EX, TEATRUL MIC

 

Poate cel mai simplu și totodată complex spectacol văzut în ultimul an: o temă universală – problemele unui cuplu de vârstă mijlocie, într-un moment în care fosta iubită a soțului revine în peisaj – întoarsă, sucită și răsucită astfel încât pune în fața publicului mai multe oglinzi în care se reflectă adevăruri inconfortabile despre propria persoană.

Tensiunea este prezentă în gesturi, mimică, intonații, dar totul este jucat cu o subtilitate pe care o veți găsi în puține spectacole.

Vieți complicate se intersectează și se ciocnesc, trecutul se suprapune cu prezentul, iese la iveală tot ce s-a strâns în ani de dezamăgiri și vise netrăite… și aproape că nu se ridică vocea!

Asta este incredibil de greu, cum este infinit de greu și să mai surprinzi sau să oferi twist-uri pe o tema atât de… universală.

Și totuși EX reușește asta cu brio, iar Ana Bianca Popescu este… pur și simplu superbă!

 

CINE L-A UCIS PE TATA, TEATRUL METROPOLIS

Mi-am cumpărat bilet în februarie pentru luna iunie, ca să văd acest spectacol, și a meritat din plin!

“Cine l-a ucis pe tata?” este povestea unui tată francez tributar unei educații tradiționaliste (cu tot ce înseamnă asta, de la insistența pe bărbăție ca valoare supremă până în zona gri a abuzului față de cei din jur), spusă de fiul lui, prin vocile a șase actori tineri extrem de talentați.

 

Cei șase actori interpretează ca unul singur și o fac impecabil.

Fiecare reprezintă o altă ipostază, un alt moment, o altă bucată dintr-o viață frântă, dar împreună par un singur organism cu șase inimi.

E multă fizicalitate, multă coordonare, multe talente puse la treabă, de la cântat (în franceză) la dansat, la acrobații și la scene de un dramatism palpabil.

 

Deși are un fir epic coerent si expresiv, spectacolul este în același timp un poem dramatic, încărcat de simboluri și semnificații.

Regia, scenografia, muzica, coregrafia, interpretarea, totul se află intr-o coerență deplină și mă vor urmări mereu câteva metafore vizuale: scena paharelor cu apă, dansul părinților, scena din curtea școlii.

Este pur și simplu un spectacol FRUMOS. Greu, dur, dar atât de frumos, din toate punctele de vedere!

Rar spun “Trebuie să…”, dar chiar trebuie să vedeți “Cine l-a ucis pe tata?”

 

10 LUCRURI PE CARE LE-AM PIERDUT LA FESTIVALUL MAMAIA, Teatrul de Stat Constanța

(spectacol văzut la Festivalul de Teatru de la Sibiu)

 

”Prezentul ăsta are mai multă poezie decât trecutul pe care-l deplâng toți închipuiții”

Un spectacol care merită un drum la Constanța, compus din 10 povești în care ficțiunea se îmbină cu istoriile reale ale unor artiști români precum Mihaela Runceanu, Aurelian Andreescu sau Andreea Bălan de la André.

Atât cele reale, cât și cele inventate au un lucru esențial în comun: mult adevăr visceral.

Vise de mărire, nepotisme și relații, invidii de culise, răutăți și favoritisme.

Obsesii și frustrări, durere și frivolitate, plus multă nostalgie… amestecată cu tristețe.

Episoadele ancorate în realitate mi s-au părut deosebit de dure, în special bucata care recompune fidel experiența avută de Andreea Bălan și de trupa André la Festivalul Mamaia din 1999.

Dintre toate, este poate cea mai brutală incursiune în trecutul real al festivalului care dă titlul spectacolului și pune într-o altă lumină atât amintirile noastre cât și modul în care ne-am raportat la „divertismentul” anilor 2000.

 

CINEVA ARE SĂ VINĂ, ARCUB (văzut la Festivalul de Teatru de la Sibiu)

O singurătate în doi, într-o casă decrepită de lângă mare, așteptând cu spaimă venirea cuiva. Acel cineva putând fi lumea lăsată în urmă, o anumită persoană din trecut, o tentație a prezentului sau chiar fantomele foștilor proprietari ai casei…

Cu Ofelia Popii și Ciprian Scurtea, Cineva are să vină este unul dintre cele mai simbolice, ambigue și misterioase spectacole pe care le poți vedea în stagiunea actuală din București.

Te ține in scaunul de teatru ca un film de suspans, după care devine un poem teatral și, la final, o superbă metaforă despre prezență și absență.

 

Textul lui Jon Fosse nu oferă multe indicii, practic propoziția din titlu se repetă de zeci de ori, sub diverse forme, ca interogație sau afirmație.

Frica, îndoiala, misterul și toate emoțiile cu care pleacă acasă spectatorii se datorează în cea mai mare parte regiei și scenografiei ingenioase, precum și talentului incandescent al actorilor.

 

HENRY JOHNSON, Teatrul METROPOLIS

 

Henry este “prostul tuturor”, așa cum îi și spune la un moment dat unul dintre “prietenii” lui.

E multă nesiguranță de sine și dorință de a fi iubit și aprobat în atitudinea lui, ceea ce îl duce încet, dar sigur, la pierzanie.

Un fel de people-pleaser dus la extremul sacrificării valorilor morale.

E un spectacol greu, obositor de la un punct încolo, chiar greu de urmărit pe alocuri, dar nucleul lui de adevăr e de neuitat: ce suntem capabili să facem pentru a ne simți acceptați, apreciați, demni de atenția celor din jur?

Cum rezistă valorile noastre morale în fața unor inși cu mai multă charismă și siguranță de sine?

Toți actorii joacă extraordinar de bine un text dificil și destul de sec, dar care te lasă cu multe întrebări. Ceea ce înseamnă că și-a atins scopul!

DINCOLO DE TANDREȚE, NOTTARA

Spectacolul are în centru o echipă de oameni de serviciu din tura de noapte a unei fabrici de produse din carne: acele vieți invizibile pentru care unica aspirație a rămas supraviețuirea de la o zi la alta.

Premisa este generoasă, dar povestea se compune mai ales din tăceri semnificative, propoziții scurte, gesturi și priviri. Este un joc de amănunt, care face cu atât mai remarcabilă reușita actorilor.

De la această avanpremieră am luat acasă interpretările sensibile ale celor 5 actori: Diana Roman (momentul ei de “dezlănțuire” a fost plin de forță și a conturat perfect personajul), Dan Bordeianu, Cristina Juncu (personajul care m-a atins cel mai tare), Tudor Cucu Dumitrescu și Laura Vasiliu (atât de fragilă încât personajul ei mi-a trezit cea mai mare compasiune).

Înțeleg dorința autorului – Alexander Zeldin – de a reprezenta personajele ca pe niște oameni “generici”, în locul cărora ar putea fi orice om pe lângă care trecem zilnic pe stradă, însă tot am rămas cu dorința de a înțelege mai mult despre aceste vieți, de a afla mai mult decât jumătățile de cuvânt pe care le rostesc.

Tudor Cucu Dumitrescu  – care mi-a plăcut mult în toate rolurile în care l-am văzut până acum – m-a surprins si aici cu partitura “șefulețului” corporatist (nici măcar șef, ci un sub-șef) care vorbește din cărți și protocoale, explicându-le unor oameni care abia subzistă despre “puterea manifestării”.

Titlul original al piesei – Beyond Caring – exprimă perfect ideea generală: nu e neaparat vorba despre tandrețe, cât despre ideea de a-ți păsa de cei din jur.

Personajele de pe scenă sunt oamenii de care lumii a încetat să-i mai pese.

Sunt unidimensionali pentru societate, care îi vede strict ca pe o resursă la preț redus, iar asta îi reduce – artistic – la statutul de portrete în creion, abia schițate și aproape transparente, fiindcă oricum… cui i-ar păsa cu adevărat?

IVONA, PRINCIPESA BURGUNDIEI, NOTTARA

Un spectacol din 1936 care e la fel de relevant în orice epocă.

Cu note de teatru al absurdului, este o poveste despre acei oameni diferiți, care nu se potrivesc în tipare, și care – prin simpla lor existență – alterează ordinea lucrurilor.

M-a dus cu gândul la o expresie clasică, despre cum lumina din interiorul nostru poate să deranjeze demonii din interiorul altora.

Deși Ivona, interpretată de Florina Gleznea, este doar o prezență, aproape fără nicio replică, simpla ei existență provoacă fricile, nesiguranțele și neputințele tuturor celorlalte personaje.

La vremea ei, piesa scrisă de Witold Gombrowicz a anticipat ceea ce avea să urmeze între cele două războaie mondiale și trebuie receptată mai mult cu emoția și cu intuiția decât cu rigorile raționale ale unui spectacol convențional.

PERETELE, găzduit la TNB

Un spectacol ușurel și distractiv, fără ca asta să însemne ceva peiorativ.

Pur și simplu lejer, relaxant, fără mize mari, dar o poveste care reușește să te binedispună timp de două ore.

 

Jucat de o trupă impecabilă de actori, Peretele este un text simplu și viu despre banalitatea vieții, așa cum este ea, între naștere și moarte.

Despărțite de un perete, personajele din două apartamente se intersectează în situații ilare, dar care – ca toate spectacolele Liei Bugnar – au la bază un strat dens de adevăr.

Ca o băutură amară, îndoită cu câteva lingurițe de zahăr. Exact ca viața…