Mi s-a întâmplat să lăcrimez de emoție vizitând un loc, simțind energia unui moment, stând în tăcere în apropierea unor oameni care inspirau smerenie. Dar niciodată, până în acest moment al vieții, nu am plâns ascultând o voce.

Vocea Sorei Emilia, de la „Casa Sf.Iosif” din Odorheiu Secuiesc m-a făcut să scriu o bună parte din acest articol cu lacrimi în ochi. Dar nu lacrimi de tristețe, ci de bucurie și de uimire sinceră că există oameni care pot emana atâta căldură de la sute de kilometri. Fără să-i privești, fără să le observi mimica și gesturile, dar simțindu-i mai aproape decât dacă ți-ar sta exact în fața ochilor.

 

Am aflat de Casa de copii Sf.Iosif din Odorheiu Secuiesc acum o lună, intrând în proiectul E.ON: ”Dăruiește Lumina Crăciunului”. Iarna, drumurile din România și lucrurile care vin peste noi la final de an mi-au dat peste cap planul de a merge la fața locului, dar nu și dorința de a scrie povestea acestui loc, despre care se vorbea în termeni aproape miraculoși.

Până la urmă, fotograful Dani Pavel a făcut pozele, iar eu am scris povestea de la București. Și, recunosc, mi-a fost teamă. Număr pe degete articolele făcute vreodată „de la distanță”, fără să-l primesc pe interlocutor în ochi, să-i văd gesturile, să-i simt energia.

Mi-am asumat faptul că, dacă nu o să simt că e ceea ce trebuie, o să renunț la poveste și o să reiau ideea la vară, pe viu.

Când am auzit vocea clară și caldă a Sorei Emilia, am știut din primele zeci de secunde că acest articol se va întâmpla și că va fi, în mod total improbabil, una dintre cele mai frumoase și importante povești făcute de mine anul acesta.

Chiar și de la sute de kilometri distanță, există povești de neoprit, care vin peste tine.

Auzind-o vorbind, mi-a răsunat în cap în permanență o expresie culeasă cu ani în urmă, căreia i-am găsit pentru prima dată locul și rostul: „Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”. Doar că aici, la Odorheiu Secuiesc, și mâinile care ajută, și rugăciunile sunt la unison.

Sora Emilia este călugăriță greco-catolică, dar pe tot parcursul discuției despre „copiii ei”, nu a rostit decât o singură dată cuvântul acesta: „călugăriță”. L-a rostit în schimb, aproape în fiecare frază, pe cel de „mamă”. ”Îi iubesc foarte mult pe acești copii, pentru mine sunt cei mai buni și mai cuminți copii din lume”. Vocea îi e plină de lacrimi. ”Și de multe ori mă gândesc că eu sunt cea mai fericită mămică din lume”.

Casa de copii privată Sf.Iosif din Odorheiu Secuiesc este parte din Congregația Inimii Neprihănite, o congregație greco-catolică născută în timpul prigoanei comuniste. Sora Ionela, care a făcut și ani grei de închisoare pentru credința ei, a fondat-o clandestin în 1950 și a avut o „viață in silenzio” vreme de 50 de ani. După Revoluție, o fundație elvețiană le-a donat această casă din Odorheiu Secuiesc, ”Totul era mic, urât, neîngrijit, când am primit casa. Doi ani și jumătate, înainte să vină copiii, am făcut curățenie: 4 surori am spălat 200 de camere. Nu aveam apă, căram cu gălețile. Din acea perioadă țin minte un an și ceva numai stând în genunchi și frecând linoleumul”.

Copilașii au vârste cuprinse între 3 și 18 ani, dar tot de la Sf.Iosif provin și 50 de studenți aflați în 5 centre universitare din România, care au crescut aici, iar acum s-au dus mai departe să studieze și revin în vacanțe. ”Scopul nostru e să-i educăm pe acești copii și să-i formăm pentru viață, să aibă cu toții meserii. Din 50 de studenți, 16 au terminat masterate. Toți copiii noștri ajung să aibă o vocație, să lucreze. Apoi se căsătoresc, le-am făcut nunți, am fost soacră mică”, zâmbește Sora Emilia. ”Le-am cumpărat rochii de mireasă la fete, verighete. Când au plecat de aici la casele lor, au plecat ca de acasă de la mama”. 

Cei aflați la facultate, prin diferite orașe mari, sună periodic tot „acasă la mama”, să-i spună Sorei Emilia că le e dor de casă, de capelă, de sala de mese. „Îmi spun că acolo, în capelă, simțeau o forță când se rugau toți 150 împreună. Și în sala de mese, când erau toți laolaltă. De asta le e cel mai dor, de a fi împreună”.

 

Doar la Brașov sunt 20 de studenți de la Casa Sf.Iosif, iar „mama” Emilia îi vizitează pe toți, din când în când, luând la rând orașele în care studiază. „Eu nu conduc, dar avem un șofer și mergem cu mașina peste tot unde sunt. Le duc mere, zacuscă făcută de noi… De fiecare dată ei se bucură așa tare și le spun colegilor că vine la ei Sora Emilia. Colegii lor se miră și mai întreabă cine e și sora asta. Și ei spun «Păi e mama noastră, a tuturor»”.

Vocea Sorei Emilia se umple de lacrimi din când în când, pe măsură ce discuția înaintează. Se scuză, cu un zâmbet: ”Și copiii îmi spun câteodată: «Dar mereu plângeți, soră»”. Iar eu le zic mereu același lucru, care și adevărul: că plâng de bucurie. Chiar dacă e greu, că aș minți să spun că e ușor, uneori e o muncă titanică, cel mai des plâng tot de bucurie”.

Copiii Sorei Emilia sunt aduși la Casa Sf.Iosif din Odorheiu Secuiesc de preoții din diferite sate, care cunosc situația lor familială mai grea și le oferă alternativa unei alte vieți, mai bune. Sunt copii rămași orfani de mamă sau de tată, copii cu părinți în închisoare, copii în familii unde alcoolul face ravagii sau unde sunt prea mulți frați pentru puterile financiare ale părinților. Douăzeci din cei 150 de copii vin prin Protecția Copilului. Toți au gratuit toate condițiile de a trăi și a învăța.

Pe lângă Sora Emilia, mai există alte 7 călugărițe care se ocupă de educația lor, spirituală și intelectuală Fiecare soră e specializată pe ceva – română, matematică, engleză, franceză, ca să-i poată ajuta la teme – însă toți frecventează zilnic cursurile liceului „Marin Preda” din Odorheiu Secuiesc. Își fac temele în sala de studiu, iar seara e program de discuții și de rugăciune, la care participă toată lumea, obligatoriu.

Sora Emilia și celelalte călugărițe îi încurajează pe toți, de la mic la mare, să studieze. Să se mulțumească mai întâi cu puținul cu care au început, iar apoi să crească și să-și dorească mai mult pentru ei. Printre „copiii” lor se află asistenți medicali de la spitalul județean din Brașov, medici, educatoare, profesoare, ingineri. O fată tocmai a terminat medicina la Târgu Mureș și face un stagiu de pregătire la Paris, alta și-a deschis un cabinet stomatologic. Sora îi enumeră pe toți, cu nume, locul în care se află, și profesie, ca și cum ar fi propriii ei copii plecați prin lume. Ceea ce și sunt.

Pentru toți cei care îi spun că aici ea face miracole, clatină din cap. „Copiii aceștia vin la noi mici și dezorientați, dar au nevoie de iubire și răbdare”. Orice ar însemna asta. Îmi povestește de un băiat care urmează să-și facă masteratul și lucrează la SMURD Brașov, dar care a venit la „Casa Sf.Iosif” când avea 10 ani. Mai avea șapte frați acasă, tatăl lui o omorâse pe mamă în fața lui și primise 20 de ani de închisoare.

Așa cum se vede și în imagini, copiii Sorei Emilia zâmbesc cu toată fața, au sclipiri în ochi și sunt plini de viață. Se ajută între ei, ca într-o familie adevărată: dacă unul cade, ceilalți se apleacă să-l ridice. Dacă cineva le oferă o ciocolată, spun „Mulțumesc” cu toată gura. Dacă se mai ciondănesc, se împacă tot ei între ei.

Dacă în lumea de dincolo de zidurile Casei Sf.Iosif, o mamă ar spune că e „mândră” de copiii ei, Sora Emilia e bucuroasă până la cer, dar ține să spună de fiecare dată că meritul unic este al lui Dumnezeu. „El conduce această casă”.

Sora Emilia vorbește cu tâlc, iar emoția e adeseori flancată de un simț al umorului neaoș și sincer, dar și de un mod savuros de a folosi cuvintele, astfel încât să exprime lucruri mari într-un mod simplu. ”La un moment dat, spunea o soră că nu știe cum să se mai împartă cu atâtea vizite și atâtea lucruri de făcut. Și i-am zis: «Stai liniștită, soră, că te împarte Dumnezeu, n-ai grijă!»”.

Parentingul lui Dumnezeu

Pe măsură ce o ascult pe Sora Emilia, filozofia ei de viață îmi sună a cel mai pur și firesc tip de „parenting”, despre care unii oameni citesc în cărți și fac cursuri elaborate. La ea, e bazat pe iubire și pe un bun-simț dus la extrem: „Acești copii, ca orice om de fapt, au nevoie de iubire. Iubirea îi schimbă. Când vin sunt timorați, nu au încredere în ei, sunt obișnuiți cu răul, iar eu le zic mereu că sunt buni și că pot reuși în viață. De multe ori, după ani, îmi mărturisesc că eu am fost singura care le-a zis vreodată că ei sunt în stare de ceva bun”.

Dacă noi suntem obișnuiți să blamăm „anturajul” pentru degradarea morală a unor persoane sau să considerăm că metehnele rele se însușesc cel mai ușor, Sora Emilia are 150 de exemple care dovedesc exact contrariul:  „Când ajung prima oară la noi, acești copii sunt obișnuiți să înjure, să se bată, să fure. Dar comunitatea noastră e deja formată, iar cei vechi îi învață și îi integrează. Le spun, cu răbdare, că aici nu e voie să înjuri, fiindcă e casa Lui Dumnezeu. Că nu ai voie să furi, ci trebuie doar să ceri și sora îți dă ce vrei. Că nu trebuie să insulți, fiindcă aici suntem în familie. Asta chiar e familia lor: noi le dăm tot ce avem, iar ei se învață unii pe alții bunătatea”.

Îmi vine în minte statistica World Vision citită recent, despre cum 9 din 10 părinți din România consideră că e perfect în regulă să lovești copilul, „ca să-l faci om”. Se scriu zeci sau sute de cărți de parenting anual, cu teorii care de care mai complexe. Și totuși, niciuna nu mi-a părut atât de simplă ca a Sorei Emilia: „Dacă aici toată lumea vorbește frumos cu ei, nimeni nu-i bate, ba chiar din contră, îi îmbrățișează, copiii cresc frumos. Nu mai aud înjurături și lucruri urâte, aud lucruri frumoase și se învață cu ele. De asta, când vin copii noi în casă, în scurt timp încep și ei să se comporte la fel ca restul”. Puterea exemplului, fără teorii, doar cu multă iubire. Infinit mai greu decât cu teoria, fiindcă iubirea nu se poate deprinde: o ai de oferit sau nu o ai.

Dincolo de orice jucărie sau ciocolată pe care și-ar dori-o de sărbători, copiii de la „Casa Sf.Iosif” au nevoie de această iubire. Zilnic, nu doar la ocazii. De asta, „Te iubesc” este încheierea fiecărei seri. „Le spun zilnic că îi iubesc, după rugăciunea de seară. Le spun programul de a doua zi și se mai întâmplă să mă cheme una dintre surori și plec mai repede. Și mă opresc copiii: «Soră, azi nu ne-ați spus că ne iubiți». «Cum să nu vă iubesc? Vă iubesc pe toți!”. «Și noi vă iubim!!! Ne dați și o îmbrățișare la fiecare?». Și îi îmbrățișez pe toți. E așa de simplu…”.

Prețul bunătății

Emoția și iubirea pe care le simți în „Casa Sf.Iosif” din Odorheiu Secuiesc au însă și o parte grea, care revine exclusiv pe umerii celor 8 călugărițe. Să încălzești și să luminezi o casă cu 200 de camere, 375 de ferestre și 150 de copii nu e lucru ușor, mai ales că zona Harghitei cunoaște ierni aspre. În ianuarie, spre exemplu, au cea mai mare factură la gaz din tot anul: 8.000 de euro dintr-un foc.

Cu o săptămână înainte de discuția noastră a fost ziua Sorei Emilia și au venit 60 dintre foști ei „copii”, care acum sunt la casele lor. Au venit cu familiile, cu soții, cu copiii lor. Una dintre fete a adus un contract de sponsorizare de la șeful firmei la care lucrează, de 15.000 de lei. ”A zis că e un cadou pentru casă, de ziua mea. Toți se întorc și ajută, ca să poată avea și alții șansa pe care au avut-o ei”.

 

Așa trec peste toate grelele și relele: prin ajutor de la companii și oameni cu suflet, dar mai ales mobilizându-se toți laolaltă, așa cum fac în orice. În „Casa Sf.Iosif”, cuvântul cheie de bază este ÎMPREUNĂ.

”Casa Sf.Iosif” nu are femeie de serviciu, așa că și curățenia se face tot împreună: fiecare are grijă de baia lui, de camera lui, de holul lui. În funcție de vârstă și de puteri: „Normal că nu-i dai unuia mititel să curețe o baie, dar să ducă un coș de gunoi și să-i ajute pe cei mai mari poate și el. Fiecare după puteri. Avem echipe și toți facem de toate, ne gospodărim”.

Există o bucătăreasă de luni până vineri, dar sâmbăta și duminica tot singuri se organizează. Atunci, copiii mai vin și cu idei: vor clătite, vor să mai încerce câte o rețetă, câte o prăjitură pe care au văzut-o pe internet. „Și le spun «Sigur că da, dar dacă facem, facem pentru toată casa!» Așa că ne apucăm să facem”. Uneori mai sparg câte o farfurie, mai cade câte ceva, dar așa învață.

 

Pentru Sora Emilia, faptul că există tot timpul activități, lucruri de făcut și de învățat, este „secretul” pe care oamenii îl caută când se întreabă ce se întâmplă atât de special la „Casa Sf.Iosif” încât copiii să fie așa de fericiți și dezghețați. ”Am văzut multe centre de plasament, acolo există femei de serviciu, personal care se ocupă de tot, iar copiilor li se spune tot timpul că n-au voie să pună mâna pe nimic, să nu facă una, să nu facă alta, că nu au voie. De asta ajung sărmanii toată ziua să stea și să se legene”.

Dincolo de gospodăritul de zi cu zi, activitățile de recreere sunt din belșug. Au campionat de șah, campionat de tenis de masă, atelier de pictură, dans artistic cu panglica și cercul și echipe de majorete. Iarna toată lumea merge la schi, fără excepție. „Toată lumea schiază și patinează, toată lumea înoată, le-am luat și abonamente la bazin. Fundația elvețiană care a donat casa, în anii ’90, ne-a dat și un camion de clăpari și patine. În primii ani le țineam într-o cămăruță, nu înțelegeam ce să facem cu ele. Cu timpul am văzut ce prețioase sunt pentru copii”.

Directorul liceului e profesor de schi, așa că în fiecare weekend de iarnă, copiii Sorei Emilia se urcă în cele trei microbuze ale Casei și merg la 30 de km de Odorhei, la schi. Pregătesc mâncarea la pachet și stau câte trei zile acolo. Unora dintre copii le-a plăcut atât de mult schiul încât au ajuns să studieze kinetoterapie sau sport la Brașov și acum fac masterate în domeniu.

 

Andreea, cea mai vorbăreață dintre copilași și cea care s-a și împrietenit cu fotograful care a realizat imaginile acestui articol, mărturisește că vrea să se facă fotograf când va fi mare. A știut asta mereu, de când a văzut-o pe una dintre surori făcându-le poze, de sărbători.

E aici de șapte ani, iar sora ei mai mare de opt. A ajuns aici fără să știe că va rămâne: „Am venit cu mama, s-o vedem pe sora mea, care era aici. Mama a zis că se duce până la baie și nu s-a mai întors, m-a lăsat și pe mine aici”. A fost norocul ei, dar mărturisește că încă se mai duce uneori acasă, în vizită. Poate va merge și de sărbători, deși îi place cel mai mult aici, cu copiii, în familie.

Andreea este și cea care ne-a impresionat până la lacrimi cu faptul că, deși vine Crăciunul, nu are vreo jucărie sau vreo bomboană la care visează. „Nu-mi lipsește nimic, nu vreau ceva anume, sunt bine”. 

 

Bunătatea nu face gălăgie

Acesta este singurul lucru la care NU pot fi de acord cu sora Emilia. Binele TREBUIE să facă gălăgie, să iasă în față, să umbrească răul despre care citim în toate părțile. Dacă am fi atât de obișnuiți cu binele încât el să nu mai aibă nevoie să-și facă reclamă, oamenii care trec pragul Casei Sf.Iosif n-ar pleca de aici cu lacrimi de emoție în ochi, uimiți de faptul că poate exista atâta iubire și înțelegere pentru niște copii pe care mass-media îi prezintă adesea în cele mai sumbre culori.

„E opera lui Dumnezeu, nu a mea”, zâmbește Sora Emilia. „Sunt deja 20 de ani de când suntem aici, am avut momente grele, dar răbdarea și încrederea rezolvă totul. Dacă și eu mi-aș fi pierdut speranța, se ruina tot… De multe ori vorbesc cu Dumnezeu și îi spun «Doamne, casa asta e a ta, copiii tot ai tăi sunt, noi facem ce putem, dar tu trebuie să ne trimiți oamenii potriviți în cale». Și El face lucrurile să meargă”.

 

Sora Emilia nu încearcă să convingă pe nimeni de credința ei nestrămutată în Dumnezeu. Nu are nevoie, fiindcă are dovezi clare și palpabile. 150 de dovezi. Când se gândește din ce medii au venit fiecare dintre acești copii și ce au ajuns să facă mai departe în viață, știe că miracolele există, cu condiția să crezi suficient de tare.

 

„Sunt și momente grele, copiii mai fac prostioare, mai fug, fiindcă adolescența e un dezastru, sunt derutați, nu știu ce li se întâmplă. Mă duc după ei, îi conving să vină înapoi, o luăm de la capăt. Dacă fug iar, iar mă duc, iar îi aduc. Îi iert de fiecare dată. Pe la 20-24 de ani încep să conștientizeze ce a fost și îmi mai zic, «Câtă răbdare ați avut cu noi, soră…». Dar cum să nu am?”. 

În cei 20 de ani de când există „Casa Sf.Iosif” din Odorheiu Secuiesc, doar două persoane au plecat și nu au vrut să se mai întoarcă. „Mi-au lăsat o scrisoare sub pernă când au plecat. Am plâns tare mult, am vrut să le aduc înapoi dar n-a fost chip. E vorba de două fete. Acum au și ele copii, sunt în lume, dar tot noi le ajutăm când au nevoie de scutece, lapte. Dacă ne cer, îi ajutăm că sunt tot ale noastre. Una dintre ele, când ne-am văzut ultima oară, mi-a zis: «De ce nu m-ați legat de pat și de ușă, soră, ca să nu pot să plec atunci când am plecat?». Cum să pot lega? Nu se poate așa…”. 

La capelă, unde se întâlnesc toți 150 în fiecare zi, mai vin din când în când studenții sau foștii „copii ai casei”, care le povestesc celor mai mici despre experiența lor și despre unde au ajuns în viață. Mai ales pentru cei mai derutați, care își caută scopul în viață, asemenea întâlniri sunt o adevărată terapie, fiindcă numai cineva care a trecut prin aceleași lucru poate să-l învețe pe altul cum e: „Cei mari le spun celor mici: «Sora Emilia vă vrea doar binele. Ascultați-o, că și noi am trecut prin ce ați trecut voi și știm cum e, acum pare greu, dar o să fie bine…»”. Chiar și după ce nu mai sunt aici, sentimentul de familie îi aduce înapoi ca să ajute. În fond familia n-o schimbi niciodată: odată ce o ai, o porți cu tine pentru totdeauna.

 

Auzind-o vorbind pe Sora Emilia, pe tot parcursul discuției mi-au venit în minte, aleatoriu, tot felul de lucruri pe care le știam dintotdeauna și care-mi plăceau fiindcă sunau plin. Abia acum îmi dau seama acum că erau complet goale de poveste. Lucruri precum „Fii schimbarea pe care o dorești lumii”, un citat pe care mulți dintre noi ni-l punem la ”Favorite”, dar habar nu avem ce înseamnă de fapt, în practică.

Astfel de vorbe frumoase se umplu de conținut abia atunci când cunosc un om care trăiește așa de când se știe și face toate astea din instinct. Fără gălăgie, fără declarații. Și, în cazul Sorei Emilia, din infinit de multă iubire.

Am descoperit Casa Sf.Iosif datorită programului „Dăruiește Lumina Crăciunului”, inițiat de E.ON Energie România. Până pe 27 decembrie, E.ON a pregătit un „dar” de Crăciun de 200.000 de kWh, cantitate care va fi donată unor spitale, școli, grădinițe, cămine și centre de bătrâni. 

Ce poți face tu?

Cei de la E.ON și-au dorit să dea mai departe nu campania, ci POVEȘTILE locurilor respective, așa că împărtășind în rețelele de socializare poveștile pe care le citești contribui cu 10 kWh de energie pentru instituția a cărei poveste ai citit-o. Dă LIKE sau SHARE poveștii pe site-ul Dăruiește Lumina sau pe postarea de Facebook, iar E.ON va dona în numele tău 10 kWh.