Pe Răzvan Mazilu îl știu dintotdeauna. Personal ne cunoaștem doar de câțiva ani, dar prezența lui  în viața mea a fost o constantă, de aproape două decenii. Din liceu, când am văzut „Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult”, la Odeon, mi-am promis că nu voi înceta să-l urmăresc niciodată pe acel om care reușea să exprime atâta seninătate și pasiune cu fiecare gest.

Au urmat spectacolele de tango, Hamletmachine, ”Portretul lui Dorian Gray” și toate celelalte. A fost primul artist care a umplut săli întregi cu dans contemporan, apoi primul care a avut curaj să aducă dansul și stand-up-ul împreună pe scena unui teatru, cu „Șaraiman”, iar acum face din nou pionierat, cu musicalurile îndrăznețe pe care le pune în scenă. Primul a fost „The Full Monty”, la Timișoara, urmat tot acolo de „Cabaret” și „Cartea junglei”, de ”West Side Story” și „Mon Cabaret Noir” la București și „Femei în pragul unei crize de nervi” la Târgu Mureș.

Cel mai recent musical, ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” (în original: „Our Ladies of Perpetual Succour”), este un text care a câștigat premiul Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie, fiind scris de autorul celebrului ”Billy Elliot”, Lee Hall. E ireverențios și viu, e despre viață, văzută prin ochii a șase fete care „evadează” din rigorile școlii de maici la care învață și care vor să trăiască totul deodată, de-a valma. Mai ales lucrurile despre care ne-am obișnuit să nu pomenim decât în șoaptă. Aici totul e cu voce tare: de la glumele fără perdea până la râsu-plânsu de orice, de la ironii despre colegele antipatice până la bancuri porcoase despre moarte.

 

E un musical șocant de viu, dar nu m-aș fi așteptat la altceva de la Lee Hall, același om care în „Billy Elliot” are un cântec dedicat lui Margaret Thatcher (numit „Merry Christmas, Maggie Thatcher”), în care refrenul interpretat de mineri sună cam așa: „So merry Christmas Maggie Thatcher/ We all celebrate today /‘Cause it’s one day closer to your death”. După moartea lui Thatcher, în 2013, s-a luat în considerare eliminarea cântecului din show, dar publicul a fost împotrivă, așa că melodia, așa controversată cum e, merge mai departe. Ca și imaginația lui Hall, în mod evident.

Pentru a adapta spectacolul la publicul din România și la sensibilitățile autohtone, Răzvan a mai avut o misiune, dincolo de cea de regizor și coregraf: a ales melodiile din musical, împreună cu dirijorul Lucian Vlădescu, creând o selecție eclectică și nostalgică, dar plină de forță: de la Nazareth și Eric Clapton la Bach, Andrew Lloyd Webber sau Beatles.

Eu una am plecat acasă de la spectacol fredonând versurile lui Rod Stewart din ”Good Morning Little Schoolgirl” și având în cap una dintre replicile Fionnulei: „Până la urmă, viața asta e făcută mai mult din lucrurile pe care NU le-ai trăit”. E un spectacol în care treci rapid de la râs în hohote la nod în gât și înapoi la râs. E ca-n viață: cu de toate, de la fericire la durere și de la chicoteli la frică de moarte. Răzvan îmi vorbește despre poveste cu duioșie și emoție, iar pe fetele care interpretează „Fecioarele…” le numește de mai multe ori, cu drag, „fetele mele”.

Și-a creat deja un nucleu dur de tineri entuziaști, care vor să facă performanță și nu se tem să fie primii în nimic. Le are pe „fetele lui”, care sunt actrițe, cântărețe, știu să facă entertainment complet, la cel mai înalt nivel.

Văzând „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare ” am avut aceeași senzație pe care o am de câte ori văd un musical la Londra sau la New York și mă uimește energia acelor actori-cântăreți-dansatori care joacă, dansează și cântă live cu o lejeritate nebună și o ușurință aproape neverosimilă. Muncită desigur în ani, dar de un firesc înnăscut, fără să-și piardă vreo clipă suflul sau energia.

 

Timp de 2 ore și 20 de minute, șase fete – Alina Petrică, Ana Bianca Popescu, Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Pușcatu și Meda Topîrceanu – interpretează încă pe-atâtea roluri fiecare, cu tot cu cântat și coregrafii riguroase.

În afară de partiturile „titulare” – Orla, Fionnula, Manda, Kylah, Kay și Chell, eleve la școala catolică „Maica Domnului Grabnic Ajutătoare” – tot ele șase joacă toate celelalte personaje care apar în piesă: de la un bodyguard sau un dealer de droguri până la Maica Stareță a școlii și la timidul „Motoretă”, care are ochelari cu dioptrii mari și umblă cu o colivie la el tot timpul.

Se cântă live, cu orchestră, fără timpi morți, fără rateuri, cu o bucurie a jocului care te face să uiți că suntem o țară fără tradiție în așa ceva. Chiar nu s-ar zice. Și, fără pic de răutate, privindu-le pe fetele lui Răzvan, îmi dau seama de diferența netă de valoare față de mulți dintre cei care vin la concursuri TV sau țin concerte în care fac playback cu grație. Aici, pe scena din fața mea, fiecare secundă înseamnă o coordonare perfectă de emoții, talente, abilități, texte, coregrafii, rigori. Școala musical-ului e una dintre cele mai grele.

 

Eu sunt mai tranșantă în judecățile mele, recunosc. Răzvan, în schimb, nu are răutăți de niciun fel, s-a retras în bubble-ul lui și construiește, cu ochii țintă la planurile lui, nu la ceea ce se întâmplă în jur. Nu se regăsește în ceea ce se întâmplă în media, dar nici nu se stresează de asta. „Da, poate că îmi plăcea mai mult când nu era totul atât de… la vedere”, îmi spune el, elegant. ”De asta n-am mai apărut la TV aproape deloc, nu mă mai regăsesc, am refuzat multe apariții în emisiuni sau în jurii. Nu mă simțeam confortabil, iar la finalul zilei trebuie să te gândești dacă merită prețul emoțional”.

Are convingerea fermă că tot ce vedem la TV nu înseamnă România, chiar dacă uneori avem iluzia asta. „Cultural – ca talente, pregătire, nivel artistic – mi se pare că am evoluat foarte mult în ultimii ani. Ce se vede în media nu reflectă mereu treaba asta, dar evoluția există și e certă”. De câțiva ani, Răzvan nu e conectat doar la mediul cultural din București, ci și la pulsul teatrelor din țară. A montat în provincie și continuă să o facă, pentru că îl împlinește sufletește. Entuziasmul și deschiderea teatrelor din alte orașe reprezintă o sursă de inspirație și un suflu de aer proaspăt.

Declicul cu musical-urile s-a produs tot în țară: la Timișoara, în 2011, când a montat „The Full Monty”. ”Ne-am distrat și a ieșit totul atât de bine încât am simțit că eu vreau să fac numai musical din acel moment”, își amintește el.

Fetele talentate și pline de viață ale lui Răzvan vor să facă lucruri, să învețe, să construiască. E un schimb de energie acolo, între un artist matur, cu suflet tânăr, și o generație care își trăiește tinerețea după alte referințe.

De la musicalurile din afară Răzvan pleacă având în gând multe notițe mentale: despre structură, despre cum se asamblează partea de text cu coregrafia și muzica, la fel ca un puzzle. Despre soluții ingenioase și idei de construcție, fiindcă musical-ul are regulile lui și le înveți pe parcurs, privind, făcând, inspirându-te. „Să faci un musical reușit este un pic ca la farmacie”, zâmbește Răzvan. „Tot ca la farmacie, ai nevoie de doze precise și bine-armonizate ca să te faci bine. Și ca să FACI bine”.

Răzvan Mazilu: Și una, și alta. Realitatea e că după 35 de ani un dansator nu mai dansează ca altădată, așa că inevitabil te gândești să faci altceva. E ucigător gândul că exact când te afli în deplinătatea maturității tale, a capacității de creație și de înțelegere a artei tale, tu de fapt trebuie să te retragi. Alți dansatori nu mai dansează de mult, la vârsta mea. Dar eu m-am dus spre regia de teatru și de musical și atunci trecerea asta e mai puțin dramatică.

Mai am momente în care cad în butoiul cu probleme, dar am avut mereu spectacole, am muncit mereu, așa că nu am avut timp să mă gândesc. Satisfacțiile regizorale au fost mult mai subtile decât simplul fapt de a apărea pe o scenă. Nici nu am vanitatea asta de a fi eu mereu pe scenă.

Ca regizor, influențezi niște oameni, descoperi niște oameni. La dans impactul e imediat: apari pe scenă, performezi, sunt aplauze, lumea te iubește rapid, direct, nemijlocit. Dar există un alt tip de satisfacție și de voluptate artistică, în postura de regizor și coregraf, și îmi place enorm.

Sunt tot în spectacole, dar acum am o viziune de ansamblu, gândesc spectacolul cap-coadă. Asta da, e ceva programatic: îmi doresc foarte mult să creez tradiție în musical, mă uit spre Londra, aceea e direcția pe care mi-o doresc. Dar pe de altă parte sunt și lucruri spontane, nu e genul meu să fiu foarte calculat.

Unul dintre lucrurile programatice în ceea ce fac acum este orientarea spre spectacole care pun femeia în centru. „Femei în pragul unei crize de nervi”, „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, „Mon Cabaret Noir”, „În plină glorie” (povestea sopranei Florence Foster Jenkins). Toate au o tematică feministă, fără a fi feministe. Probabil mama și toate femeile din viața mea, sora, mătușa, au lăsat amprente, m-au inspirat ca să înțeleg femeile. Admirația și fascinația sunt atât de mari încât vrei să afli ce e cu misterul ăsta feminin.

Toate spectacolele mele s-au și legat cumva. Singura „Cartea junglei”, montata la teatrul din Timișoara, e din alta zonă, în rest sunt aproape numai despre femei. Toate sunt femei puternice.

Cred că e un paradox aici. Cu cât încerci să afli mai multe, cu atât devine și mai misterios și mai fascinant totul. Afli lucruri despre natura umană, despre natura femeii. Noi ne tot punem întrebări de-a lungul vieții, vrem să evoluăm și de multe ori răspunsurile le găsești în spectacole, lucrând la ele. Atunci ai revelații, ai soluții.

De exemplu, am putea crede că Florence, cea mai proastă soprană din lume, este acel gen de personaj de care să râdem cu toții: o excentrică nebună, care avea bani și voia să cânte, deși n-avea pic de voce. Și toată lumea râdea de ea. De fapt, ea a ieșit victorioasă din toată povestea asta, fiindcă era o femeie care n-a avut nevoie niciodată să dea explicații nimănui, n-a luat locul nimănui, ba chiar din contră, era generoasă și ajuta artiștii. N-a dat pe nimeni afară ca să vină ea să cânte prost. Dar avea o bucurie a ceea ce făcea, o asumare. Nu trebuie să ne pese de opinia altora despre noi: cu siguranță cea mai grea lecție de viață.

Sunt niște valori morale pe care mama ori direct, ori indirect, ni le-a insuflat. Uneori mă surprind eu pe mine și mă suspectez că am cam prea multe criterii și valori. Familia mea e o familie de mare bun-simț. Uneori în profesia mea… nu e vorba că trebuie să ai mai mult tupeu, dar trebuie să te arunci mai mult, să riști mai mult, să te lansezi pe o carte mai riscantă și mai mare. Ei, eu am simțit că am așa, un fel de cenzură, de frână, din cauza unei prea-bune creșteri în familie. Am fost învățat că în viață e bine să fii discret, cu bun-simț, politicos…

Cred că toate astea m-au făcut să fiu mai retras și reținut. Nu știu dacă e bine sau rău, dar asta am învățat de la mama și de la toată familia mea. Vin dintr-o familie cu foarte multă iubire, am fost mereu foarte uniți și asta contează enorm.

Îmi place mult să dăruiesc, să împărtășesc. Sunt mulți artiști care fac lucruri mai degrabă egoiste, strict pentru ego-ul personal. Firește că fiecare act artistic e unul egoist, îl faci și pentru tine, pentru palmaresul tău, pentru a-ți dovedi niște lucruri, pentru a-ți plăcea ție. Dar mie îmi place mult să dăruiesc, să împărtășesc cu oamenii. Cred că arta este despre a împărtăși lucruri frumoase cu ceilalți. Să te bucuri împreună cu alți oameni. Dacă aș vrea să mă bucur de unul singur aș rămâne acasă și aș face spectacole la mine în living. Arta e despre oameni.

Simt o răspundere față de public, fiindcă acei oameni au ieșit din casă și au plătit un bilet doar ca să vadă spectacolul meu. Trebuie să le ofer ceva în schimb, să-i emoționez, să-i mișc într-un fel.

Nu există antreprenoriat în zona de producție, nu prea se investește și e un cerc vicios aici. Cei care ar vrea să facă industrie din asta și au și banii cu care s-o facă, vor evident să și câștige, e normal. Ori nu poți câștiga dacă nu ai o sală mai mare pe care s-o umpli, iar Bucureștiul nu prea are săli foarte mari și bune, are mai multe sali mici.

Am acum un proiect pe care sper să-l aducem la rampă la un moment dat: un musical cu Loredana. Am început repetițiile la un moment dat, dar le-am suspendat, fiindcă nu ne coordonam: când putea ea, eu eram în provincie la repetiții. Când puteam eu, ea avea Vocea României.

Am făcut un teaser în concertul ei de la Sala Palatului, de anul trecut. E un musical despre viața lui Judy Garland. Eu l-am vazut la Londra, tot cu o cântăreață în rolul lui Garland, deși e un spectacol care are și mult text. Loredana e născută pe 10 iunie, în aceeași zi cu Judy Garland. Ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla…

În mod dramatic nu, nu am simțit asta niciodată, dar am avut perioade în care m-am retras un pic. Cred că, pe cât sunt de puternic și bătăios, pe atât sunt de vulnerabil. Știi povestea Gretei Garbo, care s-a retras din lumina reflectoarelor în maturitatea frumuseții și a celebrității ei. Era o persoană fragilă și probabil îi ajunsese cu Hollywood-ul și cu expunerea.

Cred că am mai avut și eu asemenea momente, firește păstrând proporțiile cu Greta Garbo (râde). Proportion gardée. Dar tot timpul, după un moment de recluziune, venea o satisfacție, o provocare. O realimentare. Cred că trebuie să-ți arăți sensibilitatea și fragilitatea, nu trebuie să fii tot timpul „invincibil”, nu despre asta e vorba în viață și în artă.

Sunt tot mai mulți tineri care vin la teatre, sălile sunt pline, la un moment dat e și un amestec și o debusolare a publicului. Publicul vine și are nevoie de teatru, de musical, e pe verificate. Ca popor noi simțim nevoia de muzică, de divertisment, să nu uităm că la orice eveniment de proporții, de la nuntă la înmormântare, românul o dă tot pe muzică și distracție până la urmă. Avem nevoie de asta.

Pe vremuri exista o altă „ținută”, era mai curat mediul, acum e mai amestecat, dar acesta e mersul lumii. Globalizarea a amestecat un pic lucrurile, inclusiv în cultură, dar arta a oglindit mereu societatea. Eu m-am lansat la începutul anilor ’90, când reglajul încă era mai fin, era o curățenie a actului artistic. Acum e mai mult circ, oamenii vor să atragă atenția cu orice preț, să șocheze, dar e mersul lumii.

Da. Imi place să întrețin nostalgii. Îmi place să mă întorc în timp, dar nu stărui acolo. Am tabieturi, ritualuri. Îmi plac mult orășelele mici, dar eu sunt un om al metropolei, al orașelor mari. În fiecare oraș mare am locușorul meu preferat. De ceva timp, am și un joc: vreau să călătoresc în locurile despre care am făcut spectacole.

De exemplu acțiunea din ultimul spectacol, „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, se petrece într-un orășel portuar din Scoția, Oben. Arată superb și vreau să ajung acolo. Am fost și în Polonia, la Auschwitz, fiindcă în „Cabaret” (unde acțiunea se petrece în perioada nazistă n.red) la final scena se transformă într-un cuptor care azvârle artiștii în mijlocul lui. M-am dus să văd realitatea, să înțeleg, să simt.