Despre tot ce-i fin și fain

Nu-i da omului mai mult bine decât poate să ducă

By 13 aprilie, 2018Emotions
read time 5 min
 
13 aprilie, 2018

Nu-i da omului mai mult bine decât poate să ducă

Adeseori avem impresia că, pentru a ne simplifica viețile și a fi fericiți, trebuie să eliminâm tot ce e urât, neplăcut și nepotrivit. Foarte adevărat, dar și prea mult dintr-un lucru minunat este tot… prea mult. Cum ne dăm seama care este proporția corectă între tot ce vrem să facem și cât putem să ducem efectiv?

by

Când am început să-mi fac ordine în viață și să mai elimin una-alta, am început, evident, cu lucrurile pe care NU mi le mai doream. De fapt, am așternut cu voluptate și pe nerăsuflate cam patru pagini pline-ochi de lucruri pe care NU le mai doream în viața mea. Cu liniuță la capăt de rând. Și acum îmi amintesc acel sentiment de eliberare, ca și cum ai primi o gură de oxigen după ce ți-ai ținut respirația multă vreme.

 

Apoi, după ce am eliminat factorii perturbatori, mi-am imaginat că totul va fi brusc mai simplu. Și a fost, într-un fel.

 

Știți teoriile științifice despre corpul uman care tinde mereu către greutatea cu care e obișnuit? Dacă slăbești 20 de kilograme, îți va fi mult mai greu să te menții decât un alt om – cu fix același metabolism ca tine – care a avut mereu cu 20 de kilograme mai puțin. De ce? Fiindcă suntem creaturi ale obișnuinței și tindem mereu către ceea ce cunoaștem. La fel și corpul, tinde să revină la ceea ce îi este familiar, indiferent dacă e în sus sau în jos pe cântar.

 

Cam așa e cu orice în viață: dacă n-ai grijă și nu scapi de vechile obiceiuri, ajung să te subjuge. În cazul meu, vechile obiceiuri însemnau să-mi umplu viața până la refuz cu activități. Viața, farfuria, gândurile, programul. Am o tendință de a umple totul până când nu mai încape nimic.

 

Mi-am dat seama de asta cu câteva luni în urmă, când am realizat că a simplifica o viață nu înseamnă doar a elimina ce nu e convenabil, plăcut, agreabil. Paradoxal, e foarte simplu să-ți scoți din viață oamenii toxici, lucrurile inutile, activitățile care nu-ți aduc plăcere. La un moment dat ajungi la o stare de saturație atât de mare încât singura cale de ieșire e să le triezi și să scapi de ele. Ori tu, ori ele.

 

Mult mai greu și mai plin de nuanțe e ceea ce urmează după: să prioritizezi tot ce ți-a rămas – toate lucrurile care-ți plac, care te fac fericit, care-ți aduc bucurie – și să-ți dai seama cât poți să duci. Chiar și fericirea, nu doar nefericirea, are o greutate. Așa cum un avion are o sarcină maximă la care poate să-și mențină portanța și să rămână în aer, noi oamenii avem, mult mai puțin transparentă, o limită clară. Cât putem duce astfel încât să avem și timp de trăit, de respirat, de bucurat, de iubit, de plimbat. De orice am vrea să facem.

 

La avioane scrie în cartea tehnică exact CÂT pot duce, oamenii trebuie să afle singuri, să tatoneze, să caute echilibrul. De multe ori am spus „da” în prea multe direcții, toate frumoase și potrivite cu ceea ce îmi doream, dar PREA multe pentru cât puteam să duc. Pentru timpul meu, pentru energia mea, pentru programul pe care-l aveam.

 

Mi-am pus pe farfurie prea multe lucruri – gustoase, savuroase, sănătoase, dar în exces. Am vrut să fac mai mult din ceea ce-mi plăcea, fără să-mi dau seama că și prea mult dintr-un lucru bun poate deveni o povară. Oricât de mult ne-ar plăcea unele lucruri, operăm în coordonate limitate: 24 de ore, un creier, doi ochi, două urechi.

 

Așa că am învățat să prioritizez și în partea cea mai dificilă a vieții: acolo unde nu e doar alb sau negru, ci unde sunt infinite nuanțe de gri. Să îmi dau seama câte proiecte, articole și idei pot duce într-o lună fără să mă sting pe picioare, fără nopți albe și fără să mă comport ca un alergător la maraton. Chiar dacă scriu despre oameni interesanți și consemnez povești inedite, am înțeles că energia și inspirația mea au și ele limite: dincolo de ele, nu mai e plăcere, e doar travaliu, iar mie îmi e clar că nu mai vreau cu travaliu. Vreau portanța avionului care spintecă aerul cu ușurință, nu a motoarelor care mai au puțin și iau foc de suprasolicitare.

 

Uneori, oricât am vrea să facem de multe, trebuie să realizăm că fiecare dintre noi este unul singur și lumea e mare: multe oportunități, idei, povești, proiecte, propuneri. Poți alege doar câteva, atât cât îți este confortabil ca să apuci să și trăiești. Valabil la orice: la număr maxim de întâlniri cât să nu-ți omoare ziua; la număr de haine în garderobă astfel încât să nu ajungi sufocat în sute de variante incerte; la număr de cărți de citit astfel încât să le savurezi, nu doar să le bifezi; la număr de lucruri de ținut într-o casă ca să nu ajungă să te sufoce; la număr de proiecte de gestionat într-o lună ca să apuci să le acorzi atenția ta și să mai și trăiești.

 

Auzim adesea că „trebuie să învățăm să spunem NU”. E foarte adevărat, însă nu doar lucrurilor pe care le respingem din start, ci și lucrurilor care ne plac, dar care nu mai au loc. Viața e scurtă, timpul nostru e limitat, nu putem avea loc pentru tot, dar îmi place să cred că avem loc exact pentru ce ne trebuie cu adevărat. Doar că asta presupune să ne gândim, să analizăm, să decidem, să alegem. Să renunțăm. Uneori cel mai greu lucru e să renunți la ceva ce știi că nu mai are loc, chiar dacă sună grozav. Dar nimic nu e mai grozav decât o viață în care să te bucuri de lucruri, nu doar să gonești printre ele.

 

Am rezonat enorm cu ceva citit într-o carte, la câteva luni după ce îmi făcusem ordine și în fericiri, nu doar în nefericiri. Cred că, în acest moment, este deviza mea în viață și sună cam așa:

„Oamenii care vor simplitate nu se află în căutarea unei vieți mai ușoare.

Se află în căutarea unei vieți”

Ilustrație: Agnes Keszeg pentru „Poveștile unei inimi”

2 Comments

Leave a Reply