considerent, unii oameni nu-și pot înfrâna impulsul de a spune exact ceea ce gândesc la momentul respectiv, chiar și când gândurile cu pricina hoinăresc printr-o zonă cu semn de „Nu intrați”, semn că nu e chiar treaba lor.

 

Chiar dacă multe dintre temele de mai jos sunt considerate socialmente acceptabile în România – din simplul motiv că toată lumea le vehiculează fără jenă – îmi place să cred că am atins acel nivel la care să nu mai simțim nevoia să ne îmboldim interlocutorii cu chestiuni precum:

”Când ai de gând să te căsătorești?”

Dacă aș avea un bănuț pentru fiecare ocazie cu care cineva m-a întrebat treaba asta în 30 de ani… ehe.

 

De cele mai multe ori eram single și fără nicio relație serioasă la orizont, dar asta nu-i împiedica defel pe interlocutorii mei să mă chestioneze pe ton mustrător, amintindu-mi că trece timpul, că după o anumită vârstă e mai greu să-ți găsești perechea și că la un moment dat, asta e, trebuie să faci pasul.

 

Ba chiar cineva m-a și pus în gardă că „Dacă nu te măriți din facultate nu prea te mai măriți”, în condițiile în care aveam pe atunci frageda vârstă de 22 de ani.

 

N-am pus niciodată la suflet asemenea întrebări, le-am parat elegant și decisiv, dar recunosc că m-a deranjat mereu această curiozitate bolnăvicioasă, amestecată cu nevoia de a da indicații prețioase.

 

Eu una nu aș fi îndrăznit niciodată să întreb așa ceva pe cineva, în afară de prieteni foarte apropiați și chiar și atunci mai mult în glumă, ca o formă de tachinare prietenească.

 

Nu aș putea să stau la masă cu un om cu care nu sunt altceva decât amică sau vagă cunoștință și să încep să-i dau sfaturi de viață.

 

Așadar, nu, statutul marital al altora chiar nu este treaba noastră.

”Și… ce mai așteptați ca să faceți un copil?”

Toată chestiunea maternității este chiar mai delicată decât cea a căsătoriei. Dacă în urmă cu 20-30 de ani era de neconceput să nu faci un copil cât mai repede după căsătorie, în prezent nu mai există reguli și cutume de acest gen.

 

Există cupluri care aleg să facă un copil după 2-3 ani, alții care fac imediat unul sau chiar mai mulți copii, dar și persoane care aleg să nu experimenteze deloc maternitatea. E tot o alegere, la fel de legitimă.

 

Ceea ce mi se pare cu atât mai indiscret și neplăcut la această întrebare este coeficientul de suferință pe care-l poate trezi în interlocutorul nostru.

 

Cunosc femei care încearcă de ani de zile să facă un copil, dar încă nu s-a înfăptuit minunea, în ciuda tratamentelor repetate și chinuitoare.

 

Mai ales în societatea în care trăim, cu poluarea, stresul și factorii perturbatori la care suntem supuși, numărul lor este în continuă creștere.

 

Cum se simte oare o astfel de persoană în momentul în care, săptămânal sau chiar mai des, cineva se trezește s-o „tragă de urechi” fiindcă n-a catadicsit să facă un copil, iar timpul trece?

 

Data viitoare când îți vine să întrebi acest lucru, crezând că e o temă general-valabilă de small talk, cam ca buletinul meteo și starea traficului, gândește-te că omul din fața ta ar putea ascunde o suferință de care tu nu ai habar. Și, între noi fie vorba, nu e treaba ta.

”Vai, dar de ce ai slăbit așa? Ești bolnavă?”

Recunosc că nu am experimentat niciodată fluctuații atât de mari de greutate încât să mă trezesc cu asemenea exclamații de uimire, dar am fost martoră la (prea) multe scene și mărturisiri de acest gen.

 

Mai ales la femei cu care mergeam cot la cot la sală, care reușiseră performanțe demne de toată admirația (20 sau 30 de kilograme date jos cu alimentație sănătoasă și sport) și pe care oamenii din jur le chestionau non-stop în legătură cu noua imagine.

 

„Sigur nu ești bolnavă?”, „Dar e sănătos să slăbești atât într-un timp atât de scurt?”. „Dar sigur nu faci prea mult sport?”. „Și chiar nu o să mai mănânci niciodată brioșă cu ciocolată?”.

 

Se numește rezistența oamenilor la schimbare, chiar și când schimbarea ține de numărul de kilograme al celor din jur, însă atunci când curiozitatea personală invadează intimitatea omului respectiv nu se mai numește curiozitate, ci altcumva.

 

Chiar și dacă, prin absurd, omul respectiv ar avea o problemă de sănătate care i-a determinat slăbirea, cu siguranță o va împărtăși când și dacă va dori acest lucru.

”Auzi, cât ai dat pe fusta/bluza/geanta/casa/mașina ta?”

Se spune că o doamnă nu vorbește niciodată despre bani și, chiar dacă poate părea o concepție de modă-veche, încă este valabilă atunci când e vorba despre… banii altora.

 

Fiecare persoană face alegerile pe care le crede de cuviință și își cheltuiește – sau drămuiește – banii după bunul plac.

 

Acest mecanism de culise nefiind, de cele mai multe ori, o chestiune de interes public.

 

Am asistat de multe ori, fără să vreau, la momente penibile în care o persoană care tocmai s-a mutat în casă nouă, și-a făcut un cadou frumos de ziua ei sau a călătorit într-o destinație exotică este întrebată direct, de față cu alți 20 de oameni, „Auzi, dar costă mult? Cât ai dat pe haina/excursia asta? Câți bani ai băgat în casă/mașină?”.

 

Dacă vrei neapărat să afli – și te interesează pentru un scop funcțional, nu doar ca motiv de bârfă sau curiozitate – poți adresa întrebarea între patru ochi, cu discreția de rigoare.

 

Puține lucruri mi se par mai penibile – atât pentru cel care întreabă, cât și pentru subiectul întrebării – decât momentul în care acesta din urmă trebuie să-și explice finanțele personale în fața unui grup întreg de oameni, adesea necunoscuți.

 

Să fim măcar un pic mai fini, vă rog eu…

”De ce ai divorțat?”

Trăim relații la fel de complicate precum vremurile noastre istorice.

 

Dacă în alte timpuri oamenii stăteau împreună cu orice preț, de gura lumii sau de dragul copiilor, în ziua de azi divorțul nu mai este un stigmat. Așa că oamenii se căsătoresc și, dacă nu mai sunt fericiți sau descoperă că nu erau cu adevărat potriviți unul pentru celălalt, se despart.

 

E viața, pur și simplu, dar faptul că o persoană pare că a trecut lejer peste un anumit prag sau încercare sentimentală nu înseamnă că suntem liberi să o descoasem în legătură cu cele întâmplate.

 

Chiar dacă, așa cum se întâmplă în cazul (prea) multora – murim de curiozitate să aflăm.

 

Există o regulă simplă: dacă un om simte nevoia să împărtășească un lucru, o va face. Dacă nu, respectă-i intimitatea.

 

Doar pentru că o persoană nu pare afectată de o despărțire nu înseamnă că sufletul ei nu traversează o etapă dureroasă, de adaptare la noua situație.

 

În epoca Facebook ne-am obișnuit ca totul să fie la vedere, etalat, postat, mărturisit, iar atunci când un om nu își exteriorizează deschis suferința, presupunem automat că ea nu există și că putem vorbi de lucrul respectiv ca și cum ar fi orice alt subiect de conversație.

 

Nimic nu ne dă dreptul să pătrundem prin efracție în sufletul unui om, nici măcar cu o întrebare, dacă el nu ne-a deschis portița și nu ne-a poftit să intrăm. Mai ales când habar nu avem ce tristeți sau dureri ascunde fiecare înăuntru.

Ar trebui să ținem minte asta mai des, de câte ori ne vine în minte o întrebare al cărei răspuns are de-a face cu straturile profunde din sufletul cuiva. Oricât de apropiați suntem sau credem că suntem, unele lucruri pur și simplu… nu sunt treaba noastră.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



7 Comments

  • dana spune:

    Eu aș îndrăzni să văd și partea bună în asemenea situații. ? Poate că oamenii respectivi sunt chiar bine intenționați,în ciuda aparentei lipse de bun-simț

    • Sunt convinsa ca sunt bine-intentionati, dar bunele-intentii se transforma in altceva in clipa in care deschid gura si incep sa intrebe diferite lucruri care nu sunt treaba lor…

  • MIKA spune:

    SUPER !!!! Eu m-am săturat de nesimţirea, băgăciunea…indiscreţia celor din România…Ai slăbit…te-ai îngrăşat …lipsa de bun simţ…DE CE …NU eşti căsătorită…CUM de NU ai copii…CÂT câştigi …??? AŞA se intră …în …vorbă…OARE acestea sunt modalităţi de ÎMPRIETENIRE …??

  • Mihaela spune:

    Bine punctat, Diana.
    Gura lumii e sloboda, suntem o natiune careia ii place sa se bage in viata altora, sa o comenteze si sa o desfiinteze in 2 timpi si 3 miscari.
    Din fericire, observ ca tineretul este mai deschis la minte, trebuie doar sa reziste elegant atacurilor rudelor & co.
    Eu acum ma lupt cu „Si cand faceti al doilea copil? E mult mai bine sa aiba un frate/ o sora!” In conditiile in care „It takes a village to raise a child.” iar noi suntem doar 2 si atat.
    Am avut perioade in care raspundeam la „atacuri”de genul asta cu alta intrebare incomoda (pot fi foarte taioasa cand vreau), ca sa vada cum e sa fii stanjenit(a). Insa mi-a trecut..
    XOXO

  • motolady spune:

    stau si ma gandesc, oamenii astia carora li se pare foarte important maritisul cat mai devreme, copii fara numar, vesnic cu lume prin zona, cu toate datele la vedere… oare astia cum traiesc?

    ca eu as turba.

    PS: Legat de faza cu kilogramele, o vecina, mai demult, mi-a spus foarte franc ca m-am ingrasat. Da, ma ingrasasem repede si mult, din motive de sanatate si chiar nu ma bucuram. Fiind de varsta mea, i-am zis la misto ca nu-s grasa, sunt gravida. Problema e ca tipa chiar m-a crezut si, in urmatoarea zi, a venit sa impartaseasca vestea colegei mele de camera (ele de obicei se spurcau, dar vestea asta chiar era prea grozava). N-a reusit sa scape colega de ea pana nu i-a promis ca va avea cu mine o discutie foarte serioasa despre sarcina (aia saraca era boboaca la facultate).

  • Mihai Trif spune:

    Există contexte și legături speciale cu persoane cărora le sunt permise astfel de întrebări, partenerul de viață, un frate, un părinte, un cel mai bun prieten. Atât.

    M-am amuzat foarte bine gândinu-mă la reuniunile de familie și la clasica întrebare – „Da’ tu când te însori?”. La vremea la care încă toleram această indiscreție aveam și un template pe care îl ofeream tuturor: „Când mi-a veni vremea”. Suna ca o împlinire a vreunui blestem, ne amuzam de tonul fatidicei profeții și driblam cu succes curiozitatea lor. Aceasta era, cred, cea mai sâcâitoare dintre întrebări.

    Apoi, au venit altele, iar pe lângă cele deja enumerate de către tine, aș adauga alte două întrebări pe care nu-mi doresc să le aud niciodată, cea legată de cât câștigi și cea legată de timpul pe care mi-l petrec de unul singur.

    Există o specie de personaje care de la prima întâlnire doresc să afle “Și ce salar ai?”. Eu ca eu, însă cum s-o fi simțind Andreea Esca la cât de des a auzit întrebarea aceasta.
    Iar apoi, în timp ce îmi savurez momentele de relaxare, singur, în fața unei cărți, ori a unei cafele plimbându-mi privirea pe fețele trecătorilor necunoscuți, se găsește mereu cineva să mă întrebe: Ești singur? Ești bine? Ai ieșit de unul singur?, fiecare formulându-și întrebările după puterea imaginației, fiecare încercând să își ascundă uimirea. De cele mai multe ori mă amuz de îngrijorarea care li se citește în priviri, ca si cum ar privi un ciumat.

    • Total de acord. Iar cu singuratatea chiar cunosc prea bine… De multe ori oamenii se ofera sa ma insoteasca la masa (pe principiul ,,Dar merg eu cu tine, am mancat deja si am treaba, dar cum sa stai asa, de una singura?”) sau – daca ne intalnim intamplator undeva – nu rateaza un ,,Dar daca vrei, poti sa stai cu noi, te rog, cum sa stai acolo singura?”, fiindca li se pare de necrezut ca mi-as dori o ora doar pentru mine, in liniste.