Astăzi, 25 octombrie, este Marșul „Împreună pentru siguranța femeilor”.

 

Pe 25 noiembrie, fix peste o lună, este „Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor”.

 

Avem nevoie oare de o zi sau mai multe ca să ne amintim de asta, în condițiile în care în România, doar în 2019, au fost ucise 79 de femei de către un partener sau un membru al familiei?

 

Sunt 26.000 de cazuri de violențe și loviri în familie în 2019, iar 77% dintre victime sunt femei.

 

Nu voi intra în statistici, fiindcă statisticile, oricât de șocante ar fi, sunt seci. Voi intra însă într-un subiect care mă doare de ceva vreme și despre care am mai scris.

 

Acum două luni, am scris un articol numit „Femeia și copilul sunt mereu de vină”, în urma căruia am aflat, din păcate, câteva sute de povești de viață. Pe privat, femei pe care nu le cunosc personal mi-au scris și și-au deschis sufletul cu povești răvășitoare.

 

Cele mai multe erau femei dintre cele pe care le privim pe stradă și le admirăm pentru eleganță și pentru viața frumoasă și senină pe care ni se pare că o duc. Femei „fără nicio grijă”, așa cum le-ar cataloga, didactic, societatea.

 

Ne-am obișnuit să asimilăm violența cu ceva ce se întâmplă într-un cătun din fundul țării, când nea Gheorghe cel cu două clase vine beat de la birt și își snopește în bătaie nevasta întoarsă de la coasă. 

 

În fapt, multe drame imense, invizibile și adesea inimaginabile se întâmplă în lumile strălucitoare și senine ale oamenilor care par că au totul.

 

Nu voi relua aici ceea ce am scris în acel articol, mi-am pus în el tot sufletul și toată revolta și chiar vă rog să-l citiți și să-mi spuneți CE simțiți după el.

 

Acest articol este despre lucrurile pe care le-am înțeles despre violența domestică după citirea unei cărți recent publicate la noi: ”Vânătăi ascunse: Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide”, de Rachel Louise Snyder, pe care noi, fetele care scriem sub umbrela #ACinceaPutere, am primit-o ca propunere editorială de la editura Nemira.

 

Cartea a fost aleasă printre cele zece „cele mai bune cărți din 2019” de către New York Times, a câștigat numeroase premii și este un volum greu de citit.

 

L-am parcurs pe bucăți, pe episoade, pe felii atent porționate, fiindcă deodată era prea mult. 

 

El începe cu povestea unei tinere din America, ucisă de soț alături de copiii ei minori, și încercarea autoarei de a înțelege resorturile acestei drame, vorbind cu psihologi, sociologi, dar și cu părinții fetei și cu cei ai ucigașului.

 

Nu este o carte senzaționalistă, este o carte grea, care folosește exemplele reale doar pentru a dezbate lucruri sensibile, nicidecum pentru a smulge lacrimi sau a „afecta emoțional” cititorii. 

 

Și totuși te afectează, în moduri profunde.

 

”Violența domestică nu este ca oricare alt delict. Nu se întâmplă din senin. Nu se întâmplă pentru că cineva se află la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Casele și familiile noastre se presupune că sunt teritorii sacre, „raiul într-o lume nemiloasă” (…) Aceasta este partea care o face de neconceput. Este violență din partea cuiva pe care îl cunoști, din partea cuiva care pretinde că te iubește”.

 

La finalul cărții, lumea nu e mai dreaptă și nici mai senină, încă există femei bătute și familii dezbinate, chiar dacă nouă ne este acum mai clar de ce se întâmplă asta. 

 

Și, dacă vrem să ajutăm într-un fel, asta este ceea ce putem face, concret:

 

Să nu mai judecăm femeile „care stau”

 

Am auzit adesea vorba asta, în diferite accepțiuni. „Dacă o bate, de ce stă?”, ”Acum zice că a fost bătută, dar de ce a stat?”, ”Eh lasă, brusc a venit și a zis că o bătea, de ce n-a venit înainte?”, „E și vina ei că stă cu el”.

 

E întrebarea clasică: de ce nu pleacă femeia mâncând pământul de acasă? De ce nu fuge în lume? De ce stă?

 

În carte, autoarea explică faptul că violența domestică este un „continuum”, un mod de viață care prinde victima într-o pânză de paiajen și o face să piardă controlul asupra propriei vieți. Altfel spus: atâta știe, atâta face.

 

„Fata din India măritată de copilă, femeia tibetană sterilizată, femeia afgană închisă, casnica din Massachussetts brutalizată de soț, toate împărtășesc aceeași privațiune, ceea ce le lipsește tuturor victimelor violenței domestice: controlul asupra propriilor vieți”.

 

Pentru a putea părăsi un soț violent, femeia trebuia să aibă un sistem de apărare, o oază stabilă spre care să plece, chiar și temporar. 

 

Majoritatea agresorilor se pricep de minune să-și transforme victima într-o ființă neajutorată, drept pentru care femeia bătută nu are adesea job sau o meserie care să-i asigure existența (explicația fiind, adesea, că „soțului nu-i place” sau „soțul nu a fost de acord”), nu are independență financiară (în familiile cu pretenții acest lucru se traduce printr-un „Eu te întrețin, îți fac toate mofturile, deci nu ieși din vorba mea”) și resimte și o teamă profundă pentru viața ei și a copiilor.

 

Mama uneia dintre victimele din carte își amintește, spre exemplu, felul în care fiica ei îi vorbea la telefon, de față cu soțul ei.

 

Îi spunea s-o lase în pace, că nu are timp, că are familie și soț, că nu poate să stea toată ziua cu ea de vorbă. ”Nu era ea cea care vorbea”, spunea mama, retrospectiv.

 

”Victimele se dau de partea abuzatorului în public, în fața familiei, în fața poliției, în fața procurorilor. Pentru că, după ceva timp, după ce poliția pleacă, chiar și după ce acuzațiile sunt depuse și o sentință e pronunțată, abuzatorul e cel cu care victima trebuie să-și negocieze viața. Și viața copiilor. Victimele care iau partea abuzatorilor în timpul raidurilor poliției nu o fac din cauza instabilității, așa cum își imaginează mulți ofițeri de poliție, ci dintr-un calcul precis pentru siguranța lor viitoare”.

 

Violența nu înseamnă doar palme și pumni

 

Înainte de a deveni violență fizică sau uneori fără a degenera în asta, violența poate fi mult mai „subtilă”, cu vânătăi care nu se văd pe piele. 

 

Violența de ordin psihic este ceva despre care se vorbește foarte puțin și este considerată, în mod greșit, un soi de normalitate conjugală nițel mai posesivă.

 

Soțul care „dispune” de cum se îmbracă sau se machiază soția, care decide cum se tunde și cu cine se vede. Care știe mereu unde merge, când merge și cât stă. Cu cine vorbește la telefon și ce vorbește. Ce activități are, ce cărți citește și alte lucruri aparent minore, dar care adunate sunt precum firele unei pânze de paianjen uriașe.

 

În cartea „Vânătăi ascunse”, cam toate victimele prezentate în exemple aveau un lucru în comun: de ani de zile nu mai ieșiseră în oraș fără soțul lor, nu-și mai sunau părinții decât pe ascuns, nu mai aveau hobby-uri sau activități personale, practic nu mai aveau dreptul la o viață personală în afara cuplului.

 

Nu toate erau bătute la acel moment, dar pentru toate traseul violenței domestice a început așa.

 

Evan Stark, autorul cărții „Coercitive Control: How Men Entrap Women in Personal Life”, citată în cartea Louisei Snyder, spunea că acest lucru se numește control coercitiv: „toate modurile în care un abuzator poate domina și controla fiecare aspect al vieții victimei, fără să ridice mâna la ea”.

 

Aceasta NU este normalitate și nu ar trebui să fie, deși aud și văd adesea aceste tipuri de comportament ca fiind legitimizate de un „Așa este el, mai posesiv”, de un „Într-o căsnicie întotdeauna unul este mai implicat” sau „Așa e firea lui”. 

 

Am avut cândva o colegă al cărui iubit, pe care îl cunoșteam din copilărie, manifesta o posesivitate patologică în ceea ce o privește, asta deși în restul timpului era un om absolut normal, fermecător chiar, cu un job onorabil și o atitudine publică ireproșabilă. 

 

Momentul în care mi-am dat seama că e ceva în neregulă a fost când eu și respectiva – o voi numi aici „Silvia”, pentru a proteja numele adevărat – am ieșit în oraș, după un examen din anul patru de facultate. La o cafea, vizavi de facultate, ca fetele.

 

În 5 minute, iubitul – o să-l numesc „Marius” – o suna deja pe mobil, iar din replicile ei înțelegeam că întreabă unde e și când vine acasă. I-a spus că stă cu mine o oră și apoi vine, însă telefonul a continuat să sune din cinci în cinci minute. Da, din 5 in 5 minute, fără exagerare. 

 

Noi vorbeam, iar telefonul țârâia non-stop. Silvia răspundea, se scuza că mai stă un pic și închidea. Apoi el suna iar. În cele din urmă, s-a scuzat și a plecat. „Știi, lui Marius nu-i place când ies în oraș fără el”.

 

”Fără el” însemnând cu mine, prietena pe care o cunoștea din clasa a doua.

 

La șase luni după căsătoria lor ulterioară, au divorțat. Mărturisesc, fără pic de rușine, că am răsuflat ușurată când am aflat.

 

Când una dintre părți încearcă din răsputeri să o domine pe cealaltă, dezechilibrul va duce inevitabil la un dezastru. Unul care, de cele mai multe ori, implică și folosirea violenței fizice.

 

Și, chiar dacă nu se ajunge la bătaie, presiunea psihică este greu de suportat.

 

Educația e singura șansă

 

Nu e vorba aici despre educație formală, despre cultură, despre școli înalte. 

 

Foarte multe femei bătute sau abuzate psihic sunt femei cu multă școală, așa cum spuneam mai sus. Nu școala le lipsește, ci încrederea că se pot descurca, independența și respectul de sine.

 

Educația la care mă refer este despre a „sparge roata” și a pune un punct concepțiilor strâmbe moștenite din generații trecute, cum că „așa se întâmplă în toate familiile”, că „așa e bărbatul” sau că „l-ai luat, acum ce să faci, te descurci…”. 

 

Dacă vrem cu adevărat să ajutăm femeile abuzate, o putem face proactiv, nu oferindu-le doar mila noastră sau o donație ocazională de haine, de Crăciun sau de Paște. 

 

Putem sprijini inițiativele destinate tinerelor femei din medii defavorizate, prin care ele sunt învățate despre drepturile lor, despre independență financiară și despre respectul de sine.

 

E uimitor cât de importantă poate fi o încurajare spusă la momentul potrivit sau o învățătură despre limite și respect, pe care aceste fete nu ar avea unde s-o audă în altă parte.

 

Putem sprijini centrele care se ocupă cu reconversia profesională a femeilor care au nevoie de ajutor, cu găsirea de joburi sau de mici activități remunerate.

 

Chiar dacă donațiile punctuale contează, pentru a se rupe de mediul familial aceste femei au nevoie să își câștige singure pâinea pe termen lung.

 

Putem să sprijinim femeile din apropierea noastră care trec prin așa ceva.

 

Să le ajutăm cu suport moral, financiar sau cu un loc în care să stea, în loc să le spunem să „Nu renunțe la căsnicie de dragul copilului”, „Să nu afle nimeni, că te faci de râs” sau „Ce-o să zică lumea?”, așa cum se întâmplă de halucinant de multe ori, inclusiv la femei tinere. 

 

Să le vorbim despre respect de sine și independență femeilor care au nevoie să audă asta.

 

Fără să le băgăm ceva pe gât, fiindcă ajutor cu de-a sila nu se poate, dar un cuvânt rostit atunci când trebuie poate trezi ceva în sufletul lor. 

 

Mi s-a întâmplat de multe ori să mi se spună, peste ani și ani, că „Mi-ai zis tu în momentul X ceva și mi-a rămas în minte, aveam nevoie s-o aud”.

 

Toți am avut astfel de momente, iar dacă simțim să îi spunem ceva din suflet unei alte femei, să trecem peste teamă sau jenă și s-o facem. Delicat, dar s-o facem. Chiar dacă e doar un „Ai încredere în tine” sau „Meriți mai mult de la viață”.

 

Eu am subestimat asemenea afirmații simple, chiar banale, până când am cunoscut o fată superbă – la interior și la exterior – care intrase până-n gât într-un sistem piramidal dubios de tip sectă.

 

La întrebarea mea: „De ce ți-a trebuit așa ceva?”, răspunsul mă urmărește și acum: „Pentru că ei au fost singurii care mi-au spus vreodată că sunt capabilă să fac tot ce îmi propun”.

 

O banalitate, nu? Dar cum era dacă îi spunea asta un om drag, la momentul potrivit? Noi putem fi acei oameni buni pentru femeile vulnerabile din jur, care au nevoie de un pic de încurajare.

 

Și, nu în ultimul rând, pentru femeile care sunt mame… ele pot face mult mai mult decât toate cele de mai sus. 

 

Își pot crește băieții cu respect pentru femei, indiferent cum ele, mamele, au fost tratate de către soți, și își pot crește fetele cu respect de sine, pentru a nu accepta niciodată violență sau abuz din partea unui bărbat.

 

De asemenea, indiferent cum ele, mamele, și-au trăit viața, le pot sfătui pe fetele lor să fie independente, să-și câștige singure existența și să fie stăpâne pe viața lor.

 

Sau măcar să nu le taie aripile când ele își doresc asta.

 

Oricât am încerca să ne amăgim, sâmburele se sădește în copilărie, în ceea ce vedem acasă și în cum învățăm că funcționează lumea.

 

După aceea, putem doar să reparăm ceva ce a lăsat deja urme și vânătăi care nu se vor vindeca niciodată cu adevărat. 

*********************

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.