Mulți ani am citit despre Mindfulness și am încercat să-l practic activ. Mai mult am încercat decât am reușit, dar am fost o elevă silitoare. Prin „mindfulness” înțeleg acea practică a trăitului în prezent, nu în imaginație, în planurile de viitor sau în orice altceva. 

Să bei o cafea și să fii conectat la senzațiile pe care ți le trezește cafeaua, nu la ultimul raport pe care îl ai de trimis șefului, la ce ai de făcut pe-acasă sau la cât ai întârziat la următoarea întâlnire.

Să mergi pe stradă și să observi oameni, clădiri, culori, nu să fii pe pilot-automat și să n-ai habar când ai ajuns la destinație.

Să vorbești cu cineva și să fii sută la sută acolo, în discuție, fără ca gândul să-ți zboare în altă parte.

În esență, marea mea bătălie de mindfulness era despre a rămâne conectată la prezent. Îmi era mereu cumplit de greu să fiu în secunda de acum și de aici, mintea mea fugea mereu în lumi parcă mai însorite sau mai înstelate. Așteptam tot timpul ceva, cumva. Altceva, pe altcineva. Plănuiam, imaginam, trasam repere ale viitorului, uitând de prezent. Mereu mi se părea că viața e în altă parte, dar nu aici. Că o să fiu fericită când o să mă ajungă din urmă acea viață sau eu pe ea.

Momentul în care cineva a dat glas „diagnosticului” meu real s-a întâmplat la o conferință a lui Robin Sharma, în 2016. N-am crezut niciodată că asemenea evenimente pot să-ți facă realmente vreun „clic” interior, dar de la Sharma am plecat cu o frază incomodă, care a continuat să-mi răsune în cap de atunci. Am și menționat-o în multe articole:

Despre asta e vorba. Intuiam de multă vreme, dar nu voiam să recunosc față de mine. Și, oricum, e altfel când ți-o spune cineva pe o scenă, privindu-te fix.

Când nu ești bine cu prezentul tău, când te uiți în jur și simți că locul tău ar fi în altă parte, e greu să fii „mindful”. Aproape imposibil, de fapt. Cu toate exercițiile de concentrare și cu tot efortul depus, mintea își găsește mecanismele ei de rezistență și de escapism: te duci cu gândul într-o realitate paralelă, în care totul e așa cum ar trebui, fiindcă e trasat chiar de imaginația ta. Visatul cu ochii deschiși nu e doar vizualizare, e și o formă (uneori terepeutică) de evadare.

M-am chinuit mulți ani cu acest mindfulness, realizând abia de curând că nu l-am înțeles niciodată cu adevărat. Mindfulness înseamnă concentrare, dar este și un simptom al unei stări latente. Una e să ai deficit de concentrare pe motiv de anxietate – prea multe lucruri pe cap, prea multe gânduri, prea mult stres – și alta e să încerci să evadezi din viața ta. Există o diferență, uneori infimă, între ceea ce pare a fi stres cronic și o formă cronicizată de nefericire. Seamănă atât de mult încât nu mai știi care e una și care e cealaltă.

Când mi-am făcut puțină ordine în viață și mi-am rezolvat chestiunile pe care le aveam „eu cu mine”, am constatat că mintea mea nu mai simțea nevoia s-o ia, hăt departe, pe câmpiile visării. Am constatat că sunt și foarte confortabilă cu ideea de prezent și că mă concentrez admirabil. Eu care eram dependentă de muzica în căști mă trezesc mergând pe stradă și admirând peisajul. Fără soundtrack. Stau în metrou și privesc oamenii, fără să citesc nimic, fără să butonez telefonul sau să îmi duduie muzica în urechi.

Stau la o cafea și sunt sută la sută acolo, nu mă cheamă nimic în altă parte. Nu mă mai trezesc visând la altceva. Nu mai am momente în care să mă fure gândurile minute în șir. Și nici nu mi se mai pare că viața e în altă parte: pe Instagram-ul altora, în articolele despre viețile minunate ale altora. Nu, viața e chiar aici.

Mindfulness-ul e un exercițiu profund. După părerea mea de om introspectiv, care a cam testat și încercat toate practicile moderne de liniștire și de-stresare a minții, spune multe despre relația ta cu tine. Dacă te trezești visând cu ochii deschiși la altceva decât ai, dacă ți-e greu să fii ancorat în clipa prezentă fiindcă îți proiectezi mereu planuri de viitor, dacă atunci când închizi ochii vin gândurile peste tine, poate soluția nu e să strângi din dinți, să respiri adânc și să-ți golești mintea.

Poate n-ar trebui să bagi sub preș, ci să te gândești ce anume din viața ta e atât de neplăcut sau inconfortabil încât să vrei să evadezi din ea. Și – fără a vrea să minimalizez în vreun fel practica esențială a mindfulness-ului – poate ar trebui să începi cu o listă de lucruri pe care NU le mai vrei în viața ta. Ce vrei să scoți din ea pentru ca prezentul să fie mai atrăgător și mai ușor locuibil.

Nu va fi o discuție plăcută, asta îți garantez. Dar ar putea fi o discuție de care mintea și sufletul tău au mare nevoie.