Vara asta, mai mult ca oricare alta dinaintea ei, a fost un moment al bilanțurilor și al „curățeniei”, la exterior și la interior.

 

Văd totul mult mai limpede, ca și cum s-ar fi ridicat o ceață. Și nu e vorba doar despre obiecte triate și „exilate” în saci de plastic.

 

Nu, cel mai mult mă bucur pentru oamenii care au ieșit din viața mea în ultimii ani. Mă bucur că au ieșit. Și, chiar dacă sună ca o afirmație tristă, vă asigur că nu este. În sufletul meu e o mare liniște, până de curând nefamiliară.

 

Acum câteva zile, am scăpat pe jos o bombonieră de sticlă. Am privit-o, făcută țăndări pe gresie și am avut un sentiment inexplicabil de „Deja Vu”.

 

Cu câțiva ani în urmă, privisem la fel dezintegrarea relației mele cu persoana care mi-o dăruise, o veche prietenă. Mai mult veche decât prietenă, după cum avea să se dovedească.

 

Bomboniera rămăsese în urmă, dintr-o inerție pe care nu reușesc să mi-o explic, având în vedere sesiunile succesive de curățenie și triere prin care a trecut apartamentul meu în ultimii ani.

 

Țin minte că am vrut s-o arunc de multe ori, dar parcă nu-i venise încă momentul. Până când hazardul s-a gândit să facă el curățenie în locul meu. 

 

Am observat că viața mereu „curăță” după noi, atunci când noi nu suntem în stare: uneori sparge o bombonieră, alteori ne pocnește cu ceva în moalele capului, ca să ne facă să vedem ceea ce refuzăm de bunăvoie. Mai ales când e vorba de oameni.

 

Nu vreau să mă dau o victimă, nu sunt una și n-am fost niciodată, nici pe departe.

 

Am fost însă o fraieră, ca să folosesc un cuvânt nițel mai blând decât sinonimul lui, care-mi trece prin minte în acest moment. 

 

Am fost un om care nu a vrut niciodată să vadă evidența, deși a privit-o în ochi. Dacă asta nu-i definiția perfectă a fraierului, nu știu care alta o fi. 

 

Am intrat în relații, prietenii și conjuncturi de tot felul, din care era evident că nu voi ieși bine.

 

O simțeam în stomac, în nodul din gât, în semnalele de alarmă care-mi țiuiau în urechi. Dar totuși am făcut-o.

 

De fiecare dată când am cunoscut un om care ulterior m-a dezamăgit, corpul meu mi-a zis răspicat, din prima secundă, la ce pot să mă aștept.

 

Nu cu subtilități și finețuri, ci mi-a trântit-o drept peste ochi.

 

Apoi m-a avertizat cu câte o înțepătură în stomac, cu o senzație de neliniște, cu o suspectă și inexplicabilă dorință de a păstra distanța.

 

Corpul meu s-a comportat ca un manager de risc: a adunat toate semnalele confuze transmise de omul respectiv, i-a analizat „dosarul” la nivel senzorial și a concluzionat că e bine să fug. De asta mi-a și transmis mai multe semnale SOS, pe care eu n-am știut sau nu am vrut să le interpretez. PLEACĂ. FUGI. DU-TE. NU TE OPRI AICI.

 

Din păcate, niciodată n-am fugit. De fapt, poate nici nu trebuia să fug, trebuia să învăț.

 

Ani buni am încercat să-mi înăbuș intuiția sub straturi de logică și de matematici concrete. Am sufocat instinctul cu „perna” rațiunii. Dacă un om SPUNE că lucrurile stau într-un fel, dacă ROSTEȘTE ce trebuie, dacă PROMITE ce trebuie, dacă PARE a fi exact ce spune, cum aș putea eu nesocoti asta doar în urma unei înțepături în stomac și a unui sentiment generalizat că nu e ceva în regulă?

 

Am cunoscut oameni care NU mi-au plăcut din prima clipă, deși toate circumstanțele vizibile i-ar fi făcut plăcuți.

 

Și totuși  m-am forțat și autosugestionat să-i plac, fiindcă logica a bătut intuiția.

 

În fiecare zi simțeam că e ceva ciudat, ceva nelalocul lui, și totuși am perseverat prostește.

 

Am trecut cu ochii „larg” închiși peste toate semnele. Peste privirile ciudate și mimica falsă, peste discordanțe și lucruri care nu se potriveau și care sunau ca o chitară dezacordată.

 

N-am avut încredere în mine, în flerul meu care urla într-o cameră închisă, fără să-l audă nimeni.

 

În fața instinctului m-am gândit că sunt eu paranoică, circumspectă, exagerată, poate prea nesigură pe mine. Că văd conspirații și ascunzișuri acolo unde nu sunt. În fond nu poate fi atât de rău, n-are cum.

 

Cred că e singurul capitol al vieții la care îmi regret optimismul, fiindcă viața mi-a dovedit că NU orice persoană e așa cum vrem și cum proiectăm noi să fie.

 

Uneori mai atragem în jur și oameni în prezența cărora s-ar cuveni să ne activăm toate scuturile.

 

Nu mă refer aici la relații amoroase, ci în procent de 90% la relații de prietenie, colegialitate, amiciție, solidaritate.

 

Oameni de care nu ne leagă povești de amor, ci povești de suflet, povești zilnice, ani buni petrecuți împreună, „mâncând din aceeași oală”, vorba românului.

 

Pe de altă parte, am cunoscut oameni care mi-au plăcut enorm din prima clipă, deși auzisem numai lucruri rele despre ei sau mi se repetase că n-ar trebui să am încredere, că n-ar trebui să mă asociez cu ei, că n-ar trebui să mă apropii prea tare, Doamne ferește să mă împrietenesc.

Oameni pe care toată lumea îi detesta mie îmi cădeau bine. Mă relaxam inexplicabil în preajma lor și mă simțeam în siguranță. Corpul meu își dezactiva scuturile.

Acei oameni erau adesea scorpii, „outsiders”, oameni huliți, contestați, vorbiți pe la colțuri de alții. „Concurența” mea, oamenii de care ar fi trebuit să mă feresc fiindcă erau controversați, complicați, nepopulari.

 

Oamenii din această a doua categorie mi-au rămas mereu alături și sunt, în majoritatea lor covârșitoare, unii dintre cei mai dragi mie.

 

Momentul în care am privit acea bombonieră căzând pe gresie a fost ca un declic întârziat.

 

Mi-am adus aminte de toate circumstanțele în care mi-am nesocotit instinctul și de faptul că, în absolut toate „bătăliile” noastre, instinctul a avut dreptate. Fără excepție.

 

Câte lucruri din viață poți spune că sunt „10 din 10”? Și totuși, intuiția mea a fost. Numai că am refuzat s-o ascult.

 

Două zile mai târziu, după episodul bombonierei, am fost la o prezentare a lui Li Edelkoort (articolul va fi luni pe site), celebra vizionară a trendurlor internaționale.

 

”Toți avem intuiție, dar nu toți alegem să o dezvoltăm”, și-a început Li discursul. ”Eu am ales s-o ascult, s-o dezvolt. Intuiția înseamnă semnele pe care ți le dă corpul, semnalele lui, deducțiile și asocierile care-ți vin în minte și inițial nici nu știi ce înseamnă. La începutul vremurilor, ne-a fost dată pentru supraviețuire, ca să intuim pericole și să ne ferim, dar poate să ne ducă și spre viitor”.

 

De 40 de ani, Li o duce spre viitor, cu compania ei, „Trend Union”, care realizează periodic caiete de tendințe și oferă consultanță specializată pentru toate marile branduri. Intuiția ei s-a rafinat și s-a dezvoltat în acest interval, într-atât de mult încât a învățat să asculte și să „vadă” detalii care altora li s-ar părea insignifiante. Atât la cei din jur cât și la ea însăși.

 

Spre exemplu, o poveste mi-a rămas în minte și mi-a marcat memoria pentru totdeauna.

 

Pentru ultimul ei caiet de tendințe, Li nu reușea să găsească împreună cu echipa ei o temă suficient de relevantă. 

 

”Mi se părea că abordasem deja toate temele, nimeni nu venea cu o idee nouă, așa că le-am zis: «Gata, ne mișcăm în cerc și nu are rost, plecăm acasă și reluăm mâine discuția». Apoi, ajungând acasă, îmi tot răsuna în minte ceea ce spusesem: ne mișcăm în cerc. Așa că a doua zi am venit la birou și le-am zis că vom face un caiet de tendințe despre cercuri. Despre circularitate în modă. (Zâmbește) La scurt timp după, ne-am dus la un eveniment de design și totul era despre cercuri. Totul era rotund. Am fost uimiți. Deci da, trebuie să-ți asculți intuiția”.

 

Dacă în urmă cu 5 ani cineva mi-ar fi spus că viața mea va arăta așa cum este azi, i-aș fi zis în față că e un nebun sau că a urmărit prea multe telenovele.

 

Și totuși, oamenii care mi-au populat existența zilnică ani la rând s-au retras pentru totdeauna, iar cei care se află aici astăzi sunt poate primii oameni din viața mea în care am totală încredere. Iar circumstanțele întâlnirii lor mă fac să râd. De bucurie, dar și de mine și de naivitatea mea.

 

În familia mea extinsă de prieteni se află acum:

 

O colegă de facultate cu care m-am împrietenit abia după ce am terminat facultatea, după ce în timpul ei nici nu ne vorbeam și nici nu prea ne salutam, de simpatizat nici nu se pune vorba.

 

Ea este omul căreia i-am spus lucruri despre mine pe care nu le-am spus nimănui și care, la nevoie, ar veni să mă ajute și la 3 dimineața, prin nămeți de jumătate de metru, în pijama și cu bigudiurile în cap.

 

O fostă colegă de serviciu cu care m-am antipatizat din primele 30 de minute ale coabitării noastre în birou, pentru că împărțeam același domeniu și aceeași „glorie”.

 

La un moment dat mi-a spus că aș merita o bătaie bună și cred că vorbea serios, de fapt sigur vorbea.

 

Acum glumim că suntem „îngeri păzitori” una pentru cealaltă, fiindcă mereu am fost împreună, solidare, de câte ori am dat de greu. O alint „sufletul meu pereche de la Forbes”.

 

Concurenta mea numărul unu, persoana omniprezentă în toate strategiile de marketing și promovare pe care le-am făcut vreme de ani de zile, a devenit unul dintre mentorii mei și aproape un membru al familiei.

 

La un moment dat, când a trebuit să aleg o persoană-cheie pentru un eveniment personal important, am ales-o pe ea.

 

A fost prima care mi-a venit în minte. Iar dacă mi-ar fi spus cineva asta pe vremea rapoartelor Excel subliniate cu marker roșu și a prezentărilor Powerpoint despre zdrobirea concurenței, i-aș fi zis cu adevărat că e nebun.

 

Și probabil m-aș fi îndepărtat de el cât mai repede, gândindu-mă că are vreun gând rău în minte.

 

Persoana pe care o fostă „bună prietenă” mi-o critica permanent pentru că rivalizau pe aceeași nișă de piață.

 

Îmi împuiase capul cu toate lucrurile groaznice pe care respectiva le orchestrase ca să-i facă ei concurență neloială, iar eu – în pros… naivitatea mea – nu mă gândeam că prietena mea dragă ar fi în stare să scornească asemenea minciuni.

 

Fast-forward 5 ani, „neloiala” e una dintre persoanele cele mai apropiate, mi-a fost alături „la bine și la rău”, iar prietena mea  a dat bir cu fugiții în primul moment în care n-am mai fost disponibilă să-i ascult lamentările, fiindcă eram cu perfuzia în mână, într-o clinică.

 

Ca prin minune, tot ce scornise despre concurenta ei s-a dovedit a fi fals, iar asta fără ca eu să caut sau să scormonesc. Mi-au ieșit în cale indiciile, pur și simplu.

 

Sunt doar câteva exemple, dar când mă mai gândesc la trecut și le parcurg în mintea mea, nu știu dacă să râd sau să plâng. Puțin din amândouă probabil. Important e să nu mai repet greșelile, să-mi învăț lecțiile și să nu uit.

 

Și, mai ales, să-mi folosesc și să-mi ascult intuiția, darul străvechi pe care ni l-a făcut natura ca să ne păzească de predatori și fiare sălbatice, dar pe care în ziua de azi o putem folosi împotriva altor feluri de primejdii.

 

Unele lucruri nu se schimbă niciodată și, chiar dacă leul înfometat nu ne mai pândește în afara peșterii, uneori o fac oameni la fel ca noi, cu „colții” bine-ascunși privirii. Și nu știu voi, dar pentru mine gândul asta e mai înfricoșător decât imaginea oricărui leu flămând care privește din depărtare…