Despre tot ce-i fin și fain

Toți ne simțim uneori prea ciudați pentru lumea asta

By 28 august, 2018Rituals
read time 10 min
 
28 august, 2018

Toți ne simțim uneori prea ciudați pentru lumea asta

Dacă te-ai considerat vreodată altfel decât restul lumii – un ciudat, un inadaptat, un om cu gusturi și alegeri stranii pentru vremurile în care trăiește – acest text este și pentru tine.

by

Prima oară când am auzit că „nu se face așa” a fost când aveam 6 ani, în fața unei farfurii cu mâncare. Eu sunt o ființă atipică și mi-a plăcut mereu să mănânc ingredientele separat: dacă am un pește cu broccoli și anghinare, o să mănânc întâi broccoli, apoi peștele și la final anghinarea. Așa-mi place mie. ”Se mănâncă împreună”, auzeam când eram mică. „De ce? Cine spune asta?” era întrebarea mea. Și cu ea am rămas pe toată viața. 

 

La școală am învățat că nu se intră niciodată pe la intrarea profesorilor și nu se vorbește neîntrebat, că nu se scrie părerea personală despre un text, ci se reproduce cuvânt cu cuvânt ceea ce a spus Zoe Dumitrescu Bușulenga la pagina 48 din volumul II al cărții de comentarii literare, că niciodată „capul plecat, sabia nu-l taie” și, în esență, că nu se iese din rând și că opțiunile tale personale sunt irelevante. Există un proverb japonez care se pupă bine de tot aici: „Cuiul care iese mai mult din perete ajunge să fie lovit cu ciocanul înapoi”. Cam așa ceva.

 

Totuși, întrebarea mea de copil stăruie până în prezent: ”Cine spune că așa SE face?”. Cine e acest „se” colectiv și incert, în numele cărora ne punem limite și uneori ne schilodim viețile, doar ca să nu cumva să ajungem să SE râdă de noi, să SE țipe la noi sau să SE supere/revolte o entitate pe care o numim generic „lumea”. 

 

Probabil întrebarea a stăruit și pentru că, de când mă știu, am fost un pic altfel decât restul lumii. Nu „altfel” în sensul strălucitor și cinematografic al cuvântului, ci în sensul de sucit, ciudat, diferit. Pe dos față de restul lumii. Și nu există nimic mai rău, în anumite momente ale vieții, decât să te simți diferit de tot restul lumii.

 

În primul rând, am fost mereu un suflet bătrân. Am citit undeva că ne naștem cu o anumită vârstă a sufletului și, indiferent dacă biologic avem 15, 20 sau 30 de ani, tindem către adevărata noastră vârstă toată viața. Înclin să cred că e mai mult decât o metaforă, fiindcă eu am simțit mereu că m-am născut direct pe la 42 de ani. Ceea ce a fost deopotrivă bun și rău.

 

A fost bun pentru că am asimilat unele lucruri cu o maturitate surprinzătoare pentru ce s-ar fi așteptat de la mine și rău fiindcă întotdeauna m-am simțit ușor… nepotrivită. Ca fel de a privi viața, ca gusturi, ca așteptări de la oameni, ca nerăbdare. Când m-am născut parcă trăisem deja o bucată de viață și nu mai aveam răbdare să se întâmple lucrurile pe care mi le doream. Și, tot în mod straniu, am avut mereu senzația ciudată că nu mai am timp. Că trebuie să fac totul repede, aici, acum, fiindcă altfel nu-mi mai rămâne timp de trăit tot ce vreau să trăiesc.

 

În concordanță cu vârsta mea spirituală, mi-au plăcut mereu librăriile și bibliotecile în locul cluburilor, ceea ce nu e neaparat vreo laudă sau un titlu de glorie, fiindcă la 18-19 ani se presupune că ar trebui să vrei să stai prin discoteci, să te distrezi, să dai din cap pe muzică și să petreci până-n zori pe plaja din Vamă. Eu ascultam Joni Mitchell și citeam un mix dubios de Sylvia Plath, clasici ruși și literatură self-help, considerându-mă profund inadaptată generației mele. Ceea ce probabil și eram.

 

Pe măsură ce mă apropii de vârsta mea „reală”, simt că mă așez tot mai bine în mine însămi. Chiar dacă sunt super-activă și aș putea umbla neobosită de dimineață până seara, sunt depotrivă un om al tabieturilor și al liniștii. Pentru fiecare aventură și maraton, am nevoie de o escapadă liniștită, pe care alții ar numi-o vacanță „de pensionari”. Îmi plac croazierele și ideea de a privi marea câteva ore pe zi, fără să mă gândesc la nimic altceva. Îmi plac și insulele unde nu se aude decât vântul, pe care să stau câteva zile, eu cu mine. Și un apus de soare liniștit, privit cu un pahar de vin în mână. Deși tinerețea este asociată cu zgomotul, distracția, vacarmul, eu am căutat mereu, uneori cu disperare, un strop de liniște.

 

Am mai spus și că-mi place să mă culc devreme, să stau în patul meu seara și să citesc, să adorm în lumina unei lămpi de sare de Himalaya? Ce-i drept am și un istoric lung de nopți albe de scris articole, dar nu e numai asta. Nu a fost niciodată numai asta.

 

Multă vreme am încercat să mă schimb pe mine, din temelii. Să mă reconstruiesc ca pe o casă. Să bifez localuri și locuri noi, să mă duc des în locuri unde trebuie să urlu ca să mă aud și asta să mi se pară minunat, să ies din ceea ce credeam că este „zona de confort”. Să fiu și eu un om normal, de vârsta mea.

 

Din păcate (sau din fericire), rezultatele n-au fost prea îmbucurătoare fiindcă, în mod total dezamăgitor pentru restul lumii, mie-mi place să aud vocile oamenilor clar, să aud râsul lor, să am răgaz să-mi leg gândurile la un loc într-o conversație coerentă. Mulți ani am mutat marea hotărâre de a merge în club de pe o săptămână pe alta, găsind mereu un pretext să n-o fac. Într-o zi am șters-o pur și simplu din mintea mea, înțelegând că nu sunt făcută pentru Loft și Bamboo și că asta mi-e soarta tristă. Glumesc.

 

Sunt vegetariană într-o familie de carnivori convinși și până de curând mă simțeam profund vinovată că nu mănânc din bunătățile gătite de ai mei. Mi-a luat 34 de ani să înțeleg că, deși familia își exprimă iubirea și prin mâncare, eu pot s-o exprim pe a mea și mâncând legume crude. Nu înseamnă că îi iubesc mai puțin, nu înseamnă că sunt o fiică nerecunoscătoare, nu înseamnă că îndurerez pe nimeni. E alegerea mea și atât.

 

Ah, și mă îmbrac în alb și negru structurat, așa cum mi-a plăcut de când aveam 7 ani și detestam pampoanele și fundițele. Doar că pe atunci era de neconceput să nu porți „culori de copil”. Apoi „culori de puștoaică”. Apoi, „culori de fată tânără”.  Că „dacă nu le porți acum, la 20 de ani, când o să le mai porți, la 80?”.

 

În sfârșit am înțeles că nu există normal și anormal. Ciudat și obișnuit. Toți suntem ori ciudați, ori absolut banali pentru alții, important este să fim egali cu noi înșine și să fim bine cu noi. Cunosc prea mulți oameni care sunt bine cu restul lumii și niște străini față de propria persoană.

 

Nu, chiar nu trebuie să fii ca nimeni, dacă nu vrei. Știu că citești asta mereu prin citate motivaționale scrise pe fond roz bonbon, dar nu e vorba de vorbe goale de rostit în oglindă, ci de o înțelegere mai profundă a lucrurilor.

 

Peste câteva zeci de ani, pe patul de moarte, n-o să regreți că n-ai fost ca toți ceilalți ci o să regreți că n-ai trăit cum ți-a plăcut. Că nu te-ai dus unde ai vrut, că nu ai mâncat ce îți plăcea, că n-ai iubit pe cine ai fi vrut. Că n-ai râs la glumele care ți se păreau amuzante, că n-ai mers acolo unde te chema inima, că n-ai petrecut niște seri așa cum simțeai nevoia tu, nu cum voia lumea.

 

N-o să te întrebi dacă ai bifat tot ce-a vrut societatea de la tine, dacă ai făcut tot ce s-a așteptat familia să faci și dacă nu ai supărat prea tare pe nimeni. Nici n-o să-ți pese măcar. E posibil să te întrebi, în schimb,”Oare de ce nu am trăit așa cum mi-a plăcut mie?”. Posibil și cu un ”Dacă aș da timpul înapoi, aș face lucrurile altfel”. Timpul nu are cheiță ca să-l dai înapoi, ca o cutie muzicală, dar depinde de tine ce coloană sonoră alegi pentru viața ta.

Foto: Shutterstock

11 Comments

  • Ana spune:

    Foarte frumos! Multumesc pentru toate articolele pe care le scrii…..

  • Ana spune:

    Foarte frumos…….. îmi place foarte mult cum scrii si potrivesti cuvintele in articolele tale minunate! Multumesc!

  • Gabriela spune:

    Minunat!
    Este primordial să facem pt noi ceea ce considerăm că ne face fericiți, împliniți.
    Cum se spunem că avem o viață, dacă ne lăsăm purtați de ce spune societatea ne pierdem identitatea!
    Hai sa trăim, să nu ne lăsăm sa ne trăiască viața!
    Ești demnă de toate felicitările pentru autenticitate!

  • andreea spune:

    Sa imi raman fidela mie insami a fost important pentru mine dintotdeauna si de aici si simt ca a venit si vine buna parte din puterea mea.

  • Gabriella P. spune:

    Îmi place cum îți deschizi sufletul, ceea ce-mi demonstrează că ești un OM autentic și în același timp puternic. Doar un om puternic poate să-și deschidă sufletul, să-l pună pe tavă, fără a se ”rușina” față de ceilalți , care ar putea să nu-i împărtășească părerile!
    Mie personal, faptul că mă pot strecura în sufletul meu ori de câte ori simt nevoia și cunosc drumul într-acolo, îmi crează aceea stare de siguranță de care am nevoie în fiecare zi!
    Îmi faci o deosebită bucurie cu fiecare postare de-a Ta.

  • Anita spune:

    Minunat! <3

  • Ioana Soare spune:

    Nici nu știi cât mă regăsesc în articolul tău, Diana. La fel ca tine, n-am fost vreodată fascinată de cluburi și distracții de acest fel. La orele dimineții, când prietenii/colegii mei ajungeau acasă de la petreceri, eu încă citeam la lumina unei veioze, cu nasul în ceva carte pe care nu puteam s-o las din mână. Și ghici cine se simțea aiurea după? Tot eu, desigur 🙂

    Dar cumva nici nu mi-a păsat într-atât încât să schimb ceva sau să încerc să par mai „mișto”. Eu eram (și sunt) bine cu mine, și până la urmă asta e cel mai important.

  • teodora spune:

    M-am regăsit 100% în acest text. Îți mulțumesc că l-ai scris și îți mulțumesc că mi-ai adus aminte de aceste aspecte atât de importante. Soceitatea te vrea un ou ”împresitit” (încondeiat) cum zice bunica mea, nu contează că ești putred la interior. Spre deosebire de tine, eu n-am găsit încă acea liniște, dar tânjesc după ea și chiar dacă am 23 de ani, simt că sunt mult mai bătrână de atât. Nu mă sperie acest gând și aștept cu ardoare să îmi găsesc locul în lume, în mine. Diana, îți mulțumesc!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.