Dă-ți voie să iei o pauză din când în când. Meriți.

by Diana Cosmin În ultimele zile, de la întoarcerea din Thailanda, mi-am luat un interval de răgaz. Am lucrat la articole, am postat Best Of-uri sau poze, dar nu m-am agitat să fiu omniprezentă. Simțeam nevoia de o pauză, se adunase și oboseala, așa că mi-am făcut cadou câteva zile mai „low profile”. Ceea ce, până în urmă cu un an, ar fi fost de neconceput.

 

Nu m-am priceput niciodată să mă relaxez. Țin minte că și în liceu sau facultate, după teze sau sesiuni, când venea oficial vacanța și puteam să-mi trag sufletul, îmi era greu să scot ștecherul din priză. Multe zile după aceea rămâneam agitată fără motiv, ca și cum prin relaxarea mea aș fi furat timp de la ceva important și ireversibil. Chiar dacă nu aveam nimic de făcut, simțeam că ar trebui să fac ceva, doar să nu stau degeaba, să pierd vremea. Așa m-am învățat și această vinovăție a statului degeaba a devenit parte din mine.

 

Indiferent că eram răcită-coaptă, că mă durea ceva sau că abia mă ridicam din pat, niciodată nu am putut să-mi accept momentele de pauză cu seninătate. Le-am văzut mereu ca pe niște concesii care se contabilizau undeva într-o datorie imaginară: ”Bun, azi stai, dar mâine recuperezi, făcând asta, asta și asta”.

 

N-am putut niciodată să STAU pur și simplu, doar fiindcă așa aveam chef și fiindcă aveam nevoie de o zi pentru mine. Îmi dădeam scutire să stau și mă păsuiam până mâine sau poimâine, dar nu-mi acordam niciodată „absență motivată” în alb.

 

Cei mai mulți dintre noi nu facem operații pe creier și nici nu dirijăm avioane. De mâinile noastre nu depind viețile altor oameni, dar depinde de noi soarta proprie. Dacă ne oprim o oră să bem o cafea sau o jumătate de zi ca să ne tragem sufletul, nu se întâmplă nimic iremediabil. Nici nouă și nici altora. Firește, nu vorbesc aici de situații în care avem un deadline sau am promis că un anumit lucru e gata la o anumită dată. Astea sunt lucruri de cuvânt și de profesionalism. Mă refer la restul de 90% din zile, că doar nu avem în fiecare zi un deadline de viață și de moarte. Mai sunt și zile obișnuite de muncă.

 

Când am făcut interviul cu Manuela Necula, mi-a rămas în cap ceea ce spunea ea despre politica „fără telefoane” de la ședințele agenției. Când cineva se plângea că l-ar putea suna clienții sau s-ar putea întâmpla ceva grav cât timp el este inaccesibil, Manuela avea mereu aceeași replică genială: „Dacă un proiect moare cât suntem noi în ședință, două ore, atunci trebuia să moară”.

 

Presupunând prin absurd că oamenii pleacă, proiectele dispar sau clienții nu-ți mai răspund la telefon fiindcă ai avut îndrăzneala să iei o pauză într-o zi, înseamnă că e mai bine pentru ambele părți că s-a întâmplat așa. N-ai ratat proiectul vieții tale, crede-mă.

 

Și, indiferent că îți iei o oră, o zi sau o săptămână de pauză, ia-o din toată inima, fără vinovății reale sau imaginare și fără să-ți promiți că te vei biciui apoi ca să recuperezi. Dăruiește-ți o zi de pauză, fără alte obligații. Nu moare nimeni pentru că tu ai nevoie de un răgaz, dar toți o să murim într-o zi și ar fi bine să fi trăit un pic și pentru noi, până atunci.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK