Despre tot ce-i fin și fain

Femeia și copilul sunt mereu de vină

By 16 august, 2020Learning
read time 7 min
 
16 august, 2020

Femeia și copilul sunt mereu de vină

Te-a bătut? A avut o zi proastă, e și el om! Ai un ochi vânăt? Sigur l-ai provocat și tu. Bate și copilul? Sigur dracul ăla împielițat l-a adus la limita răbdării. Uneori, drumul spre iad este pavat cu toate adevărurile strâmbe pe care le preluăm din generație în generație.

by

Acum o săptămână, apăruse în mass-media acea înregistrare video cu preotul care-și lovea soția pe stradă, în văzul lumii, în timp ce ea mergea cu copilul în brațe.

 

Chestionat ulterior, a pus-o pe seama „stresului și a oboselii”.

 

Putea fi vorba despre orice altă meserie – inginer, doctor, arhitect, orice-ar fi – și ar fi fost la fel de oribil, dar fiind vorba despre un om care propovăduiește iubirea și bunătatea, șocul a fost parcă și mai mare. 

 

Ceea ce m-a oripilat cu adevărat au fost însă comentariile la articolele despre acest subiect, cele mai multe replici venind de la femei.

 

Mame, soții, oameni intelectuali, cu joburi strălucite afișate la profilul de Facebook de pe care împărțeau dreptatea-n lume:

 

„Nu judecați omul degeaba, cine știe ce probleme au în căsnicie”

 

”A avut și el o zi proastă, nu știm noi ce e în sufletul lui”

 

”Știm noi ce relație e între ei?”

 

„Poate au probleme în căsnicie, de ce blamați omul?”

 

Altfel spus, există circumstanțe atenuante pentru a-ți bate nevasta, chiar și ziua-n amiaza mare, pe stradă.

 

Sigur ai tu un motiv care explică situația și te exonerează de vină. Asta pentru că bătaia în sine nu este văzută, la români, ca un delict. Dimpotrivă, e o reacție firească la ceva.

 

Te-a supărat? Ai bătut-o!

 

A fost copilul obraznic? Slap, slap!

 

Bătaia e parte din căsnicii, pilon de parenting și mod de manifestare a trăirilor existențiale.

 

Indiferent cine era femeia, cine era bărbatul și ce cataclism se abătuse asupra lor în acel moment, imaginea în sine era sinistră și-ți strângea inima.

 

Totuși, pentru mulți comentatori era o parte firească din viață, justificabilă prin detalii, amănunte, contexte, istorii personale. Adică na, sigur făcuse ea ceva.

 

Îmi amintesc și experimentul făcut anul trecut în mai multe orașe din țară, cu bărbatul care s-a prefăcut că-și bate iubita în public, fără ca nimeni să intervină. Nimeni.

 

Românii și româncele legitimează violența ca mod normal și firesc de refulare a problemelor.

Da, te-a pocnit, l-ai pocnit, v-ați făcut reciproc vânătăi, dar hei… ați avut o zi proastă. Sau o perioadă proastă. Sau o viață proastă.

 

 

Deloc întâmplător, suntem și poporul care echivalează mersul la terapeut sau la psiholog cu „a fi nebun de legat” și cu o rușine fundamentală, așa că este explicabil de ce folosim toate supapele pe care le avem la dispoziție pentru a ne ventila furia și emoțiile neexprimate și îngropate în noi.

 

Urlăm, plesnim, trântim. ”Eram și eu nervos”. „Șeful mă persecută”, „Nimeni nu mă înțelege”, „Am o perioadă groaznică” și zeci de astfel de motive devin pepiniera perfectă pentru violență. 

 

La psiholog ne e rușine să mergem să spunem că avem probleme de furie, la duhovnic ne e rușine să mărturisim, cu prietenii nu vorbim de așa ceva, așa că îngropăm totul în noi și, din când în când, refulăm pe cine ne iese în cale.

De regulă oamenii cei mai apropiați, care devin sacii noștri de box.

 

Nu are legătură cu educația, veniturile, talentele, proprietățile pe care le deținem sau vacanțele pe care le facem. Are legătură cu ceea ce zace-n noi, latent.

 

Cunosc personal oameni cu trei pereți plini de diplome care și-au bătut toată viața nevasta. Părinți care se consideră oameni de elită și își bat copiii cu cureaua. Personalități pe care le vezi în reviste și care fac dreptatea acasă cu pumnul.

 

Avem imaginea asta, cu bătăușul nea Gheorghe care bea până-și pierde mințile la birt, vine acasă și își ia copiii și nevasta la bătaie, dar nea Gheorghe e undeva spre josul piramidei.

 

Bătăuși sunt la toate etajele piramidei, de la oamenii fără educație, fără bani și cu sticla de alcool sub nas, până la academicieni și somități. Fiindcă problemele psihice și gestiunea furiei nu țin de cunoștințele despre matematici aplicate sau de doctoratele despre istoria religiilor, ci de inteligența emoțională.

 

Iar inteligența emoțională se formează devreme, prin ceea ce vedem, ceea ce interiorizăm și ceea ce adoptăm drept convingeri fundamentale.

 

Bunica mea avea o vecină pe care soțul, intelectual, o snopea zilnic în bătaie și care spunea că „Lasă, foarte bine că mă bate, înseamnă că îi pasă! Dacă nu mă mai bate, nu mă mai iubește”.

 

Așa îi spusese mama ei, femeie de la țară, care luase bătaie în fiecare zi a vieții ei, și cu convingerea asta trăise și ea. Deși era în buricul Bucureștiului, în epoca modernă, cu o altă educație formală, convingerile ei erau de secol XIX.

 

Ca ea sunt zeci și mii de exemple, de la 18 până la 80 de ani.

 

Am înțeles-o cu adevărat cu zece ani în urmă, când am asistat la un divorț tranșat la tribunal. 

 

Reclamanta era o prietenă veche, care ieșea dintr-o căsnicie presărată din plin cu violență domestică. Ceva cumplit.

 

Nu doresc nimănui să ia parte la un proces de divorț la tribunal, fiindcă ai ocazia să vezi cam cum se pot eviscera reciproc, în public, oameni care cândva s-au iubit sincer.

 

Am avut coșmaruri câteva săptămâni după experiență în sine, dar ceea ce mi-a rămas în minte după toți acești ani nu este tribunalul, ci o afirmație a avocatei care s-a ocupat de caz.

 

Culmea, respectiva avocată era o cunoștință îndepărtată, pe care am revăzut-o la ceva vreme după divorț și, în prostia și naivitatea mea, mi-am manifestat bucuria că acel coșmar se încheiase pentru prietena mea.

 

”Bine că X a scăpat din acel iad”, i-am spus eu. „Mă bucur mult că te-a avut alături”.

 

Replica ei mă urmărește și acum, ca o scenă de groază dintr-un film. Îmi amintesc fiecare silabă, fiecare umbră din biroul în care ne aflam, fiecare răsuflare. Mi s-au întipărit în minte întocmai.

 

„Eh… da, bine că s-a terminat, dar nu era nici ea așa nevinovată. Sigur a făcut ceva, s-a pus în calea lui când era nervos, l-a provocat. Știi cum e… când vezi că bărbatul face urât, nu te pui ca proasta în calea pumnului lui”.

 

Această afirmație, doamnelor și domnilor, era rostită de o femeie, mamă de doi copii, un om „cu frica lui Dumnezeu” și cu o reputație extraordinară.

 

Femeie care tocmai apărase o altă femeie într-un procdes cumplit, presărat cu rapoarte medico-legale, coaste rupte și ochi învinețiți. Toate întâmplate în fața unui copil minor.

 

Chiar dacă își apărase clienta și văzuse la prima mână toate dovezile abuzului, în sufletul ei considera că na, luase femeia bătaie, dar o și meritase.

 

Adică nu te pui în calea nebunului… iar dacă te pui, e clar vina ta.

 

Cunosc personal femei care și-au ales bărbatul pe principiul „nu bea și nu mă bate”, fiind învățate că acesta e maximul pe care-l poți cere într-o relație.

 

Dacă violența e un mod de a fi, o normalitate a vieții, când găsești pe unul care nu te snopește, apăi zici mersi și-l iei cu ambele mâini.

 

Să-i spui unui om care are probleme de furie să se controleze sau să meargă la psiholog este o utopie și eu una mi-am pierdut speranța în aceste remedii ideale.

 

Cei mai mulți dintre acești oameni trăiesc și mor cu furia latentă în ei, fără să fi cerut vreodată ajutor specializat. Fiindcă ei „n-au nimic, sunt în regulă”, doar „restul lumii are o problemă cu ei”. Acesta este discursul tipic.

 

Eu una aș propune remedii care să nu aibă legătură cu psihanalizarea bătăușului, ci cu un raționament logic.

 

Îți urăști soția atât de tare încât îți vine s-o pocnești de câte ori o vezi?

Divorțează.

 

Simți că îți vine s-o arunci pe geam de câte ori deschide gura?

Divorțează.

 

Stați împreună pentru copil?

Desigur, acel copil este un norocos că trăiește cu doi părinți care își învinețesc ochii ocazional. Sigur traiul într-o casă în care se urlă și se cară pumni va contribui la echilibrul lui ca adult, iar la maturitate o să vă mulțumească pentru mediul deosebit pe care i l-ați oferit. Desigur…

 

E mai ușor de zis decât de făcut, desigur, dar primul pas ar fi să renunțăm progresiv la această mentalitate de Ev Mediu, în care mai bine trăim în iad decât să renunțăm la o căsnicie putredă și mai bine devenim saci de box decât să admitem că am ales greșit.

 

Să nu mai stigmatizăm oamenii care divorțează, să nu ne mai sfătuim prietenele „să lase de la ele” în căsnicii de coșmar, să nu ne mai îndrumăm copiii către compromisuri îngrozitoare, doar ca să nu piardă „un statut social”.

 

Să nu mai considerăm că o palmă este ceva justificat, că pumnul e exprimarea firească a unor sentimente și că violența, de orice fel ar fi ea, nu poate fi blamată decât dacă știm intim viața bătăușului și a victimei.

 

Degeaba avem haine de firmă, diplome tipărite cu litere de aur, mașini scumpe, vacanțe de lux și profiluri de Facebook impecabile, în care ne pupăm țoc-țoc.

 

Când ridicăm palma asupra unui alt om sau acceptăm ca un alt om să o ridice asupra noastră ne întoarcem în Evul Mediu al civilizației, unde nicio poșetă de marcă sau pantofi lustruiți nu ne pot salva de adevărul crunt: că suntem niște primitivi care dețin obiecte, dar nu se dețin pe ei înșiși.

*******************

Pentru mai multe idei și opinii, mă puteți urmări și pe contul meu de Instagram.

Foto: Unsplash

2 Comments

  • Oana Vița spune:

    Felicitări pentru articol! Un subiect într-adevăr greu. Mă bucur că ai avut puterea de a-l scrie. Te urmăresc de câțiva ani și apreciez tot ce scrii.
    Mulțumesc! 🙏

  • Mădălina spune:

    Impresionant articol! Din păcate, sunt foarte mulţi oameni care trăiesc în relaţii abuzive, indiferent de forma abuzului şi am impresia că aşa suntem învăţaţi…să trăim şi să îndurăm cât mai mult rău, pentru că na, „nu le poţi avea pe toate”.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.